NILS PETER MOLVAER: EXERCIȚII DE IREALITATE – DESPRE VOCILE UNEI LUMI ABIA CUNOSCUTE

Scriam despre baia domnului Ioachim, care avea o fereastră spre sud şi despre cada cu apă fierbinte şi despre puzderia de nori care străbat încet, hipnotic cadrul ferestrei d-lui Ioachim cufundat în apa fierbinte, şi despre încăperile apartamentului său care adăpostesc fantome ale trecutului de familie şi despre cum Ioachim privindu-şi corpul ca pe ceva ireal, moale şi străin cufundat în apa fierbinte, printre aburii străvezii şi norii în care s-ar putea descifra crâmpeie fericite ale unui viitor tămăduitor, miraculos, se simțea ca o uriaşă insectă în care apa fierbinte şi aburii verzui se înfigeau odată cu norii topiți într-un foc teribil care părea că linge cu limbile lui trupul pe dinlăuntru ... 

Scriam că, atunci, într-o flacără, Ioachim văzu păsările şi timpul retrăgându-se puțin... câte puțin... şi mai scriam... dar asta nici nu mai contează acum.

Dar asta nici nu mai contează acum, când tocmai ascult Alone în the Bathtub de pe discul Edy (muzica din filmul francez Edy – 2008, ) al lui Nils Peter Molvaer. Pentru că acum am înțeles din nou, pe o undă diferită, magia stării din cada de baie, nu aşa cum am văzut-o în primele filme ale lui Peter Greenaway (26 bathrooms) caleidoscopic, în sensul unei colecții de interioare, amestec de situații şi scene ale unei intimități domestice, în stilul uşor chicotitor al celebrului regizor. Ori înverşunarea justițiar-revoluționară a lui Marat, care poate să fi fost mai mult anticiparea unei apocalipse. De fapt, această dublă cufundare în aer şi apă, aproape ritualică, este ca o cheie cu care se descuie odaia plină cu lestul şi prețiozitățile memoriei. Şi, odată trecut peste prag, apare acel „Îmi amintesc”. De obicei, aşa începe orice fel de recurs la dorința de a împărtăşi un moment trecut impregnat de emoții redeşteptate. 

Am ascultat pentru întâia dată N.P.M. la Gărâna, nu în concertul propriu-zis, ci tocmai în miezul zilei, pe o căldură covârşitoare, uscată, care îți taie respirația tocmai în această zonă din creierul munților, unde nu te-ai aştepta ca ziua să fie în contrast atât de abrupt cu temperaturile serii şi nopții, cu capriciile dezarmante, mereu mai imprevizibile şi agresive ale unei „clime de niciunde”, aspră în felul ei şi provocatoare când îți propui să rezişti la concertele nocturne, adesea garnisite cu ploi reci şi neîndurătoare, poate răzbunătoare pentru condiția noastră de intruşi în acest spațiu ce ar trebui să rămână „sacru”, sub dominația imperiului austerității şi al liniştii, spațiu pe care noi îl violăm, e drept, cu pretenția unui apel la toleranță, fraternitate şi solidaritate întru muzică. 

Am ascultat mai întâi un fragmentarium, o suită de secțiuni, insistente şi reluări ale fracțiunilor din aceeaşi piesă, puseuri ale trompetei şi mult fluid sonor liric, energic, evanescent, captivant (Friction). 

De la bun început, potențializat de ecoul văii, de senzația de vastă întindere şi aer rarefiat, sunetul trompetei, în căutările tonalității potrivite îmi va rămâne pentru totdeauna în minte sub genericul cum nu se putea mai bine potrivit a lui Beggining, o piesă care conține în țesătură un laitmotiv ce traversează întregul album Edy până spre liricul, meditativul The End, trecând desigur prin rememorarea momentului de singurătate din cada de baie (Azad’s Theme). 

Nu foarte diferit ca dispoziție emoțională, albumul Er (2005) începe cu Hover – povestea unei piese-peisaj, străbătută de vietăți muzicale care zboară deasupra orizonturilor, susținute de energia dezlănțuită, trepidantă a percuției. Începe printr-o aducere aminte care vine încetul cu încetul în realitatea imediată şi care se doreşte a fi povestită din nou. Suite de interogații crescând într-un ecou copleşitor, dispărând şi revenind cu răguşeala unei voci încercate care iese din sine şi continuând în Water, o piesă complexă, în acelaşi ritm incitant, cu un discurs melodic aproape de imaginarul unei lumi plină de ființe care îşi semnalează prezența şi adresează chemări volatile. 

N.P.M. este fără îndoială un urmaş de sânge al lui Miles Davis, dar unul care poartă veştmintele timpurilor din urmă, timpuri în care exersarea improvizației (ca profesiune de credință, mărturisită de altfel şi prietenei mele Adriana Carcu, într-un interviu luat la Festivalul de Jazz de la Gărâna) se întrețese în compoziția cinematografică, unde rulează o peliculă translucidă, cu spații muzicale rarefiate (Phum, cu lucirile sale din Jon Hassell), când supuse melancoliei şi misterului (On stream de pe Khmer), când vulcanice, cu invazii de rock, procesări electro-acustice, mixări de funck şi trance (Song of Trance, rezonanțe din Brian Eno, Claude Challe sau Jeff Mills). Aşa se întâmplă şi în albumul Steamer, care se deschide cu piesa Frozen, (parțial în acelaşi registru cu Vilderness 1 sau partea a doua a piesei Ligotage de pe Solid Ether) şi desfăşurările lor de o vitalitate debordantă în pulsul Drum & Bas, ca maşinării în plină evoluție susținute de jeturi de aburi şi voci care le străbat. Şi monologul viu şi spațializat al trompetei, cu deschiderea unui cadru aglomerat cu mobilier electronic. 

Supraînregistrări de frânturi de comentarii uşor parodice şi intervențiile trompetei, oaze de melancolie. Timbrul trompetei schimbător, insinuant străbătând o densă arhitectură unde aleargă întrețesute într-un ritm irezistibil formațiuni sonore ale procesării electronice şi escapade năvalnice ale chitarei într-o complexitate care merită deplin să dea piesa-nume a albumului: Solid Ether.

Trupa: Nils Peter Molvaer: trompetă, bass, keyboard, soundscapes, sampling, double bass, programare percuție; Rune Arnesen: tobe, percuție; Eivind Aarset: chitare; Erik Honore: keyboards; Raymond Pellicier: loops, electronică; Jan Bang: mixaje electronice, programări percuție; DJ Strangefruit: manevre ?i procesări vinyl; Sidsel Endersen: voce; Knut Saevik: electronică, programări diverse, wahbass.

 

Într-adevăr N.P.M. poartă cu sine ADN-ul „jazzului nordic” fiind unul dintre cei mai reprezentativi şi creativi muzicieni care valorifică potențialul noilor tehnologii în exprimarea propriilor valențe, în fruntea listei de profesionişti Nu Jazz. Astfel, după albumul Khmer, care a validat trompetistul ca referința în Jazzul actual, a urmat o suită de imprimări cu totul individualizante, continuând experiența de interferență între diversele modalități de folosire a resurselor instrumentale convertite mai mult sau mai puțin la o interfață electronică. Albumul Baboon Moon este şi el expresia aceleiaşi convertiri. Amplitudine, energii pastelate, rezonanțe, intimități fragile (Mercury Heart, A Small Realm sau Bloodline).

Aş putea să vorbesc despre albumul Re Vision ca selecție de bucăți din diverse albume inserate în filme tocmai pentru starea cu totul aparte pe care o produc. Despre suita excelentă a succesiunilor de pasaje şi despre concertul de la Montreux Jazz Festival (superba piesa Song of Sand II), ca unul dintre cele mai fascinante momente ale jazzului vieții mele, despre mesajele secrete, nonverbale, cumva în zona revelațiilor unde intuiesc fără să pot traduce în limbajul nostru uman mesajele, inserate într-un corp cu trăsături parcă apropiate de cunoscut şi parcă decupate dintr-o galerie a unor imagini familiare din care lipsesc câteva elemente. Din nou melancolie (teme din Decisions) evident teme care pier într-un crepuscul, de unde se iveşte/arată deodată o voce, la fel de încifrată ca şi cele din întregul tărâm Molvaer, pregnantă, perfect lizibilă ca sunet dar înveşmântată în stranietatea unui tărâm exotic, fuzionat discret, integrat în ritmurile albumului, ca de altfel fiecare piesă din această nouă cale care se încheie apoi criptic, în sunetele trompetei, care poate poartă cu siguranță alt nume, ca instrument şi ca mesager (Leaps and Bounds). Aici.

Sau în Hamada – în concert la Linz în 2011, cu un relief sonor compact şi atât de bine conturat, sau în Monocline revisited, un acelaşi început, sunetul învăluitor al trompetei, un gramaj discret de claviatură, prelucrări electronice ale mesajelor, imaginea mea reflectată în ecranul monitorului, o reluare „generală”, fond albastru îmbinat într-un contur ce relevă un individ la o vârstă „inacceptabilă” sorbind o poțiune magică care l-a transpus între limitele conştientului. Şi percepția unei lumi paralele din care răzbat, ating fin, şoapte evanescente şi țipetele îndepărtate ale unor păsări ce lasă pe cer dâre vagi incandescente, ecouri (Trip de pe Solid Erther) amestecate, răzbătând dintr-un tărâm spre care cu toții, dintotdeauna pare că am tânjit iar acum, ascultând, părem că suntem mai aproape decat oricând... Iar uneori, cum spune melancolic vocalista în Spring sau în Er, Only These Things Count.

Şi aşa şi este. Doar lucrurile astea contează acum. Un moment ca parte a revelației în care încerc să mă cufund cât mai adânc. Să mă concentrez gândindu-mă că, (aşa cum am primit odată, demult, un mesaj de la un „clarvăzător” care îmi scria că sunt o ființă „supracelestă”, un fel de „ales” cu un destin aparte, sortit spre a duce experiența vieții până la exasperare, într-un haos straniu organizat, când în derivă, când pe o linie subțire şi dreaptă, care atunci când atinge un anume punct, se întoarce brusc, se rupe, se fragmentează, se lipeşte de alte linii şi dispare într-un ghem rostogolit) pot să verific toate acestea închizând ochii. Încercând să pătrund, cum spuneam, într-un abis interior unde pare că licăreşte acea lumină fină, ca un şir de pulbere, un culoar secret pe unde partea necunoscută dar bănuită din mine se strecoară şi cheamă. Şi uneori, cu adevărat, oricât de multe interpretări s-ar putea încă da mesajelor primite, doar lucrurile astea mai contează. Ca şi în Sleep With Echoes. Fără traducere.