Cronica traducerilor
Rodica Grigore
FALS TRATAT DESPRE FERICIRE
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. Astfel începe, se ştie, romanul lui Tolstoi, Anna Karenina. Şi acesta este epigraful cărții lui Carlos Fuentes, Toate familiile fericite. Dar oare credea cu adevărat Tolstoi în celebra afirmație din Anna Karenina? Sau este ea realmente veridică? Sau, mai bine zis, îşi mai poate păstra viabilitatea în perioada contemporană? Povestirile lui Carlos Fuentes incluse în acest volum sunt, citite cu atenție, nu doar modalitatea scriitorului mexican de a se raporta la un ilustru model, ci, deopotrivă, felul său specific de a da o replică, peste timp, marelui său predecesor. Căci, în lumea descrisă de Fuentes, aforismul tolstoian poate fi – şi chiar trebuie – privit cu îndoială şi pus sub semnul întrebării, câtă vreme fericirea şi nefericirea au (ori pot primi) nenumărate sensuri, mai cu seamă într-un cadru familial. Iar familiile prezentate de Fuentes sunt, de cele mai multe ori, doar grupuri de oameni legați, desigur, prin legături de sânge, însă separați în mod fundamental prin preocupări, convingeri şi atitudini, gata mereu să-şi ascundă sub masca ipociziei adevăratele sentimente – mai precis resentimente: dincolo de aparențe se găsesc adulterul, neascultarea, permanentele neînțelegeri şi mai ales violența, o violență imposibil de stăvilit, care produce răni (nu numai fizice!) cel mai adesea imposibil de vindecat. Familiile din cele şaisprezece povestiri care compun acest excelent volum par, aşadar, a se afla, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, pe marginea prăpastiei şi sunt, cu siguranță, mult mai asemănătoare în nefericirea lor reală decât ne-am fi aşteptat. Copiii repetă greşelile părinților şi refac, parcă fără a ține seama de avertismentele pe care le primesc, aceleaşi trasee existențiale marcate de ură şi dorința de răzbunare, căsniciile începute sub semnul iubirii sfârşesc în plictis (în cel mai bun caz) ori trădare (în toate celelalte), secrete păstrate cu grijă ani de zile ies la iveală în cele mai neaşteptate momente, iar lipsa de recunoştință filială e completată întotdeauna de o irepresibilă nevoie de putere, cu tentația dobândirii supremației absolute chiar şi în sânul unei familii. Iar, dacă argumentele raționale nu conving de fiecare dată, violența domestică reuşeşte să reducă totul la tăcere.
Prima povestire este intitulată O familie ca atâtea altele, iar Pastor Pagán, unul dintre protagonişti, ştie, după cum scrie Fuentes, „să facă cu ochiul. Este un profesionist în a face cu ochiul.” Gestul său are, după cum se va vădi pe parcurs, un efect ironic, funcționând ca o veritabilă sinecdocă gogoliană pentru că, dacă la început acest fel de a se purta îl apropie pe Pastor de colegii săi de serviciu, în cele din urmă va fi tocmai amănuntul care îl îndepărtează de toți şi semnul excluderii sale din firma unde pentru un om cinstit nu este loc. Căci, pentru şeful său, atotputernicul Leonardo Barroso, crima de a fi cinstit poate fi egalată doar de aceea de a-ți şi afirma cinstea... Carlos Fuentes creează astfel, chiar din primele pagini ale celui dintâi text al volumului său publicat în anul 2006, o atmosferă sumbră şi plină de semne prevestitoare care, chiar dacă sunt arareori observate de personajele implicate, trebuie descifrate cu grijă de cititor, tocmai pentru a avea imaginea de ansamblu a acestui „roman coral”, după cum autorul a insistat în a-şi eticheta scrierea. Desigur, chiar dacă personajele nu sunt reluate decât în puține ocazii, textele sunt înrudite tematic şi, în plus, Carlos Fuentes le conferă o unitate a tonalității mai cu seamă prin plasarea, la sfârşitul fiecărei bucăți de proză, a unui fragment în versuri, în care vocile dominante sunt diferite, de la Corul măicuțelor străzii sau Corul cumetrilor rivali, la Corul familiei asasinate, Corul copiilor îndurerați, Corul familiilor răzbunătoare sau Corul familiilor sălbatice. Procedeul trimite, desigur, atât la tehnica punctului de vedere dezvoltată aici în linia lui William Faulkner, cât şi la narațiunea corală din romanul Pedro Páramo, al lui Juan Rulfo, veritabilă simfonie a vocilor. Poemele oferă fie succinte comentarii cu privire la faptele sau evenimentele relatate, fie au darul de a configura, doar din câteva trăsături de penel, la fel ca în opera unui mare pictor, universul clasei muncitoare mexicane, al oamenilor simpli care-şi văd aspirațiile şi speranțele spulberate de sumbra realitate a acestei lumi. Carlos Fuentes nu scrie, aşadar, doar despre ce se întâmplă cu personajele sale, ci reuşeşte să pună în pagină veritabile conflicte ori confruntări de idei, ori să vorbească, subtextual, însă întotdeauna extrem de convingător, despre politică, filosofie, antropologie, economie şi mai cu seamă despre istorie. Se întâmplă aşa deoarece scriitorul mexican nu doreşte doar să creioneze destinele adesea dure şi soarta nefavorabilă a personajelor sale, ci şi să descopere ce îi determină pe toți să acționeze aşa cum o fac, să evalueze efectele forțelor sociale şi politice care se răsfrâng asupra lor şi să traseze, în acest fel, deopotrivă, profilul unei societăți corupte, de sub dominația căreia e greu ca cineva să iasă – sau să iasă viu. În plus, preocuparea pentru dimensiunile şi semnificațiile istoriei e o constantă a creației lui Fuentes, încă de la debut. Căci, dacă societatea contemporană încearcă să realizeze o cronică a evenimentelor ce se petrec simultan în spații diferite, metoda lui Fuentes e diferită şi ea constă într-o uluitoare inventare a istoriei, adică o examinare atât de atentă a întâmplărilor cu profunde implicații în conştiința individuală, încât realitatea primeşte nu o dată aerul ficțiunii celei mai avântate, exprimând, însă, adevărurile cele mai necruțătoare despre ființa umană şi întreprinderile sale în „împărăția acestei lumi”, ca să repetăm celebrul titlu al romanului lui Alejo Carpentier... Astfel că nu simpla individualitate a protagoniştilor este relevantă pentru demersul lui Fuentes, ci încâlcitele şi adesea perversele mecanisme sociale care-i transformă pe oameni, din ființe având toate şansele spre fericire, în familii lovite de imposibilitatea de a mai găsi, împreună, calea spre fericire.
Între bunele intenții şi punerea lor în practică e o cale foarte lungă, pare a sugera la tot pasul Carlos Fuentes, pe parcursul acestui volum. Căci, dacă în textul deja menționat, O familie ca atâtea altele, Abel, fiul lui Pastor Pagán, îşi iroseşte toate şansele de a urca pe scara socială şi distruge, astfel, visele alor săi, în Fiul neascultător, cea de-a doua povestire, toți fiii lui Isaac aleg o cale diferită de ceea ce tatăl lor îi îndeamnă, iar apoi îi obligă să facă, niciunul nefiind dispus să devină preot şi să se roage pentru mântuirea înaintaşilor, dar nici neavând curajul de a-i spune în față acest lucru. Însă Isaac nu crede prea mult în legătura interumană reprezentată de idelurile comune, aşa cum crede Pastor Pagán. Paradoxal şi ironic, însă, şi acesta, chiar crezând în ele, alege să le spună „iluzii”, urmând, ca într-un impuls mimetic, atitudinea soției sale, Elvira, care îşi menține iluzoriile idealuri şi aparenta fericire domestică cântând iar şi iarăşi bolerourile care îi marcaseră tinerețea. Dar ce se întâmplă când nu mai ai voce sau când, pur şi simplu, nu ți-ar veni să cânți? Fuentes lasă fără răspuns această întrebare, câtă vreme esențialul rămâne, pentru el, să formuleze interogații asupra carora cititorii să poată medita, iar nu să ofere iluzorii sau ficționale salvări protagoniştilor săi. Iar, dacă Abel, fiul lui Pastor, revine acasă, în locuința asemănătoare unei piramide aztece, incapabil să-şi găsească un loc în societate, în aceeaşi piramidă se va ascunde, de prea dura realitate, şi sora lui, Alma. Care, iremediabil dezamăgită de existența socială şi de brutalitatea semenilor, îşi creează o lume virtuală şi devine dependentă de reality-show-urile cu mare audiență ori de camerele de chat de pe nesfârşitul web... Astfel, Alma scapă, cel puțin aparent, de absurditatea vieții din familia sa, dar numai pentru a se pierde în absurditatea şi mai mare a unei existențe pur virtuale. Este, cu siguranță, mult mai informată decât fuseseră vreodată părinții ei. Dar, chiar dacă nu prea vrea să recunoască, şi mult mai vulnerabilă decât ar fi putut aceştia să fie... Pentru ea, ca şi pentru Abel şi ca şi pentru multe personaje din Toate familiile fericite, şanse au existat, însă de fiecare dată ele au fost pierdute ori greşit gestionate, personajele dovedindu-se incapabile de a ajunge în armonie unele cu altele, cu spațiul în care le-a fost dat să trăiască şi cu însuşi trecutul mexican atât de zbuciumat. Singura salvare rămâne – pentru aceia care şi-o doresc cu adevărat – doar rememorarea. Căci oamenii sunt împărțiți în slabi sau puternici în funcție de modul în care se raportează la diferența dintre conştiință şi memorie. În fond, aşa cum spune Augusta, una dintre eroinele din textul final al cărții, Tatăl etern, „Memoria există azi. Ne amintim azi. Conştiința este întotdeauna un regret îngropat în trecut. Preferăm să uităm.” Numai că irealitatea în care ajunge să trăiască întreaga familie a lui Pastor Pagán, fiecare dintre membri săi apărându-şi fragilul confort psihic sau stabilitatea la fel de fragilă chiar cu prețul abdicării de la o existență veritabilă şi de la valorile adevărate, este pusă în puternic contrast cu realitatea rostită fără menajamente de vocile străzii, în Corul măicuțelor străzii: „Equisita a născut pe stradă/ Jumătate din copilele străzii au burta la gură/ Ele au între doisprezece şi cincisprezece ani/ Copiii lor au între zero şi şase ani [...] Aruncă-mă mai bine la gunoi mamă/ Nu vreau să mă nasc şi să cresc pe zi ce trece mai mizerabil/ Fără baie măicuță fără mâncare mamă/ Fără altă hrană în afară de alcool mamă marijuana mamă/ Clei mamă droguri mamă”. Viziunea este, acum, dură şi crudă, lipsită de orice posibile podoabe şi de orice pretenție de aşa-zisă fericire, iar glasurile care o strigă sunt extrem de directe, violentând parcă auzul cititorului mai pregătit, poate, să ia act de o realitate mediată şi, eventual, înfrumusețată de iluziile unor personaje asemenea membrilor familiei lui Pastor Pagán. O mențiune specială se cuvine făcută, aici, prezentei versiuni româneşti (excelentă de la un capăt la altul!) a acestei cărți, semnată de Eugenia Alexe Munteanu, care reuşeşte să păstreze nu doar litera, ci mai ales spiritul creației lui Fuentes.
Textele din care este compus volumul Toate familiile fericite aduc în fața cititorului o galerie impresionantă de personaje, de la mama neconsolată pentru pierderea fiicei sale mult iubite şi care ajunge, tocmai din acest motiv să țină legătura cu ucigaşul fetei, din Mama îndurerată, la cuplul gay unde lucrurile scapă, progresiv de sub control, din The gay divorce, sau la cel aflat în căutarea iubirii şi care o descoperă exact acolo unde se aştepta mai puțin, din O verişoară fără sare şi piper. Toate acestea, împreună cu restul povestirilor sau al narațiunilor corale ale lui Fuentes, structurează, deopotrivă, şi o imagine globală a Mexicului. Sugestia autorului este că, adesea, însăşi această lume specific mexicană, cu toate tradițiile şi superstițiile sale este cea care îi determină pe oameni să aibă reacțiile pe care le au sau să facă anumite alegeri, în încercarea – cel mai adesea disperată – de a-şi găsi ori de a-şi păstra fericirea. Numai că fericirea sau ceva care să se apropie de aceasta poate fi identificată doar în capacitatea ființei umane de a se apropia de natură şi de a trăi în acord cu ritmurile ei, de a se pune din nou în legătură cu energia cosmică. Semn că în această lume, altfel sortită eşecului, încă mai există speranță – dar nu în structura socială fundamental coruptă, nici în valorile democrației, mereu călcată în picioare de preaputernicii zilei şi nici chiar în cele ale familiei – gata mereu să pretindă a fi fericită, doar pentru a apăra o inexistentă realitate, însă pe care, decât să o accepte ca atare, personajele preferă să o eludeze pur şi simplu, altfel spus, să se prefacă şi, nu o dată, să se mintă pe ele însele. Totuşi, speranța într-un mai bine nu va pieri, atâta timp cât universul natural al Mexicului va exista şi cât fie şi o singură ființă umană va fi capabilă să-l observe şi să trăiască în ritmurile lui. Desigur, fresca Mexicului nu e deloc măgulitoare în multe din punctele esențiale ale acestei atât de bine construite şi de grave creații, căci Fuentes nu uită, nu are cum să uite, că mai bine de jumătate din cei o sută de milioane de locuitori trăiesc sub pragul sărăciei, nici că lăcomia unui capitalism sălbatic şi a grupurilor de interese financiare au spoliat şi mai mult țara, iar mişcările sociale au fost adesea înăbuşite în sânge. Poate tocmai de aceea toate idealurile revoluționare ajung să pară, şi ele, simple iluzii...
Încă de la primele sale romane, La región más transparente (1958) şi La muerte de Artemio Cruz (1962), Carlos Fuentes a deschis noi orizonturi pentru literatura mexicană, până atunci apropiată mai degrabă de subiectele rurale şi marcată de orientarea estetică a unui accentuat realism cu note sociale. Fuentes, însă, îndrăzneşte să ofere dintr-odată cititorilor (şi, pe bună dreptate, să convingă cu acest demers) o panoramă cuprinzătoare a unui univers citadin deloc lipsit de tensiuni şi aflat mereu sub semnul violenței. Predecesorii săi Yañez şi Azuela făcuseră, e adevărat, câțiva paşi importanți în această direcție, însă abia Carlos Fuentes este cel ce intuieşte perfect modalitățile estetice prin intermediul cărora poate fi accentuată viziunea sumbră a unei lumi aflate în permanentă schimbare şi, adesea, într-o degradare progresivă. Prin urmare, dezamăgirea care se simte în mai toate creațiile sale de început are în vedere atât idealurile Revoluției Mexicane, cât şi (mai ales!) urmările acesteia şi poate fi atenuată doar printr-o constantă raportare la străvechea cultură latino-americană de dinainte de cucerirea spaniolă. Istoria însăşi, privită şi interpretată din această perspectivă, devine nu doar o înşiruire de evenimente, ci în primul rând o sumă a alegerilor şi opțiunilor oamenilor dintr-o anumită epocă. Simultaneitatea va domina, deci, discursul narativ al scriitorului, nu o dată romanele sale putând fi citite şi ca un corpus de povestiri (autonome) menite să oglindească în cel mai adecvat mod cu putință nenumăratele forme pe care existența de zi cu zi le îmbracă într-un oraş uriaş, populat de milioane de locuitori, cum este Ciudad de México, unde spațiile, timpurile, rasele şi culturile par a coexista nu neapărat în mod paşnic, însă devenind capabile, prin chiar juxtapunerea lor, să ofere o imagine cuprinzătoare a unei lumi cunoscute, până atunci, mai cu seamă prin prisma unor locuri comune sau a exotismului decorativ.
Practic, acestea sunt notele caracteristice şi în Toate familiile fericite, ultima secțiune a cărții, Tatăl etern fiind, în egală măsură, şi un veritabil epilog pe care scriitorul îl elaborează pentru această excelentă creație. Cu tonalități shakespeariene, Tatăl etern aduce în prim plan existența celor trei fiice ale unui tată, nou rege Lear în cheie mexicană, care le condiționează intrarea în posesia moştenirii de participarea la comemorarea anuală a zilei morții sale, vreme de zece ani. Numai că, la a zecea aniversare, în loc de bogăția mult aşteptată, ele vor înțelege, finalmente, fiecare în felul său, că, în ciuda timpului scurs, tatăl le insuflă acelaşi sentiment de teamă ca în copilărie, că nu se pot elibera de el, moştenirea pe care se văd silite să o poarte până la capătul vieții fiind povara de a trăi în umbra unui mort. Desigur, preocuparea pentru semnificațiile morții marchează opera lui Fuentes încă de la începuturi, dacă e să menționăm aici doar extraordinara construcție din Moartea lui Artemio Cruz, numai că, aici, implicațiile sunt sensibil diferite, iar mesajul primeşte, astfel, o sporită consistență. Deloc întâmplător, ultima secvență corală este pusă sub titulatura Corulcodaconrad şi este compusă doar din două cuvinte, după care, din nou deloc întâmplător, nu apare niciun semn de punctuație: „violența, violența”.
Carlos Fuentes, Toate familiile fericite.
Traducere şi note de Eugenia Alexe Munteanu, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2011