Cronica literară
Viorica Răduță
STRĂBĂTĂTOR DURERII
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
Paul Vinicius revine, după o lungă nerostire, cu volumul masiv de poeme în durere, Liniştea de dinaintea liniştii, Editura Tracus Arte, 2011. Titlul e testamentar, poetul, situat, liric, în centrul secvențelor autobiografice, se rosteşte înaintea limitei, dintr-o dureroasă scindare, autoflagelare, din nostalgii, oboseală, îmbătrânire, sastiseală etc. Volumul e compus din şapte cicluri ca trepte spre moarte: vizuina incertă, ninalbertanina, despre tu, semne de carte, semne de pământ, văraiul – în şapte tablouri sepia, insațiabil instant instabil, plus un poem cu rol de ultimatum liric, de poien: mi-am dorit să rostesc un poem/ pentru surzi/ .şi l-am rostit.
Construite, în genere, printr-o tehnică a contrastelor, poemele, dorit neutrale, au titluri, finaluri sau segmente în tuşe lingvistice artificial minimaliste, stridente. Iată unul dintre titluri: nu mai înțeleg nimic: pula mea nu s-a săturat de viață; iată şi un final, tot cu şoc lingvistic: futu-mă-n cur/ de prostu’ patriei. Contrastul, altfel dinamizant, e folosit în asemenea momente ca o tehnică adaptată artificiilor liricii actuale. Deşi în adâncime sunt semnele unei trăiri/ rupturi intense, o asemenea rostire discrepantă nu e purtată cu arta, de pildă, din ciclul văraiul – în şapte tablouri sepia, unde Sudul din Liliecii sorescieni au o translație măiestrită la spațiul Ieudului maramureşean (al lui Ioan Es Pop). Îndată, însă, ce Paul Vinicius atacă trei teme, prietenia, boema, femeia-model, accentele sunt de un autenticism notabil, limpezi, acute în discreția şi tonul lor adâncit de distanțare, notare la rece, devoalare confesivă, cicatriza(n)tă.
Transparențele confesive sunt inserate unei poetici mai degrabă neomoderniste. Eroticele au subtilitățile nichitastănesciene, ale feminității difuze, dar şi htoniene, ca în poemul coup de foudre: „tu eşti o bucurie a respirației./ miroşi ca o pădure/ nedusă încă la biserică./ un întreg trib de zuluşi se ridică din tine/ îndată ce îți desfac picioarele. tu râzi/ tu spui vorbe porcoase/ tu țipi la tavan/ parcă ai țipa la cer/ în timpul unui atac aerian./ tu scânceşti/ îți arăți rădăcinile frumoase/ care nici pe departe nu seamănă a pământ/ după cum nici eu nu mai semăn a muritor.// dumnezeu să mă aibă în pază”. Deşi suferința e situată mereu sub crusta mărturisirilor sau meditației, poemul alunecă, uneori, în minimalism nepotrivit. Un exemplu ar fi „refuz să îți privesc chiloții fluturând la fereastră”, unde poziția ultimativă („m-aş putea iniția în moarte”) a înstrăinatului pare efasată de frivolitatea imaginii. Dar reuşitele sunt cele unde se creionează femeia difuză, paradoxal situată într-un loc comun, ca în poema o noapte ca un picasso falsificat. Gestica profană alimentează o fantasmă, femeia angelizată într-un aproape care aduce mai degrabă cu departele: „am surprins azi-noapte soarele/ coborând din patul meu/ în picioarele goale// avea trupul tău (…)şi atunci mi-a trecut prin fața ochilor/ femeia aceea albastră/ care seamănă cu tine/ atunci când te scoli din mine/ cu o lacrimă cât luna/ prelingându-se pe obraz// coborând din patul meu/ în picoarele goale”. De fapt, ca şi la Marin Sorescu, unghiul cotidianului e unul ingenios, absurd sau metaforic, şi cu el autorul aduce o altă logică a întâmplărilor. Într-un alt poem erotic, nina- şi vreo trei cuburi de gheață, un spațiu dintre cele mai comune devine cadrul fantast al perechii diafane: „într-un local de poştă/ cu poştărițe atârnând de pixuri/ şi telefoniste largi în amigdale (…)nina şi trei cuburi de gheață/ nina şi trei lingurițe sare./ păi/ când ați mai pomenit voi/ o făptură atât de abstras aeriană/ semănând cu un stradivarius pe două picioare/ atunci când trece ea înmărmurind şi cântec/ prin piața amzei/ fără a băga în seamă/ arcuşul/ care sunt”. O altă epistolă „albertină” ține de acelaşi unghi neobişnuit, plasat în cotidian, cu țâşnirea soresciană la nivel metaforic al micronarațiunii: „mi-am dus tristețea la munte/ mi-am trimis şlapii ăia de doi mai/ la mare/ şi am declarat război spaniei// apoi/ cu toată neatenția/ mi-am băgat rufele în maşina de spălat/ cu tot cu buletin de identitate/ am pus-o în funcțiune/ după care am ieşit să mă plimb prin viață/ cu mâinile destinse/ adânc înfipte-n buzunare/ fluierând o melodie la modă/ de pe vremea când habar nu aveam/ cât de fericit este el/ păianjenul minuscul/ din colțul cel întunecat/ al camerei”.
Antiliricele stau bine în matricea socială, atacată prin enumerație sarcastică, discursivitate, prin adiționarea unor elemente din tortura comună a actualităților. Într-un poem, intitulat expresiv, manifest, ironic, discurs împotriva împrejurul deasupra şi dedesubtul acestei pete de creier (cântec patriotic), greața existențială țâşneşte din acumulare: „…nu-mi place unsoarea acestei dimineți/ untura acestor ziare/ grăsimile acestor proşti/ burțile acestor miniştri/ şuncile şefului de haltă/ osânzile neveste-si (…) şi tot aşa mai departe/ până la toată grăsimea grăsimilor grăsimii/ unei țări trândave…”. Adițiunile țintesc mai puternic când anafora accentuează discrepanțele din zonele marcate din cotidian, funcționale în efectul lor prozastic, artist: „am văzut deja prea multe (…) am văzut câini, şobolani, aurolaci, pisici,/ am văzut zâne şi vârcolaci,/ am văzut cărămizi,/ am văzut pitici şi ghinde fugind cu veverițe (…) viermi intestinali prin primării./ am văzut căpuşe, urechelnițe şi orchestre de estradă”. În zona poemelor sociale, atitudinile eului liric sunt diverse, de la sarcasm la autoironie, de la nostalgia pântecelui matern-erotic la revoltă sau oboseală, refuz, izolare, toate în registre lirice anticalofile, desolemnizate, dramatice. Starea afrodiziacă devine soluție ontică, iar periplul cel mai profan demn de un clovn villonesc: ,,ei/ şi când mă întorc eu la locul/ căruia alții/ îndeobşte/ îi zic acasă/ noaptea s-a lăsat de mult/ şi începe lupta cu scara.// Este o scară întortocheată/ în spirală/ soră cu întunericul/ şi cu alcoolul din venele mele/ care tot fugind încolo şi încoace/ mă dezechilibrează.// nu-i deloc uşor să cobori/ cu tot cu scară/ de la etajul şapte la etajul cinci/ frate cu întunericul/ şi cu alcoolul din venele tale/ care aleargă/ tot aleargă/ îmbătat cu sânge/ încolo şi încoace/ prin corpul tău găurit şi aproape străin/ ca o fabrică de primejdii.// deşi nu este cazul/ reprezentarea mea despre rai/ este/ o cîmpie-ntinsă/ plină cu mese/ cu scaune/ lipsită în totalitate de denivelări/ şi/ din loc în loc/ câte o crâşmă’’ (,,Istoria unei vânătăi recente’’). Limita pare o stare de somn blagian, în uter, natură matricială, dar cu (toată) recuzita unui spațiu profan: ,,deja am văzut mult mai prea multe, acum aş vrea să dorm./ aş vrea să dorm neîntrecut de nimeni./ aş vrea să dorm într-o femeie cu pistrui, într-un cantonier părăsit de toamnă,/ într-un tramvai rămas definitiv în depou, într-o singurătate cu două capete,/ într-un avion cu o singură aripă, într-o butelie de aragaz./ aş vrea să dorm departe de bau-bau./ aş vrea să dorm învelit în mine ca într-o bombă atomică/ de care nimeni să nu cuteze a se apropia./ aş vrea să dorm într-o mamă cruțătoare care să nu trebuiască/ să se trezească vreodată pentru a prepara omleta cu brânză,/ omleta cu ceapă, omleta cu şuncă, omleta cu moarte./ aş vrea să dorm într-o mamă cinstită şi curajoasă.// aş vrea/ pur şi simplu/ să dorm ’’ (cui n-o să-i convină să se arunce din mers – eu am pornit).
Un adevărat autoportret se conturează din aceste scrâşniri autobiografice, din scindări şi angoase, tandrețe, degradare, silă şi sarcasm. Prietenia este unul din nucleele tari ale amintirilor, străbătute cu dureri înăbuşite de Paul Vinicius. Tuşele sensibilității, fidelității şi clarvederii sunt vizibile în spațiul memoriei, cel dătător de „liniştea” dinaintea liniştii/ limitei. Lui Mihai Şora i se dedică o „lecție” de tip nichitastănescian, comprimată, puternică: „cel mai frumos păr/ pe care l-am văzut vreodată/ nici măcar chip/ nu avea// dar nici eu/ mâini/ care să-l fi putut/ mângâia”. Mariana Marin, Ioan Flora, Mihai Şora, Ion Zubaşcu se desfac din memorialul trăirilor autentice, al comunicării totale, nevoință adusă de Paul Vinicius până la Sighetul cel sacrificial, nu întâmplător încheiat cu „o viață de om”, trimitere dublă, la omul-cântec Zubaşcu, dar şi la această carte a mărturisirii de sine, dureroasă în măruntaiele ei biografice. Prietenul, în genere, nu doar cantorul la care se face trimitere, este o întruchipare a textexistenței: „singurul/ care poate încheia un poem/ în acelaşi moment/ cu o viață de om”.
Poemele periplului maramureşean aduce un Paul Vinicius proaspăt în limbaj şi trăire, uimit de lumea/ locul prietenului mare poet, Ioan Es Pop. Lumea reală devine, prin ochiul ca de Bulzeşti, unul memorabil. Alt Ieud se naşte din discursurile directe care sunt poemele „văraiului”. Paradoxala zicere a poetului prieten Ioan Es Pop răzbate în narațiile scurte din acest ciclu. Iată câteva existențialisme tipice Năneştilor: „despre vărai e bine să ştii că se află exact acolo unde/ nu te aştepți”, „trebuie să recunosc/ tare mult am vrut să ajung la locul în care se născuse poetul/ şi să văd şi eu/ vena aceea…” (vărai). Micronarațiunile sau discursurile scurte ale unor personaje din familia lui Pop sunt, în mare parte, în dinamica soresciană, cu accente nordice din poetul Ieudului sau din „hruba” unui Vulturescu. Poemul vărai se termină în poantă („în loc de toate astea/ nu am găsit decât o familie normală…cultivându-şi tristețea/ în chiar inima mea”), altele au personaje prinse în scene rurale, fantaste, ca în La lilieci: „a doua zi a chemat un copil firav pistruiat şi blond de prin vecini/ i-a dat o găleată/ un sac de pânză/ şi l-a dus în spatele casei./ ai lui îs săraci şi blestemați de soartă./ tătâne-su stinge tătul pe băutură/ iar mamă-sa tăt umblă cu ochii lipicioşi prin sat./ l-am adus să aibă ce duce acasă.// în numai două ore/ deşi nu era senin şi nici fărâmă de vânt/ prunul şi-a scuturat/ de unul singur/ tot rodul/ în poala copilului cu părul de soare”. Emblematic este poemul înconjurul bisericii de trei ori, poem al cutumei maramureşene, cum sunt şi alte secvențe ale preumblării lirice în Nordul grav, unde se re-găseşte Sudul ludic şi prietenia, în acelaşi timp. Obiceiul e trăit vizionar într-un timp sincretic: „de sfânta mărie mare am fost la biserică.// diacul părea a fi ioanes/ dacă nu ar fi fost frate-său/ marian/ care îi seamănă/ precum o a doua picătură de ploaie.// eu şi viorel păream a fi/ vinicius şi viorel în viața lor cea măruntă/ de zi cu zi/ dacă nu am fi văzut/ în chiar acea seară/ atâtea stele căzătoare/ şi atâția îngeri care ne îmbrăcaseră/ pe furiş/ hainele/ cele de sărbătoare(…) iar vocea mea/ (ei bine/ vocea mea)/ pe când rosteam tatăl nostru/ ar fi putut fi a mea/ dacă nu ar fi fost/ fără putință de tăgadă/ vocea marianei marin…”. Tăria volumului stă în aceste microscene rurale şi în memorialul prieteniei, înserat peste tot.