VINTILA HORIA, EXILUL CA DESTIN

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012

Un mormânt în cer se înscrie în seria romanelor despre exil ale lui Vintilă Horia (Dumnezeu s-a născut în exil, Cavalerul resemnării, Salvarea de ostrogoți. Persecutați-l pe Boețiu), romane în care eroii sunt personaje istorice reale, cu valoare emblematică. O tetralogie a exilului în care scriitorul ficționalizează destine istorice şi propune, asemenea lui Milan Kundera, o nouă imagine asupra exilului, exilul ca eliberare şi împlinire a destinului. Omul dezrădăcinat în exil, traumatizat la începutul exilului, se reconstruieşte identitar în noul spațiu, confirmând afirmația lui Tzvetan Todorov că „individul nu trăieşte o tragedie piezându-şi cultura de origine, cu condiția de a dobândi o alta.”

Exilații lui Vintilă Horia sunt scriitori, principi, filozofi, artişti, alter ego-uri ale scriitorului autoexilat din motive politice, care depăşesc barierele timpului istoric şi ale spațiului, devin arhetipuri, pentru că experiența lor reproduce una universală. Vintilă Horia se identifică cu fiecare dintre exilații săi asupra cărora transferă exilurile succesive pe care le-a trăit în Italia, Argentina, Spania, depăşind cadrul experienței personale pentru a face din exil un simbol al condiției umane în spiritul lui Albert Camus.

Un mormânt în cer este un roman despre exil şi creație, despre exil ca destin. Eroul romanului este pictorul spaniol El Greco, de la finele secolului XVI. Într-o narațiune de tip homodiegetic, în care naratorul se identifică cu personajul, Vintilă Horia ficționalizează viața pictorului de origine greacă, stabilit la Toledo, în Spania. Tânărul cretan Doménikos Theotokópoulos părăseşte pământul natal pentru a peregrina prin Veneția, Roma, înainte de a se stabili la Toledo, oraşul predestinat pentru împlinirea vocației sale de pictor. Dorința de cunoaştere îi determină exilul şi-l călăuzeşte pe drumul artei spre maeştrii picturii italiene, printre care Tizian.

Însă pictura sa se detaşează de şcoala italiană umanistă, a cărei concepție despre artă se fundamentează pe conceptul de mimesis, după modelul antichității greceşti. Pictorul cretan înțelege că arta nu este imitație, ci expresia sufletului încorporat în materie, că menirea sa este de a descifra sensul interior al lucrurilor şi al ființelor umane. Este conştient că lumea se zbate între două dimensiuni complementare, materială/spirituală, că existența însăşi este un drum către spiritualitate, că suferința nu are alt scop decât revelarea acesteia. De aceea, încearcă să vadă dincolo de materialitate spiritul invizibil privirii exterioare. Nu ceea ce este vizibil contează în arta pictorului, ci descifrarea unui alt sens al lumii în concordanță cu concepția lui Platon despre lumea ideală, perfectă, şi lumea reală, o copie imperfectă a acesteia. Nu întâmplător este numit „pictor de suflete”, pentru că sufletul contează, nu corpul material pentru El Greco. Astfel intră în contradicție cu pictorii italieni din Roma şi pleacă în Spania, unde va rămâne în exil definitiv, adoptând oraşul Toledo, locul care îi aduce celebritatea, împlinirea în artă şi iubire. Descoperă dragostea prin Jeronima de las Cuevas, iar după moartea acesteia, femeia iubită şi fiul său, Jorge Manuel, devin chipurile iubirii reprezentate pe pânzele sale în diverse ipostaze de femei sau bărbați.

Romanul prezintă căutările pictorului, modul de a percepe şi de a reprezenta realitatea istorică. Pentru pictor lumea spirituală, invizibilă, se manifestă prin semne perceptibile, pe care ființa umană nu ştie să le descifreze. Artistul este „un profet, un trimis al cerului” a cărui menire este de a revela oamenilor semnul divin din orice creatură, fiindcă dualitatea lumii este înscrisă în ea: „Omul nu e pământ, ci este cer şi lume de dincolo de lume, e propria-i veşnicie mântuită sau osândită.” Contactul cu oameni şi locuri din exil, aventurile sentimentale devin modalități de cunoaştere a realității. Două lumi se opun permanent: lumea inferioară, vulgară, violentă, plebea sau nobilimea coruptă, măcinată de intrigi politice, de instincte primare, condusă de scopuri machiavelice, şi lumea superioară, lumea spiritului reprezentată de artă şi religie. Însă atât în artă, cât şi în religie, există confruntări, duşmănii, războaie care scindează lumea.

Pictorul cretan devine un alter ego a lui Vintilă Horia, care a cunoscut exilul în Italia şi în Spania, unde s-a stabilit definitiv şi a murit în 1992. Opțiunea pentru pictorul El Greco, talentul cu care dă viață unor episoade cunoscute din viața acestuia şi recreează atmosfera din secolul XVI, dar mai ales descrierea unor tablouri, Despuierea, Martiriul Sfântului Mauriciu, Înmormântarea contelui de Orgaz, pledează pentru o personalitate artistică de excepție. Din povestiri şi legende despre personaje istorice Vintilă Horia reînvie o lume uitată, într-un imaginar dialog cu ființa iubită, de fapt, solilocvii ale personajului-narator, strecurate în povestire sau în descrierea tablourilor, pentru a medita asupra rolului artei de revelare a esenței spirituale a lumii, pentru a surprinde discrepanța frapantă între viața spirituală şi instinctuală din Roma renascentistă, centrul artei, dar şi al depravării, confruntarea între apolinic şi dionisiac, reminiscențele revitalizate ale unor ritualuri antice, practicate în secret în biserici părăsite şi pe proprietăți private, într-o lume creştină, ea însăşi dezbinată de interese politice şi religioase.

Pe fondul istoric al unei epoci umaniste de la finele secolului XVI şi al visului spaniol de unitate creştină, se profilează itinerariul artistic al pictorului grec în exil, care se impune printr-o nouă viziune despre artă, la Toledo, pământul adoptiv care îl consacră şi îi deschide calea cunoaşterii prin iubire. Cele două femei din viața sa, Jeronima şi Violeta, reprezintă ipostazele opuse ale sufletului feminin, spiritualul şi instinctualul, iubirea şi senzualitatea, dar şi un mijloc de cunoaştere: „Femeia e un fel de mijlocire, o scară ce face posibilă înălțarea spre cunoaştere.” Prin El Greco, Vintilă Horia ilustrează una din fețele exilului, exilul creator, când contradicția dintre acolo, în patria de origine, şi aici, în exil, încetează, pentru a împlini un destin. Toledo devine spațiul adoptiv de care se leagă afectiv pictorul prin iubire şi artă. Astfel exilul nu mai e doar ruptură, înstrăinare, ci împlinire a destinului. Gheorghe Grigurcu remarca credința lui Vintilă Horia în destin, transmisă şi personajelor sale: „Pentru cei ce-şi trăiesc exilul nu ca « o monedă de schimb », ci ca un fel de « acceptare soteriologică», o asemenea încercare, echivalentă unei inițieri, revelă un destin. Aşadar, un dat fundamental, imuabil, un traiect pre-scris ca o răsfrîngere a tragismului condiției omeneşti: [...] Aceşti oameni ar fi fost, oriunde şi oricînd, nişte exilați. Istoria n-a făcut altceva decît să le ofere un titlu şi să le indice o cale, [...] un plan vital, născut odată cu noi”.

Narațiunea discontinuă permite revenirea asupra unor episoade din copilărie şi tinerețe, inventate de Vintilă Horia în absența unor informații despre anumite momente din viața pictorului. Acolo unde datele biografice sunt absente, imaginația reinventează întâmplări credibile pentru a demonstra predestinarea existenței artistului. Intertextualitatea literară, filozofică, istorică, picturală, religioasă îi permite scriitorului să recreeze nu doar lumea lui El Greco şi viața pictorului, dar să valorifice, de asemenea, experiența propriului său exil spaniol, să comenteze opera lui Platon, pe care se întemeiază concepția sa despre artă, dar mai ales tablouri cunoscute ale lui El Greco, care par a prinde viață sub ochii lectorului, care asistă la conceperea şi pictarea lor. Vintilă Horia este nu doar un remarcabil romancier, Un mormânt în cer dezvăluie o nouă ipostază a acestuia, un comentator de artă cu o sensibilitate aparte pentru teme de inspirație religioasă. Viziunea creştină asupra lumii îl apropie spiritual de „pictorul mistic”, cum este numit El Greco de criticii de artă.