O saga a satului transilvănean.

 Pomeneam deunăzi într-un articol despre avantajele şi dezavantajele provinciei literare vizavi de Capitală, de Bucureşti. Spuneam acolo, printre altele, că, măcar prezumtiv vorbind, scriitorul din provincie, deşi are mai mult răgaz, mai multă linişte pentru a medita asupra rosturilor sale şi ale lumii decât confratele său prins în forfota, în agitația buimacă a „miticilor” dâmbovițeni, el, provincialul, este net dezavantajat: totuşi –  şi, scuzați, mă citez – „aici la „Centru” se fac şi se desfac, în majoritate, gloriile scriitoriceşti, aici sunt (câte mai sunt...) revistele de ecou major, posturile tv cu audiență națională, aici se dau finanțările de carte, aici e Ministerul kafkian al Culturii, aici e – cum se zice – „bătaia peştelui”. În actuala, catastrofala lipsă de difuzare a cărților, în lipsa unor informații direct de la sursă, o carte excelentă a unui scriitor din provincie se găseşte greu şi se impune şi mai greu; în asemenea cazuri, afli de existența ei mai mult datorită unui telefon fără fir şi fără GPS funcționând printre confrați, decât datorită unui circuit firesc”. Nu cred că există un exemplu mai nimerit pentru cele amintite mai sus decât prozatorul bistrițean Alexandru Uiuiu. Deşi a publicat până acum cinci volume de proză, impecabil scrise şi reuşind să închege un univers propriu specific, scriitorul trăieşte ingratitudinea de a nu fi considerat de marea masă a iubitorilor de literatură în prima linie a epicii româneşti contemporane. Nicolae Breban vorbea într-un eseu relativ recent despre „trădarea criticii” şi cred că sintagma romancierului se potriveşte şi în cazul lui Alexandru Uiuiu, în sensul că, dacă, la fel ca în anii antedecembrişti, corifeii (fără ghilimele!) actului critic şi-ar exercita şi astăzi cu aceeaşi sagacitate misiunea, alta ar fi fost situarea bistrițeanului pe scara de valori literare a actualității, cel puțin acum, după apariția romanului Țara ascunsă, publicat anul acesta la exigenta editură Charmides. Ce este această Țară ascunsă? La o repede ochire, este o saga, saga unui sat de pe Valea Someşului, cu zeci de personaje, cu o suită de întâmplări din perioada postbelică, unele de un comic nebun, a amplă frescă a vieții de ieri şi de azi din spațiul rural ardelenesc. Dar este şi un bildungsroman, cartea formării unei personalități, personajul Andrei Guțan, copil de țăran ajuns regizor de film, premiat la Cannes etc.etc. Țara ascunsă se înscrie firesc pe linia marii proze transilvănene create de Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Pavel Dan şi, mai nou, de Alexandru Vlad, dar nu numai a celei transilvănene, ci şi a celei inspirate în general de ruralitate. Cititorul e tentat la un moment dat să facă o paralelă cu povestirile de tinerețe ale lui Marin Preda sau cu Moromeții. S-ar observa, de exemplu, că Poiana lui Iocan, ca spațiu de dezbatere şi polemici, e înlocuită la Alexandru Uiuiu cu făgădăul, cu crâşma maieutică, iar replicii lui Moromete „Pe ce te bazezi?” i se substituie remarca generalizator ironică „Interesant!” a puternicului personaj Grigore Guțan. De altfel, aceasta este una dintre calitățile prozei din Țara ascunsă: forța cu care sunt reliefate personajele, şi cele de prim-plan, şi cele secundare; în cazul celor din urmă, din două-trei linii, autorul ştie să facă profiluri memorabile, cum ar fi Mutu, Ion Bozeşan al lui Cârlig, patronul de făgădău Ghiță, pempanta Veronica ş.a.m.d. Am mai remarcat un lucru întâlnit mai rar sau chiar deloc  în proza de inspirație rurală: puterea livrescului asupra vieții oamenilor. La un  moment dat, țăranul Grigore Guțan primeşte la un târg o broşurică, Yoga – calea intrării în Nirvana. Intrigat, începe să citească şi treptat, treptat e „prins” de carte, află despre reîncarnări, despre faptul că sufletele pot migra în animale, că numai unele se pot mântui în Nirvana etc. În consecință, îşi priveşte cu alți ochi porcul din bătătură: „Oare cine-i ăsta de fapt?” – meditează el şi, după câteva încercări, identifică în pielea porcului figura unui consătean: „Cam el ar fi! – cugetă Grigore privind porcul. El îi, sigur, că după câte prostii a făcut la viața lui, e bistoş că n-a prins Nirvana. Nu, clar, n-avea cum!” Romanul abundă în secvențe splendid realizate, cum ar fi cea a cerului subteran, subpământesc, pe bolta căruia Grigore Guțan găseşte tot repere ale satului său, ori secvența furtunii din paginile cu înălțarea baloanelor din nacelele cărora e contemplat arealul transilvan. Şi neapărat aş vrea să mai adaug un lucru – anume excelența scenelor erotice. Spun asta deoarece orice prozator ştie că, estetic vorbind, o scenă erotică e uneori mai greu de realizat în scris decât însuşi actul fizic propriu-zis... În concluzie, nu pot decât să sper că Țara ascunsă îl va aşeza pe Alexandru Uiuiu în locul pe care, valoric, îl merită.