Miscellanea
Marian Drăghici
Caravela poetului supraviețuitor VL
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
„Vei spune adevărul despre tine.
Complet singur,
cu o mie de fețe,
siluit de amintiri,
desenezi casa în care
un aer bizantin bântuie foarte armonic
spectrul bătrâneții şi al morții.”
În Noul manual de ascuns trecutul (Tracus Arte, 2012, coperta Vlad Ciobanu), ni se prezintă filmic emoția luptei unei conştiințe poetice în act, încleştată „pe viață şi pe moarte” cu spectrul dispariției fizice anunțate ca iminentă. Laboratorului unui spital celebru în diagnoze sumbre, Viorel Lică îi opune reacția propriului laborator poetic, tenace, patetic asumată, iar, din această confruntare „la sânge”, totuşi inegală, poetul iese – miraculos! –, de două ori învingător, şi printr-o expresie lirică limpezită ca sens, şi prin dobândirea, la propriu, a unei „a doua şanse” de viață. Am spus „filmic”, fiindcă sunt 69 de poeme în lanț, fără titlu, într-un continuum secvențial, de o cromatică marcat sobră şi un decupaj textual ferm, intens spiritualizat, din versuri nu o dată memorabile, în linia volumelor anterioare ale autorului, cu un plus indicibil de expresivitate şi profunzime. Dacă într-un volum din 2000, Împacă-te cu Dumnezeu într-o singură carte, poetul tatona paroxistic inefabilul unor „miniaturi” evanescente, în ton ba superior-sentențios, ba crispat-concentrat până la țipăt, ca în răscunoscutul tablou al lui Munch – „Venit din Cel de Sus/ cu moartea în lesă/ împacă-te cu Dumnezeu/ într-o singură carte” sau, „Deflorare în plin/ câmp la/ granița noii/ brize”, sau, ca Ars poetica, „Mă gândesc la/ supremația unui/ păpuşar încătuşat” – aici, în Noul manual de ascuns trecutul, cu frica morții lucrând în sine, resorturile discursului sunt paradoxal mai destinse/distinse, iar textul capătă deopotrivă volum şi pregnanță, adevăr poetic ataşant. Nu că Viorel Lică nu a scris poeme ample până acum; a scris volume întregi, însă e prima oară când poezia lui devine, prin spiritualizare, compătimitoare şi, în bună măsură, repet cuvântul, memorabilă: „Nu mai vrei nimic. Doar o noapte/ bună,/ înmiresmată,/ miloasă.// Câteva bătăi de pleoapă/ să bată în tine/ voia lui Dumnezeu.// Să-ți iubeşti/ destinul țintuirii/ pe patul de suferință şi moarte/ ca un simplu martor/ cu paşi moi, fantaşti, /ca de pisică.” Anticonfesiv, enigmatic până la obscur, fals jurnal al bolii deloc închipuite, „scenariu dezarticulat între estetică şi mistică”, Noul manual de ascuns trecutul impune, modular, expresia lirică a unui proces de conştiință neelucidat, în marginea unei existențe destructiv convulsionate, salvate totuşi prin vers, dacă versul poate salva. Psihisme stihiale, trase dintr-un demonism de fund al infernului personal, denotă „ascuțimea minții scăpate de sub control/ în burta unei întunecimi/ pline de cicatrici”, ițindu-se în pagină cu indenegabil tupeu, poem după poem, efect al vreunui pact (estetic? existențial?) barat, căruia eul (liric? uman?) i-a căzut, naiv, încă o dată în cursă. Când „tumoarea este singura realitate”, motivul central al expierii obsesiv reiterate e masa de disecție, un substitut al crucii orizontalizat, prezentat în varii ipostaze, ca în acest poem cu un final de excepție: „Nicio vorbă. Plăcerea de a ucide pe/ o catifea albastră./ Lumina e posomorâtă.// Pregătită să fie lumină de teatru.// Hai să ne rugăm împreună/ cât timp/ masa de disecție are o funcție/ plăcută şi utilă./ E ca un strat de ozon/ care se autodistruge,/ plângând la fereastră.” În altă parte, într-un context aplatizat, vădit psihanalizabil, aceeaşi „masă de disecție” devine semantic altceva, sursa răului, „rețeaua densă/ de trimiteri şi înțelesuri/ din lumea fără apărare”. Citez întregul poem: „Nu e o masă de disecție/ ca toate celelalte. Mai bine nu se poate./ Uneori are substrat autobiografic./ Alteori un soi de/ dominație simbolică/ de la început până la sfârşit.// Aversiune plină de povețe față de tatăl nedrept/, încălcător de promisiune/ din generație în generație.// Te simți pustiit. Admiți că există un pericol/ în rețeaua densă/ de trimiteri şi înțelesuri/ din lumea fără apărare.// Aşa devii, cu încetul, perfect/ în timp ce vântul şuieră/ o aşchie de mătrăgună în/ stradă cu sălbăticie.” Autoreflexivitatea crudă, autoironia dezabuzată („aşa devii, cu încetul, perfect/ în timp ce vântul şuieră/ o aşchie de mătrăgună în/ stradă cu sălbăticie” – superb spus!), conştiința (iar cuvântul ăsta!) salutară a scrisului, utopia pătimaşă a livrescului, a cărții, asigură armătura, liniile de fugă într-un solilocviu suprarealist, revoltat şi smerit, la capătul căruia un distih curat imperativ, precum „Pleacă de bunăvoie ca un şoricel în/ umbra de sub casă”, emoționează, sincer şi profund. Ca şi acest pariu, de poet autentic, teribil şi înduioşător în circumstanțele date: „Dictatul dorinței de a fi numărul unu. În cercul/ celor aleşi,/ contra lipsei de caracter, contra/ devierilor şi a mediului ostil,/ vrei să nu pierzi expresia/ mai presus decât să-ți pierzi/ rațiunea.” Iată, în fine, un poem-autoportret, ca atâtea altele din acest volum, bizar definitoriu pentru poetica de etapă, programatic exorcizantă, a lui Viorel Lică: „Dependent de dulcegării. Palid ca moartea./ Disperat. Readus la viață la terapie intensivă,/ ai dreptul să ştii de ce nu, de ce da.// La porunca incomodă/ a (pre)sentimentului morții, scrii/ despre mica răfuială cu îngerul în umbra/ speranței duse pe apă// canon/ după canon, mare/ după mare, la pupa/ caravelei dintr-o carte tăiată.”
Ilustrația copertei, datorată prietenului întru poeți Vlad Ciobanu, ni se propune, ca de altfel întreaga înfățişare şi substanță a volumului, sobră şi elevată.