IN MEMORIAM G. PIENESCU

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012

Domnul G. Pienescu, unul dintre colaboratorii noştri cei mai prețuiți, nu mai este printre cei vii. Sper ca acolo unde este domnia sa acum să aibă parte de ediții critice cât mai frumoase şi, mai ales, cât mai profesionist alcătuite. Pentru că dl Gheorghe Pienescu a fost şi va rămâne în memoria celor care mai ştiu ce e aia o ediție corectă unul dintre cei mai mari editori ai acestei culturi. Lista sa de cărți asupra cărora s-a aplecat cu dragoste şi acribie este prea lungă pentru a o înşira aici, în cele câteva rânduri de regret şi amintire. Dar numele acestor autori se cuvin transcrise. G. Pienescu, aşa cum este cunoscut din activitatea sa de editor, de autor al unor traduceri şi articole în presa literară, a fost nu un simplu redactor, ci fidel profesionist al cărții, care s-a aplecat cu dragoste şi profesionism asupra textelor unora dintre clasicii şi gânditorii noştri: Alecsandri, Al. I. Odobescu, Dinicu Golescu, Ion Agârbiceanu, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Dimitrie Cantemir. Dar mai presus de toate stă ediția sa de Scrieri ale lui Tudor Arghezi, autor împreună cu care dl Pienescu a lucrat câțiva ani, dând la lumină nu mai puțin de 27 de volume, care au apărut între anii 1962 şi 1975. Editor, filolog şi textolog pasionat, dar şi experimentat, G. Pienescu a avut nenorocul să i se ia dreptul de a mai continua ediția Arghezi, de către persoane incompetente, care au continuat-o cum au ştiut ele. Cum G. Pienescu ne vizita câteodată la redacție, am putut să aflu ce s-a întâmplat şi cum arătau volumele care au urmat celor predate tiparului de domnia sa. De altfel, în câteva numere mai vechi ale Vieții Româneşti, domnia sa a făcut o critică a acestora, din poziția expertului pus în fața unor soluții de amator. Cum pe vremea când a lucrat împreună cu Arghezi nu exista tehnica de copiere de azi, G. Pienescu a copiat de mână articolele maestrului din publicațiile în care apăruseră cu decenii în urmă, prezentându-le apoi autorului lor, care decidea ce şi cum apare din ele. Ne-a descris de atâtea ori aceste întâlniri ale tânărului intimidat de marele om din fața sa, încât parcă îl mai văd şi astăzi, puțin timorat, acolo, lângă cel pe care-l idolatriza. Asta nu l-a împiedicat, însă, să-i devină cel mai fidel editor, profesionist deopotrivă.

G. Pienescu s-a născut la 19 martie 1926, la Dorohoi şi şi-a făcut şcolile în oraşul natal, la Cernăuți, Piteşti şi Craiova. A fost student la Facultatea de Litere de la Bucureşti în perioada neagră a instalării comunismului în România, între anii 1946 şi 1950. Îşi amintea de anii de facultate, când începuseră să dicteze şi să-şi terorizeze profesorii „burghezi” studenții comunişti, unii deveniți ulterior mari personalități ale regimului. Comportamentul acestora, aşa cum ni l-a relatat martorul care a fost G. Pienescu, semăna izbitor celui al studenților legionari din amintirile înaintaşilor săi. Aceeaşi grosolănie şi obrăznicie, aceeaşi violență în impunerea unei ideologii, chiar dacă nu tocmai aceeaşi. Tipologia era, însă, similară. A reuşit să termine facultatea, deşi nu avea „origine sănătoasă” şi să devină redactor la ESPLA, chiar şef al redacției numite atunci „de valorificare a moştenirii literare”. Munca la ediția Arghezi a numit-o „corvoada gingaşă”, cu o expresie a maestrului său. Aşa se intitulează şi articolele sale, pregătite pentru a fi tipărite în Viața Românească, şi care vor apărea în continuare.

Una dintre cele mai mari drame ale vieții sale a fost pierderea, în cutremurul de la 4 martie 1977, a întregii sale arhive, precum şi a bibliotecii, alături de atâtea însemnări care ar fi putut reînvia o seamă de figuri literare cu care venise în contact în anii de la ESPLA şi în continuare.

Acum mai bine de cinci ani, G. Pienescu a evocat ultima sa întâlnire cu Arghezi, după ce acesta îl anunțase, într-una dintre zilele când lucraseră împreună, „...de mâine nu mai lucrăm”, răspunzându-i senin, la mirarea sa: „Te rog să mă ierti, dar trebuie să mor.” Şi G. Pienescu adaugă motivul, care era dispariția Paraschivei, cea care fusese alături de Arghezi o viață întreagă şi tristețea poetului că a trebuit să-i supraviețuiască. Într-o altă zi, la 14 iulie, îşi aminteşte memorialistul, s-a dus la Arghezi şi a fost chemat de acesta, prin cineva de-al casei, la el. Pe patul său de moarte, editorul şi prietenul său devotat, mai tânăr, i-a luat mâna în mâna sa, dar Arghezi nu i-a spus nimic. La insistența celui (celei?) care-l adusese acolo pe editorul său, că acesta a venit, Arghezi a spus „ – Eu cu domnul Pienescu ne înțelegem pe calea îngerilor.” Şi G. Pienescu adaugă: „I-am sărutat mâna, i-am mângâiat-o, m-am ridicat şi am plecat. Erau orele 20,30. La orele 21,20, Baruțu mi-a spus la telefon, plângând: „S-a terminat...” Şi mie mi se terminase încă o viață din câte mi-au fost dăruite.”

În vara acestui an, G. Pienescu s-a decis să se ducă să se întâlnească din nou cu Arghezi. A plecat unul dintre cei mai mari editori pe care i-a avut lumea literară românească şi nu ştiu dacă lumea de azi şi cea de mâine va mai fi în stare să recupereze un asemenea devotament pentru cărțile şi scriitorii săi, cum nu ştiu dacă vreodată lumea va mai crede că scriitorii sunt ai săi şi cărțile lor ale sale.

Vom continua să publicăm textele rămase de la G. Pienescu, mărturii ale unei lumi care nu mai este şi ale unei culturi care, ne încăpățânăm să credem, va supraviețui.