FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU

Am reținut ultimul spectacol pe care l-am văzut, cel cu Vocea umană de Jean Cocteau, în interpretarea absolut uluitoare a Oanei Pellea, în regia Sandei Manu. Oana Pellea s-a dovedit încă o dată o mare actriță, din păcate marginalizată pe scena românească, ea nefiind angajată, după ştirea noastră, la nici un teatru şi preferând spectacolele independente, preluate eventual de un teatru sau altul. În Vocea umană, ea realizează, împreună cu Sanda Manu, o capodoperă de interpretare a unui text celebru, clasic, devenit o piatră de încercare pentru cariera oricărei mari actrițe. Nuanțele absolut fireşti cu care şi-a jucat Oana Pellea rolul de femeie părăsită, la ultimul telefon cu cel pe care ea îl iubeşte încă, fac din această reprezentație un dar neobişnuit pentru spectator. A o urmări pe Oana Pellea timp de 60 de minute cu sufletul la gură este un privilegiu, de care ar trebui ca spectatorii mai tineri să-şi aducă aminte peste ani ca de unul dintre evenimentele vieții lor.

Silviu Purcărete a pus în scenă, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, opera comică a lui Puccini, Gianni Schichi, făcând actorii să cânte, desigur pe partituri prescurtate, cât îi ducea vocea pe aceşti componenți ai celei mai bune trupe din România. Sigur, pentru rolul principal, cât şi pentru încă unul cel puțin, au fost aleşi solişti ai Operei Maghiare din Cluj, acest oraş fiind unul dintre puținele din Europa cu două opere, alături de Paris, Viena şi... În decorurile admirabil adaptate intențiilor regiei ale lui Helmut Sturmer, i-am revăzut pe excelenții actori Bodgán Zsolt, Kató Emöke, Biró József, Péter Hilda, Albert Csilla, Györgyjakab Enikö, Pethö Anikó, Csutak Réka, Csilla Varga, din alte spectacole admirabile ale acestui teatru, alături de nume mai puțin cunoscute, dar la fel de remarcabile în rolurile multiple din această operă. Silviu Purcărete a impus un ritm drăcesc şi un umor asemenea scenelor din spectacol, cu găselnițe tipice pentru acest regizor cu o imaginație fără frontiere. Mişcarea grupului, căci de un grup mare e vorba, a fost dirijată cu măiestrie vizibilă, actorii făcând corp comun în grup, dar desprinzându-se apoi, aproape neaşteptat, şi devenind individualități. Cel care conduce de ani buni acest teatru este regizorul Tompa Gábor şi lui i se datorează faptul că această trupă se prezintă astăzi ca una dintre cele mai bune din România. El însuşi un regizor remarcabil, cu succese răsunătoare în țară şi în afară, Tompa Gábor a ştiut să-şi apropie mari regizori, fără invidiile care-i stăpânesc pe cei mici, cum ar fi Andrei Şerban şi Silviu Purcărete, ca să mă mărginesc doar la aceste două nume. 

Tompa Gábor este şi regizorul unui alt spectacol pe care l-am văzut la FNT, ediția 22, de anul acesta, Mizantropul, pus în scenă, însă, la Iaşi, cu trupa mult mai firavă a Teatrului Național de acolo, întărită, pentru rolul principal, cu Sorin Leoveanu. De data aceasta, Tompa Gábor a dat greş sau trupa l-a adus în situația de a da greş, prin prestațiile formale, funcționăreşti, în roluri care puteau produce creații autentice dacă erau încredințate unor actori mai puțin resemnați sau încremeniți într-un proiect depăşit. Dar poate că este şi greşeala regizorului de a fi abordat subiectul acesta, la urma urmelor comic, în cheie serioasă, Alceste, mizantropul lui Molière, devenind un personaj chinuit de faptul că nu vede în jurul său decât oameni ipocriți, mincinoşi, prefăcuți şi fără caracter. Nici chiar procesul pe care i-l intentează Oronte, autorul unui sonet lamentabil, pentru faptul de a-i fi spus ce crede despre acest sonet, în fond o sursă de comedie nebună, nu devine aşa ceva, ci un prilej de tristețe şi frământări. Poate că, în lumea de azi, minată interior de ipocrizie şi de oportunism, acestea concurând la crearea unui om fals şi lipsit de consistență, lucrurile stau cum a vrut să sugereze Tompa Gábor cu spectacolul său. Numai că, să-l vezi pe Alceste aproape de sinucidere din cauza mizeriei lumii din jur, din cauza geloziei față de femeia pe care o iubeşte şi a celorlalți, parcă e prea mult. În orice caz, a devenit prea mult prin prestația absolut fără relief a Silvei (sic) Helena Schmidt, în rolul Célimène, care îi prilejuieşte protagonsitului cele mai vizibile suferințe. În rest, prestațiile actoriceşti au fost de nivelul mediu al unui teatru oarecare, unde s-a mai bifat o premieră. Păcat de efortul lui Tompa Gábor şi al lui Sorin Leoveanu, în acest spectacol care nu demarează. Nu-i vorbă, îl ajută la asta şi scenografia, deloc adaptată la ceea ce auzim şi vedem pe scenă, a lui Andrei Both, cu nişte paralelipipede de sticlă care devin un paravan transparent la un moment dat, ca s-o vedem goală, o clipă, pe Célimène intrând în baie, ajutată, pudic totuşi, de pretendenții care stau în casa ei cam cum stăteau, dormeau şi chefuiau cei din casa lui Ulise cel absent, în jurul Penelopei. Sugestie care ar fi fost generoasă şi productivă, dacă n-ar fi fost interpretarea plată a acestora, alături de mai toată trupa.

Domnişoara Iulia a lui Strindberg, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pusă în scenă de Felix Alexa, a fost un succes. Să ne amintim: fiica unui conte crede că-l seduce pe valetul acestuia, un bărbat cu pretenții de finețe, de altfel foarte umblat prin lume, cunoscător, cum se laudă singur, a mai multor limbi străine, numai că îşi dă seama, în final, după ce, vorba cuiva de demult, ireparabilul s-a produs, că a fost manipulată şi că de fapt acesta era interesat să fie sedus, în vederea unor afaceri viitoare. Piesa joacă tot timpul pe muchie de cuțit: a fost intenția valetului Jean sau a fost, de fapt, nebunia Domnişoarei Iulia de vină? În rolul lui Jean, acest mare actor care este Bogdán Zsolt, pe care l-am văzut şi în Unchiul Vanea, neuitatul spectacol de la acelaşi teatru, conceput de Andrei Şerban, de data aceasta într-un rol extrem de complicat în fond, jucând pe nesiguranța fetei, dar şi pe umilitatea poziției sale, într-o compoziție extrem de subtilă şi reuşită în final. Anikó Pethö face şi ea parte din trupa aleasă pentru Unchiul Vanea şi nu numai, o actriță foarte tânără, destul de tânără ca să joace un rol de fetiță în Gianni Schichi, dar care demonstrează virtuți scenice admirabile. Între ei, Kató Emöke, pe care am auzit-o cântând ca o adevărată solistă de operă în spectacolul lui Silviu Purcărete, aici ca sabia dintre Isolda şi Tristan, purtătoarea moralei comune, care nu permite apropierea dintre clasele sociale. 

Ținuturile joase, după cartea de debut a Hertei Müller, publicată în România, a fost un spectacol avortat. Întâi, pentru că nu există trama dramatică prin care scenele să progreseze, totul fiind o succesiune de tablouri vivante, concepute astfel, în lipsa suportului, de regizorul Nicky Wolcz, cândva o figură care promitea în teatrul românesc al anilor 70, azi profesor la Columbia Universiy, alături de Abdrei Şerban. Nici decorurile lui Helmut Stürmer nu au putut salva ceva din acest spectacol, altfel de urmărit pentru a afla ce scria în cartea de debut a nu prea demult premiantei Nobel. Teatrul German de Stat din Timişoara nu are trupa care să poată da viață unor asemenea personaje, s-a demonstrat asta din plin, dar, dincolo de acest amănunt, stă faptul că nici textul nu-i ajută. Foarte multe prestații oneste, harnice, dar fără să se desprindă de tabloul tern al unei lumi mărunte, înecate în prejudecăți şi mici înşelătorii. 

Din cauză că nu am putut face rost de un bilet la Hedda Gabler, m-am mulțumit cu asistența la o repetiție, care a fost, de fapt, cu excepția unor rare întreruperi, un adevărat spectacol, chiar dacă, aşa cum ne-a asigurat Andrei Şerban, creatorul spectacolului, nu toate costumele erau gata, urmând să fie îmbrăcate în spectacolele din aceeaşi seară. Spectacolul a fost admirabil, aşa cum s-a scris (premiera a avut loc în urmă cu vreo câțiva ani), astfel încât se poate spune pe drept cuvânt că există şi pomi lăudați la care poți să te duci cu sacul... Andrei Şerban a abordat această dramă burgheză nordică în cheie comică, scoțând tot ce se poate scoate din nişte personaje care, în viziunea omului modern, chiar pot părea ridicole şi chiar comice. Bogdán Zsolt, în rolul soțului papă-lapte, savant fără imaginație, face un rol de comedie neaşteptat pentru cei care l-au mai văzut, sau aşteptat pentru cine i-a sesizat versatilitatea, inclusiv din scenele mereu citatului Unchiul Vanea. Îi stă alături, într-un rol admirabil conceput şi construit, celălalt vârf al trupei de la Cluj, Hatházi András, în rolul Judecătorului Brack. Varga Csilla, în rolul mătuşii Juliane Tesman, stârneşte hohotele de râs. Dar este un râs grăbit, în spatele căruia se pregăteşte tragedia finală. Printre toți aceştia trece un personaj inexplicabil, posesor al unor reacții neaşteptate, Kézdi Imola în rolul Heddei Gabler. Ea este cea care aduce lucrurile la adevărata lor dimensiune, şi anume aceea tragică, mult înainte de scena finală, care pune punct tuturor acestor întâmplări dintr-o lume greu de explicat pentru omul modern. La celălalt capăt al firului care desparte cele două lumi, cea comică de cea tragică, stă rolul Berte, interpretat virtuoz de Csutak Réka. Perechea adulteră şi pe cale de destrămare Dna Elvsteed – Ejlert Lövborg, un fel de pandant al cuplului Jörgen Tesman – Hedda Gabler, pe un alt palier, amenințat de legile sociale rigide ale lumii lui Ibsen, este interpretată de Györgyjakab Enikö şi Pethö Anikó (avantajul repetiției a fost că le-am văzut pe amândouă, alternativ) – Szücs Ervin, într-o cheie agitată, zbuciumată, ca şi cum tot timpul ar plana asupra ei pericole de netrecut, ceea ce nici nu este departe de adevăr. În spatele ei, însă, stă, de fapt, o altă pereche, mai veche, dizolvată dar nu fără urmări, compusă din Hedda Gabler şi Lövborg, cele două personaje care, până la urmă, îşi iau viața. Greu de rezumat un spectacol cu foarte multe subînțelesuri şi subtilități, cu una dintre piesele de referință ale lui Ibsen.

Ediția din anul acesta a mai adus pe scenă o seamă de spectacole semnate de Silviu Purcărete şi Andrei Şerban, de Alexandru Dabija, Gigi Căciuleanu, Victor Ioan Frunză, Mihai Măniuțiu, Radu Afrim, Mircea Cornişteanu, Radu Alexandru Nica, László Bocsárdi, Cristi Juncu, Mihai Mălaimare, Yuri Kordonski, Ada Milea, Vlad Stănescu, Claudiu Goga, Lia Bugnar şi alții, inclusiv un spectacol japonez cu Lecția lui Ionesco şi unul de stradă, sau mai precis de peluză, că s-a desfăşurat pe peluza demonstrațiilor din fața TNB, cu actori germani şi români. Diminețile au fost consacrate unor divane, nu ad-hoc, ci bine organizate, au mai fost spectacole-lectură, lansări de cărți.