UN MILITANT

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012

Nicolae Coande e unul din autorii noştri care nu ezită a se pune sub scutul, dacă nu hulit de-a dreptul, minimalizat, şicanat de-atîtea ori în actualitate, al eticului. La rîndul său, eticul e pus natural sub scutul umanului, într-o epocă în care se înregistrează, precum o stranietate între altele, un umanism fără om. O specie hibridă a acestuia, vibrînd de-o generozitate abstractă, suspendată în vid: „Una dintre erorile – patetice – pe care gînditorii modernității le fac adesea, dorind să explice umanitatea, este aceea că înfig individualitatea în centrul acestei gîndiri, dar uită pur şi simplu de om”. Pentru ca dezumanizarea unei asemenea mentalități să fie pusă în evidență de culoarea stilistică proprie eseistului: „Un soi de asceză a ideii îi face pe aceşti eggheads să pipăie armura, nu şi carnea dinăuntru. Confundă voioşi afara cu înăuntrul, miezul cu pielea. Zornăitul pintenilor cu sunetul intim al sîngelui. Iubesc metalul ideii, nu carnea care tremură. Trăiesc în definiții, ca peştele în apă tare”. Negreşit, o consecință a unei asemenea percepții desubstanțiate a omului o constituie nesocotirea principiilor morale. Prin radierea lor, ia naştere un spațiu liber pentru operațiile arivismului, oportunismului, adulării, trădărilor, ferite nu doar de controlul instanței etice, ci şi de confruntarea pur şi simplu cu „omul concret”. Abstragerea, accepția omului ca „un număr evanescent într-o statistică foarte certă” nu reprezintă decît o cale spre un arbitrar comportamental, care, prea adesea, e una a interesului egolatru, lipsit de scrupule. Sînt mijloace de care „profesioniştii inteligenței”, taxați astfel de Raymond Aron, fac uz pentru a favoriza ispita puterii, abandonînd „piața centrală a cuvintelor”, spre a mărşălui spre „Curtea Regelui”, după cum se exprimă Leszek Kolakowski: „Evident, precizează analistul în discuție, vorbesc mereu de România noastră – ca să fiu corect înțeles. Acum e vremea gînditorilor decorați de putere, altă dată va fi şi vremea celor care au refuzat să meargă la palat. Mai tîrziu, însă, pînă ieşim din cultul pentru succes”. E suficient să ne îndreptăm privirea asupra celor care s-au străduit/se străduiesc să arunce peste bord eticul, pentru a ne da seama de tendențiozitatea ce le acordă, în sensul indicat mai sus, un numitor comun. Strălucitorul Noica se prevala de „isprava” creatoare, care n-ar fi compatibilă cu conduita (i)morală a individului, încercînd a suspenda istoria în numele „ideii” suverane, dar în plan biografic, raliindu-se inițial extremei drepte, apoi devenind agentul de influență al regimului comunist, mergînd pînă la a se strădui să convingă exilul românesc să-l propună pe Ceauşescu pentru Premiul Nobel. Un compromis flagrant cu istoria detestată! Nu altfel stau lucrurile cu alți intelighenți de dată mai recentă, care, după ce, în majoritatea cazurilor, au deținut poziții confortabile şi înainte de 1989, au marşat, după acel moment, în direcția „apolitismului”, „echidistanței”, „neutralității”, cu recompense în materie de carieră şi de ordin pecuniar nu o dată de ordin superior celor anterioare. Numele acestor oportunişti de speță nouă sînt îndeajuns de bine cunoscute. „Regele” s-a schimbat, însă tentația „Curții” a persistat, consistînd în dorința celor în cauză, după cum notează sarcastic Nicolae Coande, „de a se face utili şi de a-şi pune pe frunți dospite de gîndire lauri de plastic”.

Luîndu-i în vizor pe intelighenții autohtoni care au ales să slujească „Curtea Regelui” în înțelesul buf dat de replierea morală, Nicolae Coande adoptă o postură de militant. Deoarece influența pe care o pot exercita condeierii în chestiune, deveniți nu o dată autorități administrativ-politice, nu e defel neglijabilă. Musculatura temperamentală îl serveşte excelent pe analist, ca şi vivacitatea expresiei, plastică în subordinea demonstrației şi adesea avînd şarmul ironiei. Avem a face sub pana d-sale cu o pledoarie persuasivă în favoarea unor principii, cu atît mai binevenită cu cît d-sa o ia de la capăt, de la „Curtea Regelui” comunist, cu care a început pierzania atîtor literați ai contemporaneității. Cum am putea vedea, azi, deceniile cîrmuirii comuniste, sub unghi general, decît ca „un imens cimitir fără cruci, dar în care morții strigă după pomenire, iar cei rămaşi în viață privesc uluiți la lipsa de coerență juridică a actualului stat român dominat în continuare de ordinarii sau de urmaşii ordinarilor care au profitat de relația de vasalitate cu Moscova”? Partidul unic „s-a organizat ritualic în jurul morții”, prin sacrificii care au atins culmea cu asasinarea celor peste 1400 de oameni în cursul evenimentelor din 1989, aşadar „dominant şi apocaliptic”, a încheiat guvernarea țării în acelaşi chip în care a început-o, prin crime în masă. Odată trasat acest cadru istoric, să vedem care a fost legătura puterii totalitare cu scriitorii, socotiți de Stalin „ingineri ai sufletului”, sintagmă în care se răsfrînge nu numai o flatare de circumstanță, ci şi o tehnică a sumisiunii, „inginerii” fiind agenți ai unor operații raționale, efectuate conform unui plan…

A apărut, în 2008, un volum cu un titlu năstruşnic, Ceauşescu, critic literar, cuprinzînd patru stenograme ale vorbirii dictatorului, într-o ediție realizată de Liviu Malița. Autorul aici discutat ia peste picior, nici nu se putea altfel, un asemenea „fenomen ironic” în sine: „observ că Nicolae Ceauşescu era mai mult decît un «critic»: era şeful Canonului literar românesc. Vorba lui Marcel Reich-Ranicki (…): «Renunțarea la un canon într-o societate civilizată ar fi nu doar un lucru fatal, ci de neimaginat». Ei bine, fără să zic vorbă mare, Ceauşescu avea şanse reale să devină Canonul”. „Jupînul” țării nutreşte țeluri grandioase „pentru C.A.P.-ul de scriitori de la U.S.R.; «Fiecare poate să scrie ce vrea, dar şi noi sîntem în stare să promovăm ceea ce considerăm că ne serveşte»”. Duplicitatea unor scriitori care cuvîntau în fața geniului Carpaților nu scapă eseistului, inclusiv sub raportul unui „talent” al arguției cu mai multe obiective precum Adrian Păunescu, care se distinge printr-o atitudine de Ianus Bifrons. Întrebîndu-se cum poate fi înțeles conceptul libertății de creație, dacă partidul are o grilă de pretenții, oferă un răspuns „antologic” prin nota sa de sofistică perfidă: „Rămîne foarte bine. Cine e pentru construcția socialismului, are libertatea să scrie în orice formă, mai bine, mai rău, aici depinde de talent, dar alte concepții, la alte ideologii nu le putem face loc în societatea noastră”. Un alt adulator, mai tînăr, „promițător în toate cele”, Mircea Radu Iacoban, se supralicitează anunțînd că a făcut o descoperire epocală: un articol al lui Eminescu, publicat în Timpul, în 1880, „în care este adresat un îndemn aproape în aceleaşi cuvinte cu care s-a adresat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de a scrie despre şi pentru popor”. În cadrul aceluiaşi „dialog” cu breslaşii scriitori, ambițiosul Al. Ivasiuc şi-a luat inima în dinți pentru a declara că „a fost cenzurat pentru că şi-a permis în anumite articole să definească altfel decît în dogma oficială ce înseamnă să fii marxist. Calamburgiu, Ceauşescu ajunge la concluzia că «marxismul s-a afirmat întotdeauna cu bătaie, nu de la sine…». Ivasiuc ştia asta mai bine decît mulți din sală: puşcăria, în care stătuse o vreme, practica bătaia în lupta pentru impunerea marxismului”. Calamburul la calambur trage, aşa că Nicolae Coande, referindu-se la scriitorii care obişnuiau să-i „ciugulească din palmă” lui Ceauşescu, pentru a schimba macazul îndată după prăbuşirea acestuia, numindu-l dictator, justifică astfel termenul: „Presupun că da, doar le «dictase» ce să scrie”.

La polul opus se află figurile scriitorilor de alt tip, ale celor care şi-au păstrat coloana vertebrală, ilustrînd prin scrisul lor nu numai arta verbului, ci şi palpitul epocii, în registrul necontrafăcut al durerii şi revoltei. Să fie o abdicare de la estetic în favoarea moralei, id est a umanului inform, inferior? O dezerțiune, cum sugerează cei într-un fel sau altul culpabili, care, hazliu, au devenit peste noapte din heralzi ai socialului în variantă acerb propagandistică, ai pragmatismului de partid zis „umanism socialist”, încruntați defensori ai „esteticului pur”, odinioară excomunicat? Nu cumva există o interdependență între cei doi factori, eticul şi esteticul, în perspectiva unei fidelități față de uman, atunci cînd acesta e agresat, mutilat? Mai exact: un soi de somație a bunului simț de a se interveni inclusiv pe tărîmul creației care astfel îşi apără demnitatea. Nicolae Coande vede lucrurile astfel: „Poate că în epoca noastră relativistă – şi relativizantă – aşa ceva pare de-a dreptul injust. Doar s-au mai văzut cărți bune scrise de canalii talentate. Continui să cred că un om poate fi judecat, cu intelectul şi cu inima, după fructele vieții sale. Un autor care nu înşeală în artă, orice ar însemna aşa ceva pentru didacții supremației esteticului, nu va face asta nici în viață. Sau mă înşel?”. Avem simțămîntul că nu se înşală. Exemplele pe care ni le înfățişează sînt multgrăitoare. Unul este al concetățeanului alutan al autorului, nefericitul Petre Pandrea, învins şi totodată învingător al unor împrejurări teribile: „Cel ce spunea despre sine cu superbie «eu nu sînt român, eu sînt oltean şi european», este încă puțin apreciat într-o vreme cînd literatura română nu duce lipsă de lichele talentate, dar nu şi de caractere în stare să «iradieze» opera cu acel ceva descris astfel cîndva de Julien Green: «fondul caracterului interesează direct spiritul»”. Lui Paul Goma i se dedică rînduri tuşante: „Paul Goma este adeptul acelei independențe personale de care vorbea atît de patetic autorul lui Doctor Jivago. A nu te înşela cu privire la adevărata natură a oamenilor, sinteza a ceea ce ne-a rămas de la finul observator de caractere şi moravuri care a fost ducele de Saint-Simon, este un precept pe care Paul Goma l-a urmat neabătut în întreaga sa viață şi creație. Care, evident, se confundă”. La fel e percepută, uşor fabulos, autoarea Păsării tăiate: „Cu un dar al confesiunii netrucate, ca şi al sincerității fără menajamente, care te izbeşte de la primul cuvînt, Ileana Mălăncioiu îmi pare o Cassandră româncă, deloc dornică să prevadă… trecutul, însă capabilă în cel mai înalt grad a fixa imaginea unei epoci încă nedefinite şi care îşi mişcă amenințător coada veninoasă în praful originalei noastre democrații”.

Şi acum un caz special, cel al lui Ion Caraion. Importantul poet cu un melos „negru”, de-o încrîncenare ce atestă oportun istoria „apocaliptică” pe care a parcurs-o, s-a făcut vinovat de o sumă de delațiuni nu mai puțin „negre” decît „cîntecele” sale, pînă şi împotriva prietenilor din tinerețe, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ba chiar ar fi jucat şi un rol în urmărirea de către „organe” a mamei Monicăi. Dar, surpriză, Goma, „Moş Reproş”, cum se autodefineşte, îi ia apărarea, spre deosebire de Monica Lovinescu care-l rejectează violent, „pledează (…) pentru nuanțe morale, pentru judecăți făcute cu «inteligență-de-inimă»”. Cum să-l osîndim cu necruțare pe „presatul de Securitate” prin măsuri greu de imaginat, mergînd pînă la sau dincolo de limitele de rezistență ale ființei umane? Nicolae Coande se plasează pe o poziție mediană, cu o uşoară totuşi tentă absolutorie: „Nu ştiu cum aş putea interpreta mai corect discordia dintre Goma şi Monica Lovinescu, ceea ce crede şi simte fiecare în privința delațiunilor lui Caraion. E dificil, fiindcă unul e implicat direct (mama scriitoarei a fost turnată la Securitate), dar celălalt ştie cum este să fii lovit de Securitate, mai ales cînd ai făcut puşcărie politică şi ştii că pot obține tot ce vor de la tine”. După o mai aspră apreciere, subsemnatul nu se simte nici el în stare a ridica piatra împotriva celui ce a fost, totuşi, un martir, sub vremi ticăloase…

În postură de febril comentator al temelor actualității, Nicolae Coande face impresia unui luptător în ring, care, după ce obține victoria, coboară cu amabilitate în sala înțesată de lume, pentru a oferi flori cîtorva persoane a căror prezență îl bucură.

Nicolae Coande: Intelectualii români şi Curtea regelui, Ed. Tractus Arte, 2011, 279 p.