NU ESTE BINE SĂ FIE OMUL SINGUR PE PĂMÂNT

Cununia sau Taina Nunții este, într-un fel, un al doilea Botez, prin care se pune temeiul unei noi zidiri, înălțată, prin împărtăşirea Harului, la starea de dinainte de cădere, folosind ca model chipul Nunții tainice a lui Hristos cu Biserica. Fiind întemeietoare şi făcându-se sub semn euharistic, se consideră, ca toate împărtăşirile, o re-naştere întru Domnul. Ea restaurează dialogul primei perechi cu Părintele Creator. Nu altfel poate fi socotită fecioria monahală, consacrată prin rânduiala şi slujba marelui şi îngerescului chip.
Textele sacre, cele liturgice, scrierile părinților sau ale teologilor vorbesc despre această taină al cărei miez este iubirea. Părintele John Meyendorff este unul dintre cei mai importanți teologi ortodocşi din secolul al XX-lea. S-a născut în 1926, la Neuilly-sur-Seine, dintr-o familie de emigranți baltici. Şi-a făcut studiile la celebrul Institut Saint-Serge, din Paris, unde a şi predat până în 1959 când a plecat în Statele Unite, la Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, din New York, al cărui decan a fost, urmându-le reputaților George Florovsky şi Alexander Schmemann, din 1984 până în 1992, anul morții sale. Se numără printre primii exegeți ai doctrinei palamitice, îngrijindu-se chiar cu editarea operei călugărului athonit. S-a ocupat de istoria teologiei, cu precădere de cea a Bisericii bizantine căreia i-a dedicat câteva sinteze de referință: Hristos în gândirea creştină ortodoxă (1969), Sfânta Treime în teologia palamită (1977), Biserica Ortodoxă ieri şi azi (1981), Teologia Bizantină (1989).
Studiul teologic Căsătoria: perspectiva ortodoxă (Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, traducere Cesar Loghin), redactat în 1975, înscrie acest moment important din viața omului în canonul ortodoxiei, marcându-i însemnătatea sacră, de taină împlinită în Biserică. Acest fapt este cu atât mai binevenit cu cât, în lumea de azi, nunta a devenit o formalitate predominant laică, uneori eludată, redusă îndeobşte la conotații ceremoniale, sexuale ori mondene: „Însăşi noțiunea de căsătorie ca taină presupune faptul că omul nu este doar o ființă cu funcții fiziologice, psihologice şi sociale, ci că este un cetățean al Împărăției lui Dumnezeu; adică, întreaga sa viață – şi îndeosebi momentele decisive – implică valori veşnice şi pe Dumnezeu Însuşi.” (p. 8). De aceea, susține autorul, taina căsătoriei nu poate fi înțeleasă decât în cadrul Dumnezeieştii Liturghii Euharistice.
În istoria biblică, în iudaismul vetero-testamentar, scopul căsătoriei îl constituia în primul rând procreația, binecuvântarea lui Dumnezeu manifestându-se prin mulțimea urmaşilor: „voi înmulți foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe țărmul mării” (Facerea, 22,17). Sterilitatea era considerată o pedeapsă, resimțită ca o neîmplinire. Neexistând o reprezentare a supraviețuirii spirituale după moarte, recompensa divină consta în asigurarea unei progenituri numeroase. De aceea, pentru perpetuarea triburilor, familiilor, era văzută ca normală poligamia, şi chiar concubinajul. Exista chiar o lege, a leviratului, care stabilea obligația de a se asigura urmaşi unui frate mort, prin luarea în căsătorie a văduvei acestuia. Justificările religioase erau dublate, evident, de cele juridico-economice, legate de moştenire.
Noul Testament schimbă în întregime acest obicei: moştenirea nu se mai exercită pe pământ, ci în transcendent, conform judecăților particulare. Având prototipul paradiziac, Iisus defineşte căsătoria ca o unire veşnică, monogamică, neadmițând divorțul (cu o excepție pe care o menționează Evanghelistul Matei, adulterul). Aceste condiții impun o viață virtuoasă, o folosire cuviincioasă a darului libertății, dar mai ales respingerea ispitirilor şi păcatelor. Deşi Apostolul Pavel consideră celibatul ca ideal de trăire evlavioasă, recomandă ca model al căsătoriei unirea dintre Hristos şi Biserică (în Epistola către Efeseni). Celor rămaşi văduvi le cere abstinență dar, dacă nu se pot abține, „mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7,9).
Deşi Biserica are principiile ei sacre, venite de la Dumnezeu, ea a încercat întotdeauna să evite dezacordurile cu ordinea civilă. Conform dreptului roman, căsătoriei îi era suficient liberul consimțământ al părților care se finaliza printr-un contract înregistrat într-o instituție a statului. Ca şi în dreptul mozaic, se admitea anularea acordului prin divorț. Cu toate că teologia căsătoriei era definită conform textelor sfinte, Biserica primară a folosit o strategie formulată de chiar Domnul Iisus, „Dați dar Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu”(Matei 22,21). Ea nu a schimbat nici o iotă însă din doctrina Botezului şi a Sfintei Euharistii, în care se regăsea şi taina căsătoriei. Față de utilitarismul iudaic sau de legalismul roman, reflectate în căsătorie, creştinismul dă acesteia perspective spirituale, raportând-o la realitatea Împărăției. Creştinul nu este situat în afara lumii, obsedat de abstracții şi idealități, ci are un puternic simț al comunității şi al altruismului, bazându-se pe iubire, dar, față de oameni de alte credințe, este conştient că este făcut după chipul lui Dumnezeu, că tinde şi spre asemănare. Relația personală pe care o are cu Dumnezeu, prin taine, prin rugăciune, prin Sfânta Liturghie Euharistică, îi dă posibilitatea răscumpărării şi înomenirii/îndumnezeirii: „Iar Hristos, fiind Dumnezeu Adevărat, manifestă de asemenea şi umanitatea adevărată, nu în ciuda dumnezeirii Sale, ci tocmai pentru că El este Dumnezeu Adevărat: în El noi vedem dumnezeirea ca adevărată normă a umanității.” (p. 20). Prin împărtăşire, credinciosul este insuflat, căpătând vocație creatoare, slujitoare şi iubitoare. Fiind cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, soțul şi soția devin o singură ființă, un singur trup purtător de har. Când Iisus Hristos Însuşi este numit Mire, nunta nu poate fi decât unică. Taina cununiei constă tocmai în conlucrarea cu Dumnezeu. Față de altele, căsătoria creştină are dimensiune duhovnicească, spirituală, schimbă oamenii, le îmbogățeşte umanitatea.
Ca pneumatofori şi hristofori, prin cununie, adică prin în-cununare, mirii încep o nouă viață, după modelul euharistic. În Ioan, 2,1-11, la nunta din Cana, prin transformarea de către Iisus a apei în vin se prefigurează cele două taine care mântuiesc şi restaurează, Botezul şi Euharistia. John Meyendorff aduce numeroase referințe biblice şi patristice, legate de aspectul euharistic al nunții, constând în împărtăşirea mirilor cu taina ecleziastică. Euharistia însăşi este un ospăț de nuntă, prin care Mirele cel dumnezeiesc se uneşte cu Biserica. De aceea, din punct de vedere sacramental, nu poate exista decât o singură căsătorie. Aceasta este eternă, nu dispare/nu se anulează prin moarte, pentru că nu priveşte numai trupul, ci, mai ales, sufletul.
În Biserica primară, chiar până în secolul al nouălea, cununia bisericească era inclusă în Liturghie şi se desăvârşea prin împărtăşanie. După secolul al zecelea, cununia religioasă, devenită obligatorie (şi pentru sclavi), se desfăşoară ca slujbă separată de Liturghie, pentru că nu toți cei căsătoriți erau vrednici de sfânta împărtăşanie, unii având altă credință sau nefiind la prima căsătorie. În rânduiala logodnei, s-a păstrat formal, în locul împărtăşaniei, primirea de către miri a paharului cu vin binecuvântat, aşa cum se face cu anafura sfințită la sfârşitul Liturghiei.
Slujba sacramentală a nunții cuprinde două momente, logodna şi cununia. Prima preia într-o formă duhovnicească vechiul contract marital civil şi constă în făgăduințele pe care şi le fac mirii, în ectenia mare sau cererile adresate lui Dumnezeu, în rugăciune şi în schimbarea inelelor. Schimbul inelelor implică o simbolică înaltă, fiind mărturia credincioşiei lui Dumnezeu pentru poporul Său, însemn al puterii, pecete a celor aleşi, semn de recunoaştere, dar de iertare şi mântuire: ceea ce Dumnezeu leagă nu mai poate desface nimeni.
Urmează a doua parte, celebrarea încununării. Mirii sunt conduşi sub policandrul cel mare, fiind întâmpinați de cântarea Psalmului 127: „contractul marital încheiat prin slujba logodnei va fi acum preschimbat într-o legătură veşnică: iubirea omenească va dobândi o dimensiune cu totul nouă, prin aceea că este identificată cu iubirea lui Hristos pentru Biserica Sa.” (p. 40). Sunt parcurse cinci momente ritualice: rugăciunile, punerea cununilor, citirile din Scriptură, rugăciunea Tatăl nostru şi gustarea vinului din paharul de obşte, iar la sfârşit, procesiunea circulară sau dansul lui Isaia. În ceea ce priveşte genealogiile care apar în Evanghelii, John Meyendorff susține că, în planul dumnezeiesc, istoria omenirii a condus spre venirea lui Hristos, în încercarea de readucere a omului la Dumnezeu. Căsătoria însăşi conține acest sens, Dumnezeu făcându-se om pentru a participa la Nunta cu Biserica Sa, eclesia, ceea ce înseamnă adunarea lucrătoare a creştinilor. Logodna castă dintre blândul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu, prefigurează nunta spirituală a Domnului, care este una de împărtăşire. De aceea, în rugăciunea de încununare a mirilor, sunt evocate cupluri biblice, Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Iacov şi Rahela, Iosif şi Asineta, Zaharia şi Elisaveta, Ioachim şi Ana. Sunt pomenite, de asemenea, numele celor ocrotiți de Domnul, precum şi ale unor sfinți creştini.
Un moment semnificativ îl reprezintă simbolismul cununilor de căsătorie, reprezentând, după modelul Regelui Mesianic, triumful vieții asupra morții. La fel, martirii sau mărturisitorii, insuflați de Duh, îşi primesc cununa vieții veşnice, semn al intrării în Împărăție. La cununie se citesc două pericope nou-testamentare, din Epistola Apostolului către Efeseni (5, 20-33) şi din Ioan (2, 1-12), cuprinzând nunta din Cana Galileei. Paharul cel de obşte din care mirii gustă dovedeşte că slujba căsătoriei este concepută ca o Liturghie Euharistică. Procesiunea circulară în jurul analogului, reluând-o pe cea a schimbării inelelor, consfințeşte, prin dans liturgic (ca al lui David), caracterul sacru, etern al nunții. Preotul cere Domnului, pentru tineri, „neîntinați, fără prihană şi neasupriți păzindu-i în vecii vecilor”. Cununile lor, mărturisitoare, spirituale, vor fi păstrate în Împărăția cerurilor, urmând ca noii căsătoriți să fie vrednici de ele şi în viața veacului ce va să fie. În vremea veche, cununile erau purtate timp de opt zile.
După ce face teologia euharistică a nunții John Meyendorff se ocupă de clarificarea situațiilor speciale, cum ar fi căsătoriile succesive, condițiile necesare înfăptuirii căsătoriei, căsătoriile mixte din punct de vedere religios, divorțul, planificarea familială, avortul, căsătoria clericilor, relația dintre căsătorie, celibat şi viața monahală.
Deşi canonul bisericesc nu acceptă a doua căsătorie, se arată toleranță față de cazuri deosebite, avându-se înțelegere duhovnicească şi față de slăbiciunile omeneşti. Sfântul Vasile cel Mare rânduieşte pentru divorțați sau pentru văduvi recăsătoriți canon de penitență, prin excluderea de la împărtăşire, timp de mai mulți ani. După secolul al zecelea, restricțiile se mai îmblânzesc. În vremea de azi, după ce s-a acceptat a doua căsătorie, s-a îngăduit şi a treia, dar s-a interzis a patra.
Căsătoria are loc între oameni obişnuiți, cu slăbiciuni, iar regulile bisericeşti sunt, de fapt, un îndrumar menit să protejeze față de consecințele căderii. Libera decizie, având la bază sentimentele de iubire, este prima condiție a căsătoriei creştine. Este însă interzisă căsătoria între rudele de sânge şi între cuscri. Ilustrul teolog conchide însă: „Pentru a realiza o căsătorie cu adevărat creştină nu este suficientă împlinirea unor norme legale şi canonice. Căsătoria creştină este mai ales o angajare pozitivă a cuplului, nu numai unul față de celălalt, ci, în primul rând, față de Hristos, o angajare realizată în şi prin Euharistie. Dacă această angajare nu are loc, îndeplinirea tuturor prevederilor legale privind căsătoria creştină nu vor avea nici un sens.” (p. 59).
Canoanele vechi interzic căsătoriile dintre un ortodox şi un neortodox, fiindcă nu pot participa împreună la taina euharistică. Azi, când căsătoria şi-a pierdut în mare măsură semnificațiile sacre, confesiunea sau religia contează din ce în ce mai puțin. Au loc numeroase căsătorii mixte şi ele sunt acceptate tacit şi de Biserică.
Noul Testament şi literatura patrologică nu acceptă divorțul şi nici recăsătorirea, echivalând-o adulterului, dar Biserica nu a putut sancționa legislația laică, mai permisivă în privința relațiilor de familie. Pe de altă parte, şi Biserica a acordat întotdeauna şanse celor încercați sau căzuți, decât să fie lăsați să ardă.
În privința folosirii mijloacelor contraceptive, Biserica Ortodoxă consideră că „naşterea de prunci este un element firesc, sfânt şi necesar pentru căsniciile creştine” şi că „a da viață este pentru om un privilegiu prin care se aseamănă lui Dumnezeu” (p. 74). Părintele Meyendorff îşi dovedeşte delicatețea sufletească şi înțelegerea duhovnicească, socotind că, în privința mijloacelor contraceptive, al controlului sarcinii, hotărârile trebuie să fie particulare. Deşi Domnul Hristos spune „Lăsați copiii şi nu-i opriți să vină la Mine” (Matei 19,14). În schimb, orice formă de avort este identificată cu uciderea, cei implicați suportând excomunicarea (excluderea de la împărtăşire) şi fiind supuşi penitențelor. Luând ca referință Buna Vestire, Biserica socoteşte că viața începe în momentul concepției.
Clericii, după modelul legăturii dintre Hristos şi Biserică, au obligația unei căsătorii unice. Cei care nu se căsătoreau înainte de hirotonie, nu o mai puteau face după aceea. Episcopii erau aleşi dintre cei necăsătoriți. Avându-se în vedere condiția maturizării, până în Evul Mediu nu se făceau hirotonii sub 30 de ani. Celibatul nu este dezaprobat de Biserică. Ba, chiar, ascetismul vieții monahale este mai apropiat de rigorile sfințeniei, de intrarea în Împărăție.
Concluzia autorului scoate în evidență sinergia care trebuie să funcționeze între harul lui Dumnezeu şi voința de mântuire a omului: „Căsătoria este o taină pentru că în ea şi prin ea Împărăția lui Dumnezeu devine o experiență trăită” (p. 90). Cartea conține în addenda texte scripturistice probatoare, pasaje semnificative extrase din Sfinții Părinți, din Dreptul Canonic şi, mai ales, atât de gingaşa Slujbă a Nunții.
Printr-un discurs de mare finețe teologală, printr-o construcție şi riguroasă şi flexibilă, atent documentată, cartea părintelui John Meyendorff, făcând exegeza unei teme atât de importante, în diversele ei aspecte, istoric, social, teologic, duhovnicesc, canonic, redă căsătoriei funcția ei esențială, de profunzime, sacralitatea, reintegrând-o universului liturgic – euharistic şi eshatologic –, adică revelând-o ca Taină ortodoxă, uman-dumnezeiască.

Paul ARETZU