LEGIUNEA ROMÂNĂ

Eram destul de deprimat. Băusem destul în noaptea aia, iar dimineața am tras un pahar cu vin să mă repar. Chestia cu reparatul la prima oră era o mare porcărie, mă lămurisem de o mie de ori. Nici nu ştiu de ce o mai practicam. Rareori, adevărat, însă de fiecare dată îmi făcea rău. Îți tulbură mințile de îndată, nici nu se pune problema să te bucuri de o băutură bună. Eşti terminat pentru toată ziua. E o încercare iluzorie, nicio şansă să-ți revii din mahmureală. Nu ştiu ce păcate avea bătrîna mea, însă pentru nimic în lume nu ți-ar fi pus pic de alcool în gură înainte de prînz. Asta era lege pentru Katy. Aveam încă multe de învățat de la ea.

Mă trezisem la prima oră, exact cînd Ligia ieşea cu maşina din curte. O clipă am avut intenția s-o sun şi să cobor în grabă, însă n-aş fi vrut să rateze deschiderea tîrgului din pricina mea. Am renunțat la idee. Nici n-aş fi putut pleca de îndată. Durerea de cap mă dădea gata şi simțeam nevoie de un duş prelung. Mi-am scos pajamaua în dungi maro şi cam strîmtă, simțind în gură saliva amară. Am stat pe toaletă vreo jumătate de oră, probabil am şi ațipit puțin. După care m-am bălăcit îndelung sub duş, frecîndu-mi pielea cu un burete şi cu săpun lichid. Mă tot gîndeam la Anca. Din ultimul ei mesaj părea să răzbată o teamă ascunsă, obscură. Mă informase că puterea ar fi în stare să intre în forță în demonstranți. Ferească sfîntul să nu se întîmple o tragedie, ca prin alte părți din lume. Uşor agitat, îmi fricționam apăsat părul rar şi subțire cu fel şi fel de şampoane, de parcă aş fi vrut să scap definitiv de el. După ce am terminat supliciul, în fața unei oglinzi m-am şters îndelung. Ochii îmi erau injectați, dar speram că îşi vor reveni pînă să ajung în oraş. M-am spălat pe dinți, măcar să nu mai simt gustul greu de tanin. Erau puține şanse să scap de mirosul de băutură. Brrr, izul ăsta îmi făcea scîrbă de fiecare dată cînd îl simțeam venind de la altcineva. Apoi m-am bărbierit cu atenție, reuşind performanța de a nu mă tăia, deşi mîna îmi tremura vizibil.

M-am îmbrăcat în ținuta obişnuită, cu blugi şi hanorac, şi am coborît scările. Ligia îmi lăsase mîncare pe masă şi o sticlă cu vin roşu. Era un sortiment de vin destul de bun şi acceptabil ca preț, din care cumpăra de obicei. Nu se dădea în vînt după tărie, abia dacă lua un păhărel cu vreun musafir. Însă pe rafturile din bucătărie se aflau sticle cu grappa şi felurite lichioruri, pentru orice eventualitate. Nu m-am atins de recipientele alea, mi se făcea rău numai cînd le vedeam. Mi-am turnat un pahar cu vin şi am mîncat o bucățică de grătar.

Satul se afla cam la un kilometru. De o parte şi de alta a stradelei erau cîteva case răzlețe, mici ferme, probabil. Printre pomii desfrunziți se vedeau tractoare şi felurite agregate agricole. Din cînd în cînd lătra cîte un cîine sau se ițea discret cîte o figură de om. În orice caz, n-ai să descoperi curiozitatea bolnăvicioasă din țară. Eşti scutit de obişnuitul interogatoriu, de unde şi al cui eşti, ce treburi ai pe-aici şi cît ai de gînd să stai etc. Fiecare îşi vede de-ale lui, asta e impresia pe care ți-o faci venind în Italia.

Mergeam parcă plutind pe pietrişul stradelei, inspirînd aerul curat. Uitasem să mănînc un măr, fructul ăsta face minuni dacă vrei să scapi de mirosul de băutură. Curăță mai ceva ca detergentul la rufe. Am găsit cu uşurință stația şi de îndată a apărut autobuzul. Uno biglietto, prego. Si, si, Arezzo. Mă simțeam aproape fericit. Autobuzul nu era aglomerat, cîțiva elevi care învățau probabil în oraş şi vreo şase persoane mature de diferite condiții. M-am aşezat în spate, ştiam că nu-i mare distanța. Totuşi, cred că pe traseu am ațipit de cîteva ori.

Acum urc panta domoală. Pe cealaltă parte descopăr un supermercato, iar dincoace se înşiruie ca mărgelele pe ață o pizzerie, o papetărie şi un magazin cu îmbrăcăminte de damă. Puțin mai sus, intru într-un bar cu trei mese şi iau o cafea. De fapt, am făcut escala pentru toaletă. Se aude o muzică disco în surdină. Mă simt ceva mai bine. La altă masă, două tinere discută aprins în italiană. După ce-mi rezolv treburile, uşurat şi aproape binedispus, îmi reiau calea ascendentă. Nu-i rău. Dacă aş găsi de lucru, ar fi straşnic. Să nu mai fiu la cheremul altora. Dar la ce naiba mă pricep, Doamne iartă-mă?! Ce-aş putea face la o herghelie? Nu reuşesc să mă văd cosind sau săpînd ori făcînd nu ştiu ce alte treburi din astea. Pe lîngă un ziar nu m-aş putea lipi pentru că nu cunosc limba, iar într-o universitate aş putea eventual să mătur sau să ud florile. Nu văd de ce ar fi interesați studenții italieni de dreptul românesc. O monstruozitate juridică. Creat deseori în considerarea şi în interesul unor persoane, iar nu potrivit interesului general. Decît, doar, pentru a-l studia ca pe o curiozitate.

Sufla un vîntuleț rece. Mi-am ridicat gulerul hanoracului şi am îndesat mîinile în buzunare. Ceva mai sus, în jurul unei bănci din marginea unui părculeț, se aflau trei indivizi şi o femeie voinică, într-o scurtă de fîş roz. Discutau aprins. N-am reuşit să înțeleg ce-şi spuneau, însă vorbeau româneşte. În mijlocul băncii se afla o cutie de carton şi femeia s-a aşezat alături.

Mă aflam la vreo zece metri, cînd toți ochii s-au întors spre mine. Şi deodată s-a ivit Flu-Flu, îngerul meu păzitor, într-un roi agitat de stele. Părea foarte alarmat şi zbuciumul lui îmi dădea un sentiment plăcut de răzbunare pentru împrejurările în care mă neglijase. Vezi unde am ajuns? păream să-i spun. În ce pericol mă aflu? Şi asta numai şi numai din cauza indolenței tale! Totuşi, am avut un moment de ezitare. Nu ştiam cum să procedez. Puteam face stînga-mprejur şi s-o pornesc îndărăt, doar n-aveau s-o ia la fugă după mine. Ne aflam într-un oraş civilizat, existau forțe de ordine care să mă apere în caz de nevoie. Întrezăream şi posibilitatea de a trece mai departe, prefăcîndu-mă că sînt de-al locului şi habar n-am ce hram poartă ei. Un macaronar urcînd dealul, care-i treaba? În viața mea n-am auzit de români; îmi văd de treburile mele, nu fac politică.

N-aveam chef de încurcături, însă nici nu-mi permiteam să mă port copilăreşte. Eram om în toată firea. Auzisem multe lucruri înălțătoare despre românaşi, dar nu pomenisem să fi dat cuiva în cap ziua în amiaza mare. Şi ce să ia de la mine? Lăsasem laptopul acasă la Ligia, iar bănuții se aflau la loc sigur. Mi-am reluat înaintarea cu inima bătîndu-mi năvalnic, nereuşind să scap din plasa privirii lor. Nu pricepeam din ce motiv le stîrnisem într-atît interesul. Ce le atrăsese atenția de se holbau aşa? Fusesem sfătuit să evit grupurile de români. Vorbeşte cu italienii, cu franțujii, cu nemții sau cu magrebienii, cu oricine vrei, mi s-a spus răspicat, dar nu intra în cîrdăşie cu românii. Ăştia îți trag țepe de nu te vezi, profitînd tocmai de credulitatea ta.

La cîțiva paşi de grupul lor, am fost sigur că mă vor acosta. Puteam să pariez mie-n sută.

– Bună dimineața, mă salută unul dintre ei. Aveți cumva un foc?

Vorbise răspicat româneşte, politicos, nu încercase cu buongiorno şi alte şmecherii din astea. Mă pusese în încurcătură. Dacă eu salutam în italiană, exista pericolul s-o dea şi ei pe aceeaşi păsărească şi inevitabil mă trezeam cu oiştea în gard. Cum să procedez? Puteam să mă prefac şi surdomut italian, că tot atît mă costa. Partea proastă e că nu ştiam dacă surdomuții italieni comunicau prin aceeaşi mimică şi gesturi ca surdomuții români. Ciudat, nu mă interesasem niciodată de chestia asta vitală. Aveau un limbaj universal sau existau bariere lingvistice şi în cazul lor? În acest ultim caz, nimic nu mă împiedica să fac semne într-o veselie. Puteam să mă prezint drept surdomut ungur, bulgar sau ucrainean, n-ar fi reuşit s-o scoată la capăt cu mine. Aveam un avantaj greu de partea mea, inteligența.

M-am oprit la vreo doi metri distanță, ca măsură de precauție. Privindu-i cu atenție, mi-am dat seama că erau nişte specimene absolut diferite. Nu-ți puteai imagina indivizi mai feluriți. Cel care mi se adresase părea un tînăr cumsecade. La costum şi cravată, zîmbitor, blond, cu fața prelungă şi nasul borcănat, lăsa impresia că e liderul grupului. Lîngă el se afla un țigan mic de statură, jegos ca un porc rîios, cu un rucsac în spate. La celălalt capăt al băncii se afla un individ uriaş, cu figura cretină şi priviri tulburi. Probabil era bolnav psihic. Îmbrăcat într-un pardesiu lung, scămoşat şi cu pete de culori şi mărimi diferite. Putea fi dulăul de pază. Bănuiam că se foloseau de pumnii şi forța lui cînd intrau în vreo încurcătură. Femeia avea pe față un roi de pistrui şi purta o şapcă albăstrie pe care scria Venezia, pantaloni reiați şi fîşul roz, distinctiv. Aş fi putut să le dau cîteva sfaturi în privința îmbrăcăminții, dacă mă hotăram să pun de-o bandă de hoți prin Italia. Trebuia să joc tare. Dacă te dai de gol şi află că eşti slab, mătură strada cu tine. Şi te lasă în pielea goală, poți fi sigur.

– Salut, am spus, încercînd să mimez siguranță. Ca să fiu sincer, îmi propusesem să trec pe lîngă ei fără să răspund, însă m-am trezit că vorbeşte gura fără mine. N-am foc, m-am lăsat de tutun, am adăugat. Am duhănit destul vreo douăzeci de ani…

E-te-te, ăsta da chef de explicații. Şi cîtă amabilitate! N-aveam conturi bancare pe vremea aceea, că eram în stare să le dau toate datele. Ciocu’ mic, mi-am spus. Cară-te imediat şi ține-ți naibii fleanca. Încercam să evit privirea uriaşului cu ochii de culoarea vîntului turbat, pentru că mă lua cu răcori pe şira spinării. Ferească sfîntul, unde se zămisleau aşa monştri? Putea să joace oricînd în orice film de groază, fără machiaje sau efecte speciale. Mi-am luat inima în dinți şi am pornit, însă am fost nevoit să mă opresc iar. Colosul cu figură de oligofren făcu o jumătate de pas spre trotuar, dejucîndu-mi orice tentativă de scăpare. Din locul în care se priponise, mă putea lua oricînd de guler.

– Şi ce-nvîrți prin Arezzo, tataie? se interesă cel spilcuit.

El era creierul şi purtătorul de cuvînt, ceilalți nu mişcau probabil un pai fără voia lui. Acolo trebuia să acționez dacă țineam să ies cu bine din încurcătură. Nu trebuia să aştept sprijin de la ceilalți, iar despre femeie nu ştiam nimic. Nu cunoşti o femeie nici după o viață, darămite la prima vedere şi fără să schimbi o vorbă cu ea. Această nație e greu cognoscibilă, ar fi spus un obscur literat cu barba slinoasă, creator de filipice agramate, ha, ha, ha!

– Caut de lucru, prietene! am spus, amărît.

Încercam să-i intru sub piele, dîndu-mă om cu mari probleme. Nu ştiam că pot fi chiar atît de pervers. Şi laş cît încape. Dacă n-ar fi fost namila de alături, precis l-aş fi trimis la origine pe puiul ăsta de lele, dar ce te faci dacă nu era singur? Rămîne însă ideea că nu sînt chiar aşa cum mă credeam. Dovadă că nu ajungi să te cunoşti pe tine însuți decît într-o situație limită.

– Ai nimerit-o la fix, tataie, mă asigură acela, jovial. Îți găsim noi ceva ca lumea, c-o să ne pomeneşti multă vreme. Mare noroc ai!

– Să văd, am spus, încercînd să tergiversez tratativele. Mi se părea cusută cu ața albă toată treaba, prea uşor se potrivea totul. Mi-a promis cineva un job la o herghelie…

– Job, auzi la el! Eu îți dau o slujbă de boier, nu te pun să rîneşti grajduri... De unde eşti?

– Din Beiuş, am spus automat. Mă felicitam că nu mă încurcasem de astă dată. Beiuş…

– Bine, bre, tataie, dar îți bați joc de noi? Noi vrem să te ajutăm şi tu ne iei peste picior? Să-i spui lu’ mutu că eşti din Beiuş cu accentul ăsta de rahat…

Nu mă gîndisem că accentul mi-ar putea face necazuri. Îmi reproşam că nu-mi alesesem domiciliul în Bucureşti. Ardelenii au graiul şi pronunția mai aparte, cum mi-a scăpat o chestie atît de simplă?

– Serios, l-am asigurat, cu jumătate de gură. De ce să te mint? Însă am lucrat multă vreme în Bucureşti şi cred că…

Numai de nu m-ar întreba unde am lucrat, că nu-mi trecea prin minte nicio întreprindere. Şi nici nu ştiu ce aş fi putut face acolo. Cînd eram prin clasa a cincea, mi-am amintit dintr-odată, un coleg mă bătea la cap să facem împreună o şcoală profesională de faianțari-mozaicari. E o meserie frumoasă, de ce nu? Pot pretinde că am practicat-o ani în şir. În realitate, planurile noastre au fost date peste cap de timp şi circumstanțe, iar eu m-am făcut de tot rahatul urmînd liceul şi studii superioare. Dar tipul nu şi-a mai răcit gura de pomană, punînd întrebări la care să i se răspundă cu aiureli.

– Ştii ce cred eu, tataie? m-a întrebat, rîzînd. Că matale te ocupi cu ciordeala, preciză, parcă ghicindu-mi gîndurile. Curățel eşti, ai o meclă de om nevinovat, de ce s-ar păzi cineva de o figură ca asta? Am sau n-am dreptate? Dar cine-i perfect? În orice caz, îmi eşti simpatic. Eşti omul nostru, bre!

Nu mai înțelegeam nimic. M-am trezit adoptat de un o gaşcă de bandiți, nu-mi rămînea decît să mă apuc de scociorît prin buzunarele oamenilor. Asta aşteptau probabil de la mine. Numai că m-ar fi dibuit din prima şi cel mai distrat individ pe care aş fi vrut să-l uşurez de doi amărîți de euro. Nu eram bun de nimic la sportul ăsta, degeaba îşi băteau capul cu mine. Eu mă pricepeam la tras la măsea şi la visat cu ochii deschişi cai verzi pe pereți. Era nevoie să scap la iuțeală de pacostea ivită de capul meu.

– OK, am spus, vizibil încîntat. Merg să întîlnesc o rudă la tîrgul de antichități şi ne vedem mai tîrziu. Nu pot lipsi, s-ar îngrijora de pomană…

– Foarte bine, bătrîne, acceptă blondul. Şi noi tot acolo mergem. Treaba-i oablă, adăugă, bătîndu-mă pe umăr.

Era şi asta o variantă. Dacă o întîlneam pe Ligia şi mai veneau cîțiva nepoți de-ai ei, ar fi fost un flecuşteț să scap de ăştia. Am început să urc dealul cu toată gaşca aia de ciudați după mine. Blondul mergea în față cot la cot cu mine, ceilalți veneau din urmă. Tipul se recomandă Levi şi tot melița despre băieții descurcăreți. Mă asigură din nou că-i sînt simpatic şi are de gînd să mă bage-n pîine. Nu-şi abandona el compatrioții la greu. Rămînea să achit trei sute de euro, atît şi nimic altceva. Suma (simbolică la urma urmei, preciză el) reprezenta nişte taxe la nu ştiu ce autoritate pentru încheierea contractului de muncă şi a unor formalități legate de şedere. Nu se lăcomea la banii mei. Eram convins, l-am asigurat. Dacă nu mai avem încredere nici în noi, românii, atunci în cine? Începusem să gîfîi şi mă întrebam ce-i bizar în toată povestea asta. Tipul de alături îmi amintea vag de cineva, dar nu reuşeam să-mi dau seama nici să mă fi picat cu ceară.

Într-o intersecție, ceva mai sus, m-am oprit să-mi trag sufletul. Începusem să năduşesc şi răsuflam ca o locomotivă. Aruncînd o privire în josul străzii, i-am observat din colțul ochiului şi pe ceilalți. ?ineau aproape, țiganul şi malacul psihopat erau la cîțiva paşi, iar pistruiata cu pachetul sub braț, puțin mai în spate. ?iganul bolborosi ceva, însă n-am înțeles decît vocabula Levi şi dintr-odată mi s-a dezvăluit ciudățenia acestui nume. Nu-l întîlnisem decît în Biblie. Dar nu ştiu de ce mă miram. Dacă pe mine mă chema Cezar, de ce nu s-ar fi numit şi el Levi? Italia e o țară liberă şi poți defila sub orice nume ai chef. Părea Levi băiat cumsecade, însă anturajul lui strica totul. Nu poți pretinde că eşti Maica Tereza cînd te însoțeşti cu specimene declasate.

Mergeam alături şi-l analizam pe furiş. Purta părul pieptănat într-o parte, dar cărarea şi-o făcea în partea dreaptă. Probabil avea în jur de douăzeci şi cinci de ani. Nu-ți dădeai seama ce gîndeşte pentru că turuia fără oprire, afişînd jovialitate şi politețe. Părea totuşi un interlocutor agreabil, poate chiar era de bună-credință. Se folosea de forța brută a celorlalți ca să poată răzbate prin jungla asta, de ce să-i lipesc eticheta de bandit? Eram tentat să cad în extreme uneori, măcar atît ştiam despre mine. Aşa că de fiecare dată mă vedeam nevoit să apăs pe celălalt capăt al pîrghiei pentru a restabili echilibrul. Şi, în orice caz, nu trebuia să mă aştept că voi da numai peste sfinți şi arhangheli prin ținuturile astea.

Mesele cu antichități fuseseră aşezate la marginea unor străzi, pe culmea plată a dealului. Ici-colo gherete improvizate şi corturi. În aceeaşi seară toate astea aveau să dispară de aici. Am descoperit-o pe Ligia în intersecție, discuta aprins cu un italian. Zgomotoasă nație! De vînzare se ocupa nepotul ei, acela care se dăduse student la drept. Stătea dincolo de o masă pe care am recunoscut vasele şi micile obiecte pe care noi le încărcasem în camionetă. I-am făcut semn de la distanță, prin aglomerație. M-a recunoscut de îndată, probabil aflase că trec pe acolo. Mi-a răspuns cu entuziasm. Levi m-a informat că ei fac un tur de piață să vadă despre ce-i vorba. Sigur pe el, propuse să ne întîlnim peste vreo oră, cam prin aceeaşi zonă. Mă găsesc ei, mă asigură, nu trebuia să-mi fac probleme. Şi imediat s-au topit în mulțime. Puțin mai tîrziu am zărit pentru o clipă fîşul roz al pistruiatei, apoi au dispărut de pe ecran.

Ligia se întoarse la masă şi numai zîmbet se interesă cum am dormit. N-ar fi trebuit să mă ridic din pat aşa devreme, Daniel ştia exact ce are de făcut. De obicei, la tîrgurile astea, ea umblă de la un capăt la altul, schimbînd impresii şi informații cu negustori de antichități din toată Italia. Se cunoşteau bine, de ani şi ani se întîlneau prin tîrguri. Unii fuseseră prieteni cu Gianluigi sau trecuseră prin casa lor. Ocupația asta adună oamenii, nu-i dezbină, preciză Ligia, încîntată. Cu timpul devine un fel de pasiune, iar concurența e neglijabilă.

M-am interesat de Mitruț, nu apăruse încă? Daniel clătină din cap. Nu poate lipsi din herghelie, un cal s-a îmbolnăvit peste noapte de furbură. O inflamație la nivelul copitei, îmi explică tînărul. E unul din cei mai valoroşi cai din herghelie, nu o mîrțoagă oarecare. Doi veterinari se ocupau de tratamente. Părea animalul favorit al prințesei, participa cu succes la concursuri şi expoziții ale cailor de rasă. Era cunoscut pe toate hipodromurile din Europa. Mai faimos chiar decît stăpîna lui, şopteau cu malițiozitate pariorii şi alți proprietari de cai. Expresia cunoscut ca un cal breaz i se potrivea de minune. Dacă pierdea calul, Mitruț îşi putea face bagajele. Iar veterinarii erau în aceeaşi oală. În chestiunea asta nu exista loc pentru discuții şi justificări. Obscura prințesă s-ar fi făcut foc şi pară. Şi nu-i recomandabil să te joci cu nervii unei muieri putred de bogate. Aşa că toți stăteau lîngă coada calului şi-l doftoriceau.

Daniel habar n-avea de discuția din seara precedentă. Îşi sună soția pe celular pentru a afla noutăți şi mă asigură din nou că nu sînt şanse ca Mitruț să ajungă în tîrg. Era mare agitație la herghelie, armăsarul trebuia vindecat cu orice preț. Ligia mă întrebă zîmbind de ce mă înghesui atît să-mi găsesc de muncă, nu-mi convine să mai trag mîța de coadă un timp? Eram ca în vacanță, de ce-mi băteam capul? O săptămînă, două mă puteam socoti musafir, pe urmă mai vedeam. Ochii îi erau înroşiți şi-şi tot ferea de pe frunte bretonul rar. Părea amabilitatea în persoană, însă cu numai o zi înainte se plînsese că-i greu să-şi întrețină gospodăria şi că pensia sau ajutorul social de cîteva sute de euro nu ajungea. Aşa că era nevoită să umble prin tîrguri cu antichități. Cînd se organiza tîrgul aici, de obicei trăgeau la ea doi comercianți din Napoli. Oameni serioşi, lăsau cîte două sute de euro de căciulă pe noapte. M-am întrebat dacă nu-i un apropo banal, pentru că mi se părea o evidentă exagerare. Cu două sute de euro negustorii ăia s-ar fi putut caza în cel mai bun hotel din Florența, nu într-o casă de la periferia localității. Dar n-am mai continuat discuția pentru că atunci a apărut un individ cu o trusă sub braț, care urma să taie de urgență oaia ruptă de fiare. Ar fi fost păcat s-a piardă.

– Te-am văzut cu nişte feciori frumoşi după tine, Cezar, spuse Ligia, brusc înveselită. Unul şi unul, ha, ha, ha! Unde i-ai găsit?

Le-am relatat cum îi întîlnisem pe stradă. Habar n-aveam ce învîrtesc băieții prin oraş. Ligia presupuse glumind că datorită timidității se țin deoparte de alți români. M-a atenționat să nu-i duc acasă la ea, că sună carabinierii. Sînt mulți fără căpătîi pe-aici, mă asigură. Putea să pună pariu că se ocupau cu altele, n-au ei chef de muncă. N-am mai cutezat să-i vorbesc de propunerea lui Levi, precis avea să-mi rîdă în nas. Îşi exprimase tranşant părerea despre gaşca aia, degeaba m-aş fi aşteptat la altă reacție. Mi-am ținut gura, însă am început să croiesc planuri de acțiune. Cum Mitruț avea acum atîtea pe cap, nu exista niciun inconvenient să mă elucidez cu privire la oferta lui Levi. Nu ştii de unde sare iepurele. Şi la urma urmei trăiam într-o lume agitată, cu indivizi păcătoşi şi agresivi care nu pot fi totuşi exterminați. Trebuia să-i înțelegi şi să-i accepți. Dacă ştii cum să-i tratezi, poți avea o relație excelentă cu ei. Fă-te frate cu diavolul pînă treci puntea, se spune la români.

Deşi nu eram pe deplin convins, am început să mă gîndesc serios la propunerea lui Levi. Ligia se interesă de ce-am căzut pe gînduri. Părea plină de voioşie, probabil că zilele de tîrg îi aminteau de tinerețe şi de drumurile pe care le făcea pe vremuri cu Gianluigi prin Europa în căutare de antichități. I-am răspuns că aş face un tur, să văd ce mărfuri au expus şi alți negustori. Precis indivizii mă țineau sub observație, urmărind să mă agațe de îndată ce m-aş fi îndepărtat cît de cît de cunoştințele mele. Ligia ridică din umeri, cum vrei, dar nu-ți mai căuta pretenari de teapa ăstora.

Daniel plecase să cumpere apă minerală, numai Flu-Flu se învîrtea în jur agitat peste măsură. Nu-l mai văzusem atît de neliniştit. Dar merita o lecție. De fiecare dată percutează tîrziu cînd am nevoie de ajutor, e indolent şi probabil cam leneş din fire. Aşa-i trebuie, să se-nvețe minte. Nici nu ştiu dacă aceste alarme semnalizează pericole reale sau sînt simple închipuiri de-ale lui. Ori poate că fascinantul Flu-Flu nici nu există şi totul se petrece numai în mintea mea, caz în care ar trebui să mă consulte un doctor la cap. Şi, dincolo de toate astea, mă aflam în mijlocul mulțimii, la nevoie se putea oricînd cere ajutor. ?ineam să mă lămuresc despre ce-i vorba, nicidecum să intru în cîrdăşie cu ei.

Am pornit prin aglomerație şi a fost ca şi cum m-aş fi aruncat drept în balta nenorocirii. Să arăți degetul îngerului tău păzitor – iar ignorarea energicului său avertisment nu se putea traduce altfel – însemna o blasfemie de neiertat. Sigur că atunci nu sesizam nimic grav, deşi Flu-Flu a continuat să se zbuciume prin fața ochilor mei. Cum bănuisem, numai ce am pătruns pe altă stradelă ieşind din raza vizuală a Ligiei şi numaidecît am dat de Levi şi gaşca sa. I-am văzut undeva în față pe lîngă mesele cu antichități, admirînd exponatele ca nişte veritabili neguțători. Se prefăceau că nici nu mă observă, chiar s-au arătat mirați de întîlnire cînd m-am apropiat. Levi se arătă preocupat de tîrg, aproape că nici nu mă băgă în seamă cîtva timp. Mă trata ca şi cum aş fi făcut parte deja din grup, nu eu aveam nevoie de ajutor?

Mergeam pe lîngă el, căutînd să găsesc un prilej de a redeschide discuția despre locul de muncă promis, însă tipul tot evita subiectul. Încerca să mă fiarbă în suc propriu, cum se spune, de parcă n-aş fi ştiut ce gîndeşte. N-aveam nimic împotrivă să-i fac jocul, dacă îi făcea plăcere. Mă arătam şi eu atras de vechiturile alea, numai să nu fiu nevoit să privesc fața colosului de alături. Mă treceau răceli pe şira spinării numai cînd îmi aminteam figura aceea sinistră. Cine născuse un asemenea monstru şi unde trăise pînă acum? Din ce funduri de iad îşi făcuse drum încoace? Locul lui nu putea fi decît într-o clinică de psihiatrie, ținut sub strictă observație şi pază. N-aveam pic de îndoială, un monstru se plimba prin Europa.

– Tăticule, bre, omule, spuse Levi, cînd nici nu mă mai aşteptam. Se întoarse spre mine, ca şi cum ar fi uitat să-mi transmită ceva important. Dacă nu ai acum cei trei sute de euro pentru acte, nu-i un capăt de lume. Îi pune patronul şi-i restitui din primele salarii, cînd îți vine la îndemînă. Nu-i nicio grabă, pe bune.

– Mă descurc eu, l-am asigurat. Nu-mi place să am datorii.

– Fii serios, tataie, care-i problema? se opuse, rîzînd. Unii nu şi-au plătit datoria nici după ani de zile. Ai tot timpul, el nu pleacă de-acolo…, asta e sigur. N-ai mai cunoscut om dintr-o bucată, aşa, ca don Morti. Asta-i şansa ta. 

Mă uitam la tînărul spălățel, binedispus şi cumsecade, întrebîndu-mă iar de cine îmi amintea felul lui de-a fi. Singurul reproş pe care i l-aş fi făcut se referea la anturajul pe care şi-l alesese. Ceva nu se potrivea flagrant în această combinație. Am aruncat o privire fugară în spate. Ceilalți se aflau la cîțiva metri în urma noastră, preocupați de alte probleme. Mi-am laut inima în dinți şi l-am întrebat de ce s-a întovărăşit cu indivizii ăia şi mai ales cu uriaşul oligofren care mi se părea un ucigaş înnăscut. Îmi amintea involuntar de cocoşatul de la Notre Dame, deşi nu-mi dădeam seama cum s-a realizat conexiunea. Numai că, între noi fie vorba, cocoşatul mi se părea un heruvim pe lîngă acest monstru cumplit. 

– Cine, Dudu?! rîse Levi. Ha, ha, ha, auzi la el! Omul ăsta, tăticule, are o inimă de aur, de-ar fi mulți aşa! Îl cunosc de ani şi ani, am copilărit pe-aceeaşi străduță. Cam tălîmb el, şi asta-i adevărat, însă-i cumsecade de nu pot spune. Are o inimă ca pîinea caldă şi nu-mi iese din cuvînt. E grozav de sensibil…  

Nu ştiu de ce, iar începusem să am îndoieli cu privire la bunele lui intenții. Tipul mi se părea copia unui alt şmecher. Doamne, asta n-ar putea fi adevărat!, mi-am spus, încercînd să alung un gînd ce mi se înfipse dintr-odată în creier. Pur şi simplu ar însemna că întîmplarea îşi face de cap. Mi-am propus să fiu extrem de atent. Flu-Flu nu încetase să se agite şi mă întrebam dacă nu fac greşeala vieții ignorîndu-i avertismentul. Şi totuşi ceva (curiozitatea, oare?) mă împingea înainte. Să vedem despre ce-i vorba, probabil nu mîncau oameni. Nu pomenisem de aşa ceva pe aici.

În plus, îmi impusesem să tratez ceva mai lejer evenimentele şi oamenii. În cîteva zile am înțeles că numai fraierii iau viața în serios. Reuşisem să arunc la coş un întreg capitol de filozofie a vieții. Fără regrete, fără compasiune. Muncisem din greu douăzeci şi ceva de ani şi m-am ales cu nimica toată. Într-o dimineață mi-am dat seama că averea pe care reuşisem s-o adun încăpea într-un rucsac! Şi de parcă atît n-ar fi fost de-ajuns, mă vedeam nevoit să-mi iau lumea în cap. Iar alții care nu şi-au frînt deloc oasele o duceau bine mersi. Concluzia asta mă întorsese pe dos. În scurt timp s-a petrecut o metamorfoză în mine şi am devenit alt om. Constatam uimit că reuşesc să mint, să mă prefac şi să îmbrobodesc lumea, să vorbesc dur şi murdar. Cine ştie de ce alte performanțe eram capabil? Sau poate că înainte jucam un rol străin de adevărata mea fire, dîndu-mă drept om de încredere, şi abia acum îmi intrasem în propria mea piele. Dar, ca să fiu sincer, îmi venea ca turnată şi mă simțeam destul de confortabil în ea. 

 

(fragment din romanul Legiunea română, în lucru)