Cronica literară
Rodica Grigore

VOCILE NARATIVE ALE LUI JOS SARAMAGO

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008

Pentru a descrie modul în care a construit lumea romanului Memorialul mânăstirii (traducere, postfață şi note de Mioara Caragea, Polirom, 2007), José Saramago a dat în repetate rânduri un exemplu edificator: un orator aflat în fața unei săli pline; în concepția autorului, pe lângă vocea vorbitorului, o mare importanță au şi „vocile” ascultătorilor, mai exact, totalitatea gândurilor şi sentimentelor acestora. Se constituie, astfel, un adevărat sistem format din numeroase puncte de vedere diferite, iar această realitate complexă nu poate fi redată nici prin intermediul unui discurs romanesc, dar nici prin acela al unui discurs istoric, pentru că, pe când în datele istorice cititorul tinde să creadă prea mult, în cele ale ficțiunii romaneşti există tendința de a crede prea puțin. Singura modalitate de rezolvare a acestei probleme este impunerea unei narațiuni de tip polifonic – în înțelesul pe care Mihail Bahtin îl dă acestui gen de discurs: se vor include, prin urmare, în text o multitudine de „voci” foarte diferite, ținând fiecare de un „material al memoriei” la fel de diferit (de la clişeele lingvistice din dosarele Inchiziției la expresii populare, de la disertații asupra muzicii la tradiția literară lusitană, cu ecouri ajungând până la Lusiada lui Luis de Cam?es sau la lirica lui Fernando Pessoa şi a heteronimilor săi).
Prozatorul are, în acest fel, în față o multitudine de căi şi de drumuri croite în „obiect” de conştiința socială. Dar are în față şi plurilingvismul social din jurul acestuia, acel amestec babilonic de limbaje care se manifestă în jurul oricărui obiect. În cazul lui Saramago, în Memorialul mânăstirii, „obiectul” din teoretizările lui Bahtin este istoria Portugaliei de la începutul secolului al XVIII-lea, din timpul domniei regelui Joăo V (1706 – 1750). Se produce însă fenomenul de dispersie pe care îl descria autorul şi, aşa cum istoria nu e niciodată una singură şi nici pe departe întru totul sigură (cea oficială nefiind pe deplin creditabilă), discursul romanesc se va multiplica, având pentru Saramago tot atâtea „fețe” câte „istorii” se puteau înregistra în spațiul lusitan al vremii. Aici trebuie căutată polifonia desăvârşit orchestrată şi tot aici îşi are punctul de plecare plurilingvismul acestui roman. Un roman însemnând, deci, mai multe romane, în funcție de vocea narativă pe care o urmărim: fie relatarea hotărârii regelui de a construi la Mafra o uriaşă mânăstire franciscană dacă va dobândi un urmaş la tron şi înaintarea lentă a lucrărilor, fie încercarea învățatului preot Bartolomeu Lourenço de Gusmao de a zbura cu un aparat propulsat prin voință umană sau – nicidecum în ultimul rând – tulburătoarea poveste de dragoste dintre Baltasar Mateus „şapte Sori” şi frumoasa Blimunda „şapte Luni”, cea înzestrată cu puteri miraculoase, desfăşurată o vreme în prezența lui Domenico Scarlatti şi a minunatelor sale sonate. Toate aceste linii narative sunt, de altfel, prezente in nuce în cele câteva rânduri prin care autorul îşi rezumă romanul, punându-l sub semnul tutelar al amintirii şi memoriei: „A fost odată un rege care a făgăduit să înalțe o mânăstire în Mafra. A fost odată lumea care a construit această mânăstire. A fost odată un soldat ciung şi o femeie care avea puteri fantastice. A fost odată un preot care voia să zboare şi a murit nebun. A fost odată.” Scriitura primeşte, în acest fel, încă o calitate esențială: permanenta raportare la mit şi impunerea, prin acest fapt, a încă unei posibilități de lectură; romanul devine, de aceea, şi o extraordinară poveste despre omul care a vrut să zboare, a reuşit, dar a căzut apoi, primind pedeapsa nebuniei pentru nemaipomenita sa îndrăzneală. Aventura unui nou Icar, relatată de „un nou Orfeu”, aşa cum a fost numit uneori José Saramago.
Scriitorul portughez are, apoi, marele dar de a reda atmosfera autodafeurilor şi a sărbătorilor populare din Portugalia vremii. Pe estradele bâlciurilor sau în convoaiele victimelor Inchiziției răsună plurilingvismul, ridiculizarea tuturor „limbilor”. Aici nu va mai exista, prin urmare, vreun centru lingvistic, dar în schimb se va derula, în fața cititorului, un adevărat „joc viu cu limbajele” (al poeților, al savanților, al judecătorilor); în felul acesta, toate limbajele devin măşti, deci nu va mai exista un singur chip autentic şi indiscutabil al acelei lumi. Iar plurilingvismul organizat în aceste genuri inferioare, era orientat, în mod parodic şi polemic, după cum demonstrează Bahtin, împotriva tuturor limbajelor oficiale, fiind, tocmai de aceea, un plurilingvism „dialogizat”.
Atitudinea „voltairiană” despre care s-a vorbit nu o dată în legătură cu ironia subtilă dar muşcătoare a lui José Saramago (în fond, un impuls distructiv prin relativizarea extremă la care ajunge – o „ironizare neinocentă”, ca să folosim formula impusă de Umberto Eco) – este depăşită în Memorialul mânăstirii tocmai prin transformarea ei treptată în intenție declarat parodică prin această „dialogizare interioară”. Care, la rândul ei, acceptă forme compoziționale exterioare şi nu se desprinde într-un act autonom de conceperea însăşi de către cuvânt a obiectului său, fiind astfel înzestrată cu o remarcabilă forță de modelare stilistică. Interorientarea dialogică devine aici, într-un fel, evenimentul discursului însuşi, pe care îl însuflețeşte şi îl dramatizează din interior, în fiecare din elementele lui. Concluzia lui Bahtin este, aşadar, perfect aplicabilă romanului lui Saramago: căci plurilingvismul introdus în roman (oricare ar fi formele introducerii lui) nu este altceva decât „discursul altuia în limbajul altuia” şi serveşte exprimării refractate a intențiilor autorului. Iar în concepția prozatorului portughez, acest tip de discurs special bivocal în orice punct al său, reprezintă, după cum el însuşi afirmă, faptul că „nu putem şti, în mod real, ce este realitatea, deci percepția noastră e doar o lectură între altele, o lectură a altor lecturi, multiplicabile la infinit”. De aceea, Memorialul mânăstirii se structurează într-un mod accentuat stratificat, prin însumarea polifonică a vocilor tuturor personajelor sale, incluse în discursul cuprinzător al autorului.
Romanul acesta este centrat în mare parte asupra redării cât mai adecvate a istoriei lusitane, a acelei istorii-memorie, cu alte cuvinte, asupra explorării formelor temporalității. Şi se ştie că în literatură timpul constituie principiul de bază al cronotopului, pentru că în acest cadru el se condensează, se comprimă şi devine vizibil din punct de vedere artistic. Cronotopul drumului şi cel al întâlnirii reprezintă nodurile complicatei rețele narative din romanul Memorialul mânăstirii: toate personajele călătoresc şi, mai mult, în cursul acestor călătorii au loc întâlnirile care le vor marca sau chiar le vor schimba destinele pentru totdeauna. Astfel, în drumul lui de întoarcere spre Mafra, Baltasar o întâlneşte pe Blimunda; pe acest drum el îşi va spune pentru prima dată numele, ea înțelegând restul, în comunicarea lor fiind nevoie, după aceea, de foarte puține cuvinte: „...iar bărbatul acela cine o fi, atât de înalt, care stă lângă Blimunda şi nu ştie, ah, nu ştie cine e el, de unde vine, ce se va alege de ei, ah, puterea mea, după haine soldat, după chip alungat, cu braț retezat, iar Blimunda, întorcându-se către bărbatul înalt de lângă ea, întrebă, Care ți-e numele, iar bărbatul răspunse firesc, recunoscând astfel dreptul acestei femei de a-i pune întrebări, Baltasar Mateus, mi se spune şi Şapte-Sori.
Iar la sfârşitul cărții, după douăzeci şi opt de ani, tot la capătul unui drum şi al unei călătorii de căutare care durează nouă ani, Blimunda îl regăseşte pe bărbatul iubit: „L-a găsit. De şase ori trecuse prin Lisabona, aceasta era a şaptea. ş...ț Sunt unsprezece osândiți. Arderea e deja înaintată, chipurile abia se desluşesc. La capătul de colo arde un bărbat căruia îi lipseşte mâna stângă. Poate pentru că are barba înnegrită, miracol cosmetic al funinginii, pare mai tânăr. Şi un nor întunecat se află în mijlocul trupului său. Atunci Blimunda spuse, Vino. S-a desprins voința lui Baltasar Şapte-Sori, dar nu s-a înălțat la stele, căci pământului îi aparținea şi Blimundei.”
Memorialul mânăstirii este un roman polifonic, plurilingvistic şi accentuat cronotopic. Dar nu numai atât. Pentru că, lucru ignorat aproape complet de critica literară, cartea lui José Saramago reprezintă şi un extraordinar exemplu de poetică muzicală. Argumentele care susțin această afirmație nu sunt puține, dar ele sunt în schimb foarte disparate şi cu mare grijă ascunse în text. Cel mai important este, desigur, episodul prezenței lui Domenico Scarlatti la Lisabona în calitate de profesor de muzică al infantei şi apropierea spirituală ce se va stabili între ilustrul compozitor şi Baltasar şi Blimunda. Se ştie, de la Henri Bergson încoace cel puțin, că timpul se scurge într-un mod variabil, după dispoziția intimă a individului şi după evenimentele care vin să-i afecteze conştiința. Iar fenomenul muzical este inimaginabil în afara celor două elemente care-l definesc, după cum afirmă Igor Stravinski: sunetul şi timpul; Iar dacă artele plastice ni se înfățişează în spațiu, însă muzica se întocmeşte prin succesiune în timp şi necesită deci vigilența memoriei. Muzica presupune înainte de toate o anumită organizare a timpului. Nevoia de organizare şi permanenta raportare a muzicii la axa temporalității este evidentă şi în Memorialul mânăstirii.
Mijloacele pe care José Saramago le foloseşte pentru a-şi orchestra în mod desăvârşit romanul se îmbogățesc prin faptul că scriitorul completează mereu poetica sa muzicală cu un adevărat principiu al recurenței: încă din episodul întâlnirii lui Baltasar cu Blimunda apar în text, rostite de mama condamnată a fetei, cuvintele care vor marca un adevărat leit-motiv al cărții: „cine e el, ce se va alege de ei”. La scurt timp, Blimunda se va întreba şi ea „unde ne aflăm, cine suntem”. Nimic altceva decât celebra interogație a lui Gauguin: „De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem?”, despre care pictorul afirma că reprezintă mai puțin un titlul şi mai mult o semnătură. Variante ale acestei „semnături” străbat în toate sensurile Memorialul mânăstirii, dovedind faptul că întrebarea este, în acelaşi timp, şi cea care creează. José Saramago rezumă prin ea o mare parte a dialogului istoric implicit pe care romanul său îl susține, însă nu e nici o clipă tentat să dea un răspuns. Pentru că răspunsurile, în cazul acestei cărți, sunt de aşteptat doar din partea cititorului provocat, în acest fel, să citească în alt fel (să re-citească) noua istorie pe care scriitorul portughez i-a pus-o în față.
RODICA GRIGORE