Cronica literară
Grațiela Benga
EXIGENȚĂ ŞI ADEVĂR
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
Într-o epocă a rațiunii, aşa cum se credea a fi cea postbelică, asistăm la creşterea virulenței cu care sunt apărați idolii – ideologici, religioşi, naționali, literari, virtuali. Iar, printr-o optică monomană, în virtutea căreia există subiecte care nici măcăr nu pot fi puse în discuție, un autor care tulbură apele e un rebel sfidător, care îndrăzneşte să dezvrăjească ceea ce nu poate fi atins.
Seria de autor pe care Marta Petreu a publicat-o la Editura Polirom, incluzând volumul Cioran sau un trecut deocheat (2011) a readus oarecum în atenție tăciunii polemicilor din urmă cu câțiva ani. Controversele, trezite de Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României” (1999; ediția a doua 2004), dar mai ales de Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian (2009; ediția a doua, 2010), fuseseră fulminante. Se deschiseseră procese de intenție, s-au pus în mişcare stihii, s-a acoperit întreaga gamă de comentarii posibile, de la cele neiertătoare la cele laudative. Nici Apocalipsa după Marta (2011), antologie care trâmbițează admirabil esențialitatea liricii, şi nici excelentul roman Acasă, pe Câmpia Armaghedonului (elogiat şi premiat pe bună dreptate), parcă nu au reuşit să îndepărteze sentințele aruncate asupra autoarei. Pentru destui cititori, eticheta sub care stă Marta Petreu este (încă) aceea a rebelei care îndrăznit să pună în lumină ceea ce îndeobşte era protejat de întuneric. Deşi, prin Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, a izbutit să ofere unul dintre cele bune romane din ultimii ani. Puternic, dramatic, autentic în tot metabolismul lui intern. Deşi integrala lirică din Apocalipsa după Marta surprinde torsiunea unei conştiințe hipersensibile şi unitatea unei viziuni poetice, prin versuri ivite în urma unor nesfârşite trepanații. Disecția eului e împinsă până la limita suportabilității, iar multe poeme sunt exerciții de rezistență la suferințe atroce sau la încercări obsesive de autofagie. Spațiul liric al Martei Petreu e infernul cerebralului. Continua luptă a sinapselor, care validează relația subterană dintre fizic şi metafizic, expresie a eşecului de a se elibera de osânda lucidității. Sau de a accepta absența revelației. Revolta poetei creşte din neputința Tatălui de a fi creat lumea altfel decât aşa cum este, dar negarea trufaşă a Creatorului nu înlătură negarea sinelui. Dacă există o morală în poezia Martei Petreu, aceasta este morala exigenței de sine, care îşi refuză condiția de creatură.
Altfel se proiectează exigența de sine în eseistica Martei Petreu. Ceea ce se refuză aici este jumătatea de măsură. Adevărul parțial revelat, parțial ocultat. Morala exigenței de sine (cu instrumentele rațiunii şi rigorii) se îmbină, în paginile de eseu, cu o morală întemeiată pe adevăr. Un adevăr fără rest. Poate fi exprimat cu o oarecare doză de patimă, poate fi reflectat pe linia unui echilibru atent. De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (2011) e o carte care face parte din a doua categorie. S-a vorbit (s-a scris) despre ea mult mai puțin decât ar fi meritat-o. Din mai multe motive, probabil. Două țin chiar de Marta Petreu. Acasă, pe Câmpia Armaghedonului s-a impus în prim-planul aparițiilor din seria de autor, focalizând atenția comentatorilor. Cuprindea o mare doză de insolit. Era primul ei roman – şi încă unul foarte bun –, dar regândea, totodată, o întreagă problematică aflată la limita căderii în desuetudine. Apoi, De la Junimea la Noica... nu mai poseda sămânța proaspătă a neobişnuitului. După volumele precedente de eseuri, dezvrăjirea îşi pierduse din forța de impact. Cu atât mai mult cu cât, în paginile care alcătuiesc De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, autoarea îşi temperează avântul. E mai nuanțată şi (cum spuneam) mai echilibrată, ceea ce, desigur, nu mai asigură gradul incandescent de spectaculozitate, aşteptat de o parte a publicului. În fine, al treilea motiv poate fi pus în seama contextului editorial, căci volumul de eseuri al Martei Petreu a apărut cam în acelaşi timp cu cartea lui Lucian Boia, Capcanele istoriei, cu Lumea ca ziar a Ioanei Pârvulescu, cu Mormântul comunismului românesc a lui Alexandru Matei, cu eseul Clarei Mareş, Zidul de sticlă sau cu cartea lui Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej – volume solide care, împreună, au făcut ca 2011 să fie, în opinia mea, un an privilegiat.
Dacă De la Junimea la Noica... nu are spectaculozitatea rebelului care se ia la trântă cu prejudecăți inatacabile, cartea propune, în schimb, un alt tip de spectacol. Se încheagă, în paginile Martei Petreu, un spectacol al ideii. Al flexibilității raționamentului şi al atenției cu care îşi utilizează şi dozează sursele şi resursele. Gesticulația artificială şi răbufnirea afectată îi sunt străine. În cele douăsprezece studii care alcătuiesc De la Junimea la Noica..., spectacolul ideii se desfăşoară firesc. Are unitate, are stil. Are, de asemenea, acea vână intelectuală care impune atenției (tot) subiecte delicate. Fără predici, fără emfază.
Titlul cărții delimitează o perioadă istorică, nu anunță o temă urmărită de-a lungul cărții – precizează autoarea în Cuvânt înainte, subliniind eclectismul volumului. Dar, după lectură, se observă că (deşi sunt scrise în perioade diferite) cele douăsprezece studii au o rădăcină comună şi converg spre cel puțin o idee comună. Iar acea rădăcină comună e delicată prin potențialitatea ei explozivă. Atâta vreme cât perioada „de la Junimea la Noica” a istoriei filosofiei româneşti nu poate fi despărțită de intarsiile ideologiilor, fără a-i deforma contururile şi a-i surprinde inadecvat evoluția, punerea ei în discuție e amenințată şi din interior (prin riscul derapajului partizan), şi din exterior (prin transformarea dezbaterii într-o polemică exterminatoare). În mod fericit, prima amenințare e evitată de autoare. Cât despre cea de-a doua, rămâne de văzut ce se va întâmpla.
Cartea Martei Petreu se deschide cu studiul „Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte autori despre chestiunea evreiască, demers care analizează viziunea unor filosofi (în sensul larg al cuvântului) care s-au ocupat de problema evreiască. Dintre ei, numai Hasdeu nu a fost junimist. Iar, dacă România modernă e văzută în mod obişnuit drept cea mai antisemită țară din Europa antebelică, demonstrația autoarei conduce spre concluzii mult mai nuanțate. Refuzul României de a-şi naturaliza evreii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – pe când emanciparea acestora în țările europene a avut loc mult mai devreme – a susținut mult timp argumentația celor care situau antisemitismul românesc la cotele cele mai înalte. Întărit de celebrul articol 7 din Constituția adoptată în 1866, acest refuz se leagă atât de influența crescândă a naționalismului Şcolii lui Bărnuțiu, cât şi de naşterea burgheziei româneşti, care încerca să o elimine pe cea străină (preponderent evreiască). Pe acest fundal, antisemitismul junimiştilor (cu excepția lui P. P. Carp) părea un element firesc în tabloul societății româneşti. Cu eticheta de antisemit se mişcă prin istoria culturii române şi Eminescu, şi Maiorescu, şi Hasdeu. Dar istoria culturii operează nu o dată cu prejudecăți, face analize parțiale şi dă verdicte simplificatoare. Îngropați sub clişee, presupunem că sursele şi-au epuizat rostul. Se preferă o comodă schingiuire interpretativă, în locul aplecării laborioase asupra unui subiect. În istoria ideilor nu au ce căuta clişeele paralizante. Munca e aceea a unui strateg care cercetează încetul cu încetul un tărâm străin. Fiecare detaliu e supus unui examen meticulos – cu lupa şi penseta, dacă e nevoie. Pentru că orice detaliu se poate dovedi revelator. Poate răsturna o teorie uzată.
Poziția lui P. P Carp față de chestiunea evreiască arată nu numai o gândire fascinant de liberă, ci şi una profund europeană. Aceeaşi gândire europeană care îl va determina pe Maiorescu să țină discursuri evreofile. Dar aceeaşi gândire europeană (şi totuşi atât de diferită, reflectată în scrierile lui Gobineau, Ernst Renan şi, mai târziu, ale lui Houston Stewart Chamberlain) va alimenta antisemitismul rasist al lui Vasile Conta sau A. C. Cuza. Exista, în Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un clivaj între preocupările oficiale (care duseseră deja la emanciparea evreilor) şi un şir de idei „la modă”, date de filosofie ca răspuns la avântul ştiințelor biologice. Drama României a fost că a adoptat simultan ceea ce Europa a trăit ca etape succesive. Iar junimiştii (cu excepția lui P. P. Carp) au resimțit din plin această situație bulversantă. Însemnările şi discursurile lui Titu Maiorescu arată cum, de la o atitudine proevreiască fără echivoc, junimistul va fi mult mai moderat – exact într-un moment de cumpănă când era nevoie de o opțiune categorică (în 1879, când s-a încercat revizuirea substanțială a articolului 7 din Constituție). Nici Eminescu nu a avut o viziune plată asupra „cestiunii izraelite”. Din adversar al evreilor, cu o retorică deloc străină de invectivă şi cu raționamente şchioape, devine un adept al naturalizării condiționate. Mai mult: îndrăgostit de Mite Kremnitz, i-a propus să fugă cu el într-un soi de eden terestru, în Dobrogea, şi tot acolo vede soluția pentru evreii nou-veniți, care ar putea să „devie plugari” şi să se „agricolizeze” (p. 56). Antisemitismul radical sub care e aşezat Eminescu nu se justifică, observă Marta Petreu. Lectura cronologică a articolelor lui, alături de natura argumentelor (nu din ură față de o religie şi rasă, ci economice şi de limbă) descoperă o evoluție care îl face pe Eminescu să fie inclus printre antisemiți, doar printr-o forțare a termenului. „Cei care l-au considerat pe Eminescu antisemit şi s-au revendicat de la textele lui anterioare toamnei lui 1879, adică legionarii şi cuziştii, au decontextualizat afirmațiile poetului, le-au absolutizat şi, mai ales, s-au făcut că nu văd poziția lui din final, când acesta şi-a moderat atitudinea”, conchide autoarea (p. 58). Vasile Conta, Hasdeu, A. C. Cuza, A. D. Xenopol sunt, şi ei, emblematici pentru atitudini care, în alt context național şi european, ar fi putut lua alte forme. Petrecută într-un timp istoric scurt, modernizarea României a avut un preț, căci graba de a rezolva cât mai multe probleme a dus (şi) la soluții nefericite. Efectul a fost unul tragic, căci nici una dintre populații (cea care migrează şi cea care receptează) nu a cunoscut liniştea. „Prinsă între sechelele retardării ei istorice şi panica formelor noi pe care le aducea modernitatea, România a reacționat, frecvent, chiar şi la nivelul elitelor ei intelectuale, printr-un naționalism rigid şi purist; drept care le-a spus evreilor un «nu» – abil formulat din punct de vedere juridic, catastrofal din punct de vedere psihologic. Catastrofal atât pentru evrei, cât şi pentru români, deoarece cu urmări severe pe termen lung, chiar până astăzi.” (p. 94-95)
Primul studiu din cartea Martei Petreu arată ceea ce vor confirma şi celelalte unsprezece, pe alte teme, dar cu aceeaşi siguranță conceptuală şi rigoare analitică. Şi cu aceeaşi concluzie generală: modalitatea atipică prin care România a trăit modernitatea europeană a stârnit reacții incoerente şi a avut consecințe grave. Pe acest fundal, devine obligatoriu un pas înapoi înainte de a stabili culpe din principiu, de a azvârli etichete simplificatoare şi a da sentințe defintive. Pasul înapoi nu înseamnă retragerea smintită din fața adevărului, ci tocmai stabilirea lui exactă – cu o privire calmă, capabilă să contextualizeze şi cu o gândire liberă, capabilă să problematizeze, să analizeze şi să nuațeze. Această e linia Martei Petreu în De la Junimea la Noica..., menținută indiferent că se ocupă de C. Rădulescu-Motru, în De la lupta de rasă la lupta de clasă, de Blaga sau D. D. Roşca, de Nae Ionescu în Portretul „învățătorului” ca diavol, de Generația ’27 între Holocaust şi Gulag, de Ideile politice ale lui Gherasim Luca... sau de „copiii din flori” ai României interbelice.
Culpabilizări din principiu, verdicte şi responsabilități dilatate i-au apăsat pe destui membri ai generației ’27. Opțiunile lor politice, care au prins contur după 1932, indică existența unui impuls revoluționar radical, fie la stânga, fie la dreapta – şi nu doar apetența spre legionarism, cum eronat s-a crezut multă vreme. La fel de adevărat este că au existat spirite democratice şi lucide, care refuzau în egală măsură derapajele celor două extreme. Paginile lui Bucur Țincu din Apărarea civilizației şi textele lui Eugen Ionescu pot fi socotite cele mai „valide documente politice şi morale pe care le-a dat generația ’27. Ele au o valoare similară cu textele scrise de către Klaus Mann, colegul lor european de generație, dar numai împotriva fascismului. Nu una egală, căci Bucur Țincu şi Eugen Ionescu s-au limitat la texte, dar în viața reală au reprezentat regimul antonescian în străinătate, în vreme ce Klaus Mann, pe care nu ni-l putem închipui lăsându-se trimis ca ataşat de presă în vreo legație a Germaniei hitleriste, s-a autoexilat încă din 1939.” (p. 279) Paralela pe care autoarea o face între Klaus Mann şi Mircea Eliade, pornind de la sentimentul noii generații şi de la traumele trecerii printr-un război, identifică două trasee profund diferite, dar care nu sunt lipsite de puncte de convergență. Îi apropie o anumită filosofie a generației, îi desparte poziția politică. Iar stabilirea corectă a poziției politice, înainte de a jongla cu incriminări exponențiale, presupune onestitate intelectuală şi strictețe metodică. Presupune capacitatea de a valorifica detaliul şi de a limpezi contextul. Nu se caută scuze, dar nu se caută nici vini imaginare. În opinia Martei Petreu, nevoia de corectitudine e indisociabil legată de necesitatea precauției atunci când optăm pentru o idee. Pe scurt, pentru a alege corect o cale / o idee, trebuie ca trecutul să fie cunoscut corect.
Trecutul lui Mircea Eliade a fost întors pe toate fețele. Idolatrizat, anatemizat. De multe ori, i-a lăsat în umbră lucrările de istoria religiilor, eseistica, proza. În Eliade par lui-même, Marta Petreu propune, în stilul ei, o ipoteză interesantă, potrivit căreia Noaptea de Sânziene mărturiseşte sfârşitul aventurii legionare a autorului ei. Jurnalele arată cum gândea Eliade momentele grele ca răspântii ce-i vor reordona viața. O astfel de redimensionare ar sta la originea Nopții de Sânziene, alături de câteva detalii biografice semnificative. Nu le reiau aici. Le discută convingător Marta Petreu, care conchide: „Având cel puțin două voci şi două logici, una normală, a cauzalității carteziene, alta autoficțională, a destinului şi inițierii, Eliade a avut, se pare, şi mai multe nuclee (în sens psihologic) de personalitate. Unul dintre aceste nuclee, cel legionar, pare a fi fost adus de el, treptat, prin morți simbolice succesive, într-o stare vegetativă, de mugure în vreme de iarnă. Eliade nu şi-a ținut niciodată promisiunea – vagă – pe care i-a făcut-o lui Vintilă Horia, că va scrie dinăuntru despre «drama legionară». Paginile despre legionarism din Memorii sunt o autoficțiune, atât pentru uzul occidentalilor (de aici, omisiunile şi revizuirea adevărului), cât şi pentru ochiul vigilent al legionarilor din exil (de aici, o anume nostalgie subterană). Sigur, nu putem exclude că lui însuşi îi era dor de tinerețea şi euforia prin care trecuse în anii aceia. După semnele pe care le-a camuflat în feeria romanului; după morțile sale simbolice consemnate în Jurnal şi Memorii şi, mai ales, după semnele de acceptare calmă a realității istorice pe care le-a notat în Jurnalul portughez, care, nefiind revizuit de autor, trebuie crezut în sinceritatea lui; după toate aceste semne, Eliade şi-a luat un înlăcrimat adio de la personalitatea sa politică şi de la trecut. În cazul său, nu are sens să căutăm regrete că ar fi optat greşit, deoarece logica destinului, prin care s-a explicat lui însuşi, este una exterioară eticului. Pentru el, important este că a putut, în sfârşit, să exclame: «Incipit vita nova». Pentru comentatorii lui de astăzi, important rămâne faptul că Eliade a acceptat, ritualic, să renunțe la partea «cadaverică» a trecutului său românesc”. (p. 385 – 386). Poți fi sau nu de acord cu Marta Petreu, atunci când afirmă în treacăt că nu erudiția sau inteligența a fost cea mai importantă însuşire a lui Eliade, ci creativitatea (p. 387), sau când sugerează noblețea inițială a idealului egalitarist comunist, înainte de Lenin şi Stalin (p.312). Nu cred că Lenin şi Stalin au denaturat sensul comunismului, ci însuşi Marx, judecând societatea în termenii celor două clase sociale fundamentale şi justificând puterea partidului (şi a grupului conducător) ca port-drapel al clasei muncitoare, ceea ce schimbă, de fapt, raportul dominant-dominat. Dar nu poți să-i pui Martei Petreu la îndoială, în De la Junimea la Noica..., nici acuitatea raționamentelor, şi nici o anume virtute incisivă a expresiei, tangentă sensibilitătii estetice. Sau capacitatea ei de a gusta părțile tenebroase ale existenței, aşa cum se conturează acestea în Lacrimi şi Sfinți sau cartea misticului refuzat, ori de a configura măreția şi ridicolul planului gândit de Noica pentru a-l aduce pe Eliade în țară şi a crea – într-o societate totalitaristă care nu concepea libertatea creației – o mare cultură națională (în Noica şi utopia recunoaşterii).
Nu ştiu la ce prag de intensitate îşi trăieşte Marta Petreu biografia, dar cunosc intensitatea scrisului ei – atât în literatură, cât şi în eseu. Felul ei de a evita formulările echivoce, fără a fi, în aceste studii, pătimaşă sau radicală, îți deschide pofta să cazi pe gânduri în marginea multor observații, lăsând, pentru câteva minute, cartea deoparte. Şi apoi să reiei lectura cu concentrarea adecvată fluxului continuu de idei, dar şi cu plăcerea de a nu găsi nici un reziduu din fraza seacă a gânditorului scorțos. Prin eseurile din De la Junimea la Noica..., Marta Petreu arată cum istoria ideilor şi hermeneutica unor proiecte, texte, devotamente, iluzii şi erori pot fi o invitație elegantă la dialog, nu un prilej de altercații verbale şi de linşaj mediatic.