DRUMUL MÂNTUIRII SUFLETEŞTI

Cartea Sfântului Nectarie este alcătuită din omilii, organizate tematic, despre libertatea morală, despre păcat, despre pocăință, despre mărturisire şi despre Dumnezeiasca Împărtăşire.

Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul este „o ființă cu conştiință de sine, liber şi independent” (p. 7), având discernământ. Statutul moral îl face să distingă între valori şi să le asume. Fără conştiință, omul nu ar putea face deosebirea între bine şi rău, ar fi amoral, depărtându-se de chipul dumnezeiesc. Rațiunea moralității îl face responsabil: „Şi tocmai în virtutea libertății morale cere Dumnezeu de la om îndreptarea faptelor lui şi în virtutea aceleiaşi libertăți este judecat de Dumnezeu şi este schimbat prin păzirea libertății lui morale sau este pedepsit pentru pierderea ei, fiindcă libertatea morală înseamnă nu a face binele sau răul după voia fiecăruia, ci de a face numai binele. A face şi bine, şi rău, după voia şi socotința proprie, nu înseamnă libertate morală, ci un amestec de libertate şi robie.” (p. 10). Libertatea morală se pierde prin alegerea răului. Adam pierde Raiul, supunându-şi propria voință voinței diavolului. Alegerea răului duce la pierderea libertății: pentru că Dumnezeu a pus legea scrisă în inima omului, pentru că omul conține chipul Creatorului. Numai în legea dreptății, libertatea omului este infinită şi eternă: „În acestea trebuie omul să păzească legea lui Dumnezeu cu evlavie şi să facă voia Lui, fiindcă, în calitatea lui de chip al lui Dumnezeu, este dator să împlinească scopul vocației lui pe pământ” (p. 16).

Dumnezeu nu îngrădeşte cu nimic libertatea omului. Dimpotrivă, acestuia i se face onoarea de a-L urma pe Dumnezeu pentru propria mântuire. Pentru a nu încălca libertatea omului, Dumnezeu se face om şi, fără de păcat, se dă pe sine pentru recâştigarea Raiului, îndreptând libertatea morală afectată. Mântuirea, însă, nu se face cu forța, ci numai cu învoirea sinergică a omului. Omul nu poate trăi întru Domnul, decât păstrându-şi chipul acestuia şi silindu-se pentru asemănare. Echilibrul libertății morale este influențat de dihotomia duh-trup, adică de pornirile diferite ale omului lăuntric şi ale celui exterior. Desăvârşirea libertății morale se obține prin lepădarea de sine şi prin urmarea lui Hristos, adică prin respectarea poruncilor Sale, ca semn al iubirii: „Aşadar, cunoştința după faptă, mai precis, cunoştința legii şi păzirea ei, aceasta este urmarea lui Hristos, aceasta înseamnă creştinismul, aceasta este legea libertății” (p. 39).

Consecințele încălcării libertății morale, ale trădării lui Dumnezeu, sunt păcatul şi moartea. Păcatul duce la despărțirea de Dumenezeu, la moarte sufletească. Păcatul îndepărtează îngerul păzitor, lăsând sufletul fără apărare. Dând curs nu voinței iubitoare de lege, cea după chipul lui Dumnezeu, ci celei iubitoare de fărădelege a diavolului, Adam şi-a încălcat propria libertate morală, păcătuind şi suportând consecințele: „Pricina înfrângerii lui se află în omul însuşi, fiindcă, deşi puterea împotrivirii era în el însuşi, totuşi nu s-a folosit de ea” (p. 54). Adam a dat mai multă importanță satisfacerii plăcerii sale materiale, decât ascultării Domnului, dovedind nepăsare. Credinciosul trebuie să fie tot timpul în stare de trezie.

Conştientizând păcatul, sufletul are remuşcări şi se pocăieşte, dorind să refacă degrabă comunicarea cu Dumnezeu. Iubindu-şi creația, Dumenzeu vrea mântuirea celor căzuți. Venirea Domnului Iisus, prevestită de profeți şi de Sfântul Ioan Botezătorul, era necesară pentru vindecarea morală care împiedica funcționarea harului mântuirii: „Harul Duhului, pentru a-l mântui pe om, trebuie să îl găsească pe el curat, ca să se odihnească peste el, fiindcă nu este vorba despre simpla slobozire din robia diavolului, ci despre împăcarea şi împrietenirea cu Dumnezeu. [...] Este vorba despre îndumnezeirea omului.” (p. 60). Curățirea de păcate nu se poate face fără metanoia, fără libera voință de întoarcere. Aceasta constituie o a doua naştere, făcută cu botezul lacrimilor.

Mântuirea omului nu poate avea loc decât prin conlucrarea harului lui Dumnezeu cu voința omului. Grija mântuirii nu trebuie amânată, pentru că nu se ştie ce aduce ziua de mâine sau ce poate atrage mânia Domnului. Sfântul Nectarie, ca un duhovnic prudent, dă cele mai bune sfaturi cu privire la întoarcerea prin pocăință de la viața păcătoasă. Se fac numeroase trimiteri la textele Scripturii sau ale Sfinților Părinți. Se face şi o discretă şi fină teologie. Singurul mijloc de mântuire a sufletului este mărturisirea: „Mărturisirea este recunoaşterea voluntară şi sinceră a faptelor păcătoase, fără teamă sau ruşine şi sfială, dar cu osândire de sine şi cu zdrobire de inimă înaintea persoanei rânduite de Biserică pentru dezlegarea păcatelor” (p. 84). Mărturisitorul trebuie să aibă parte de un duhovnic experimentat, un adevărat mamoş sufletesc. După Înviere, Domnul Iisus Hristos a dat apostolilor puterea de a dezlega de păcate, pentru ca biserica să rămână curată, ca să se poată înfăptui Sfânta Împărtăşanie (sfintele sfinților): „Puterea de a lega şi dezlega este şi va fi puterea care păstrează Biserica sfântă şi fără de prihană” (p. 101).

Firea iconică, omul lăuntric, moştenite de la Dumnezeu, se opun păcatului, care nu a fost creat, fiind făcătură omenească: „Duhovnicul este medicul moral al societății. Numai acesta poate primi toate relele câte biciuiesc astăzi comunitatea, fiindcă îi va învăța pe cei rătăciți, va îndrepta pe cei căzuți, va întări pe cei zdruncinați, va lumina pe cei întunecați, va călăuzi pe cei neputincioşi, va ajuta pe cei lipsiți, va potoli pornirile, va linişti patimile, va împăca pe cei despărțiți, va împrieteni pe cei duşmani, va strânge legăturile şi va înstăpâni pacea în familie.” (p. 110). Trebuie să fim conştienți că „la mărturisire stăm înainte lui Dumnezeu şi ne mărturisim păcatele noastre, ca să dobândim milă şi iertarea lor” (p. 112). Pregătirea pentru mărturisire şi pentru Dumnezeiasca Împărtăşanie se face prin post şi rugăciune.

Sfânta Euharistie este Taină a tainelor, însemnând împărtăşirea cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea omului. Cei care se împărtăşesc trebuie să fie pregătiți, urmând învățătura Sfântului Pavel: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință şi cu dragoste să vă apropiați!”

Omiliile Sfântului Nectarie, scrise cu har şi cu iubire duhovnicească, sunt menite să arate calea pe care sufletul trebuie să o urmeze spre a se mântui, recuperându-şi libertatea morală, existentă în chipul dumnezeiesc originar. Caracterul lor este, în egală măsură, şi catehetic, şi teologic, fervoarea dovedindu-le, cu adevărat, insuflarea.