Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
breviar editoria
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
Fereastra spartă, de Ioana Dinulescu, Editura Ramuri, Craiova, 2011, 90 pag.
Ioana Dinulescu te face să crezi că poezia merită citită, chiar dacă viața „de cleştar fărâmițat” nu merită să fie trăită. Sau nu merită întocmai şi la fel (vezi poemul Vară la xerox). Există tot felul de trinități salvatoare – ori multipli de 3, ca până la urmă să ne dăm seama că totul converge spre Unime: 33 de poeme, 3 iulie ca zi de naştere şi ca titlu de poem, „Fratele meu cu treime de nume:/ Ion /Iona /Ioana, nu vezi, nu auzi cum îşi ascut trâmbița de alarmă-n deşert,// tatăl tău, tatăl meu,/ tatăl Regelui Ioan cel rătăcit/ pe ulițele destinului tău/ de cleştar/ fărâmițat în Tibet?”
Tot rătăcind, Regele Ioan se adăposteşte în mai multe poeme deodată: „Casa voastră, prieteni, casa voastră/ se construieşte singură în fiecare/ dimineață pe un deal din ce în ce/ mai înalt.// Gospodină harnică, deschide ferestre/ senine prin care se zăresc înrourate/ zările lumii. Răsăritul şi apusul/ se scaldă în răsfățul oglinzilor ei.// Casa voastră se înalță pe un deal/ care şi el se înalță cu cât eu/ îl privesc mai mult,// cu cât râvnesc mai mult/ să vă trec pragul/ în această toamnă sordidă şi rece/ prin care rătăceşte hirsut şi ursuz/ Regele Ioan alungat din Tibet.// La streaşina casei voastre/ mă voi adăposti eu de ploaia barbară,/ de toamna lehuză devorând pruncii/ zămisliți în Tibet.”
Referințe critice incluse în volum: Marin Sorescu (1975), Constanța Buzea, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Gh. Grigurcu, Gabriel Rusu, Constantin M. Popa, iar în ultimii 15 ani – Mircea Bârsilă, Al. Cistelecan (în Dicționarul Scriitorilor Români, 1998), Geo Vasile (în 2000, 2005, 2008), Adrian Alui Gheorghe, Bucur Demetrian, Ana Dobre, Paul Aretzu, Amalia Voicu, Dan Cristea, Adrian Dinu Rachieru, din care şi cităm: „O poetă cu adevărat excepțională (după gustul meu) este Ioana Dinulescu, şi ea trăitoare în oraşul coclit Craiova. (...) Poemele Ioanei Dinulescu preferă poza, măştile, vocile. Dar urbea cu străzi prăfoase, somnoroase, acolo unde îşi trăieşte exilul spiritual e privită, totuşi, cu tandrețe. Avem în Ioana Dinulescu o inconfundabilă voce lirică, necesar a fi redescoperită, adăugând istoriei lumii/ o literă nouă”.
Katinul furnicilor de culoare roz, de Rafila Radu, Editura Timpul, Iaşi, 2011, 82 pag.
„FALS ÎN INELE: lumea stăpâna pleoapelor mele./ degeaba! mai bine văd cu ochii închişi./ până şi zidul nopții/ de propriul farmec răpus/ regnul falsurilor/ în inele conferă/ cultul altui început./ cineva, tocmai, tăiase cireşul/ crescut în fața casei sale/ privind prin el/ atât cer/ atât înalt însângerat!/ trupul ogrăzii mai păstrează/ inima întregului cu rădăcini.”
O zi mai devreme şi un an mai târziu față de Ioana Dinulescu se naşte Rafila Radu. În 1997, volumul său de debut, Viața mea cu lună (Ed. Cronica), este distins cu Marele Premiu „Cristian Popescu” la Festivalul de la Sighetul Marmației. Premiile nu sunt cantonate în zona Iaşilor (nici cele anterioare, din 1988), în schimb referințele critice ar cam fi, în mare parte, dar cu notabile excepții: Alex. Ştefănescu în „România literară”, 2008: „Rafila Radu îl evocă pe Atotputernicul în treacăt, cu aplomb, ca pe un cunoscut. (...) Poeta are un fel de metafizică de poşetă. O extrage din când în când dintre un pieptene şi un creion dermatograf şi o foloseşte fără complexe, pentru a-şi compune o expresie de femeie cosmică.”
Pentru Emanuela Ilie, „Vocea lirică feminină îşi creionează, în secvențe reuşite, autoportrete ambivalențe, în care principiul oximoromic pare a ordona virtuți şi păcate, valori şi vicii. Foarte multe texte se articulează pe tentativa de recuperare a unui timp adamic, de către un actant feminin care îşi stimulează abilitatea de-a retrăi, la nesfârşit, cu o memorie senzorială cât se poate de trează, povestea edenică.”
Pentarombul. Ploieştiul în cinci prieteni: Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiş, Costin Lupu, Martin Culcea, Filip Köllö, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, 142 pag.
S-au făcut, în acest an, 7 ani de la dispariția lui Nino Stratan. Ploieştiul este şi el un fel de Belgrad care, odată ce l-a primit pe bătrânul-veşnic-tânărul-Nichita, a primit Poezia şi a primit Prietenia în inima sa urbană, polimorfă, embrionară. Spune Florin Dochia, inițiatorul acestei cărți, care este mai mult decât o culegere de poeme, unele deja publicate în ultimele 3 decenii, altele deocamdată în curs de publicare: „Trecutul ne urmează credincios cum umbra câinelui pe soldatul pierit în luptă.
Cele cinci nume din această carte sunt umbrele unor ființe care au fost şi nu mai sunt ori care sunt şi nu vor mai fi cândva.
Umbrele acestea se vor păstra însă totdeauna în memoria mea/noastră şi în poemele pe care le-au dăruit Lumii.
Umbrele acestea îmi sunt mie trupuri apropiate precum cele de îngeri aurii.
Am avut aceleaşi simțiri cu Nino, schimbate empatic, tăcut. Cum şi cu Fintiş, Lupu sau Martin, tot pe-atunci, la vremea neuitatului Cenaclu I. L. Caragiale al Palatului Culturii din urbea Ploieştilor. Am trăit împreună visuri şi împlinirea lor, am râs, am plâns, ne-am îndrăgostit, am scris/citit poezie în nesațul unei perpetue adolescențe, acasă sau în popasuri prin oraşe şi sate.
Ca şi alți prieteni, nu uit că am avut cu Nino un proiect care nu va mai fi făcut niciodată: Trei decenii de poezie românească în treizeci de ore de dialog. Mi-au rămas de la el nişte manuscrise, nişte autografe, nişte fotografii şi convorbirile pe care le-am inclus în cartea mea Puterea lui Don Quijote (2006); spune acolo: „Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovației” şi, mai departe, mărturiseşte o ars poetica de regăsit şi în paginile ce-i sunt rezervate în acest volum.
Experiment şi inovație. Asta e poezia şi pentru ceilalți patru prieteni care-l însoțesc pe Nino.”
Dincolo de poezie, alte şi alte cuvinte de luat în seamă: „Ion Stratan e un poet ludic la granița metafizicului” (Ştefan Augustin Doinaş); „Fintiş nu poate fi considerat nici şaizecist, nici optzecist şi cu atât mai puțin, nouăzecist. Este poet, pur şi simplu. Desolidarizându-se de majoritatea congenerilor, se înscrie pe orbita poeților de tip orfic, fascinați de realitatea primordială, de temeiurile originare. Pe urmele orficilor, poetul contemporan crede în metempsihoză ca act purificator şi percepe Timpul ca principiu necreat – dar ordonator –, aflat la obârşia tuturor lucrurilor.” (Nicolae Oprea); „Idiolect şi savant, Martin Culcea propune poem cu adevărat martinculcean.” (Cezar Ivănescu); „Et in Licaonia ego. „Când moartea vrea să ne moară/ Licaonia dănțuind / dănțuieşte”. Strălucirea solară a Arcadiei, cuprinsă între patru-pereții-odăii-de-lup. Provocându-şi Zeul, Regele Lup îşi consuma acum pedeapsa în revelație, dănțuind o nebunie. „În negura odăii, clipesc licăriri din ciucurii de aur ai Arlechinului Lup, care îşi scutură capul, alungând nişte vedenii.” (Ioan Mihai Cochinescu). Cât despre poemele lui Filip Köllö – „În toate versurile sale sunt risipite semnale superioare despre arta sa, despre sufletul său, despre gesturi şi impulsuri care-i dau în lume grația unei mişcări artistice extrem de interesante şi utile pentru cititorul atent să afle cum sunt în psihologia lor densă artiştii. Textele sale iradiază puterea de a fixa în memorie, şi ca însăşi viața, ceva ce nu se poate consuma fără să nu ne încânte şi impresioneze.” (Constanța Buzea).
Întoarcerea către lumină, de Bogdan Mihai Mandache, Editura Cronica, Iaşi, 2012, 176 pag.
Aparte în peisajul editorial al timpurilor noastre, volumul are 2 mari capitole: Călătorii şi peisaje inițatice (care include: Virtuțile călăuzitoare; Mitul căutării; Cine a împletit Trandafirii cu Crucea?; Divina Comedie – o alegorie esoterică; Un Basm cu şapte peceți) şi Drumul spre înțelegere (id est Jakob Böhme într-o lectură contemporană; Oglinda şi reflectările sale: între adevăr şi iluzie; Peştera şi umbrele sale; Focul şi căile înțelepciunii; Corpul – loc al contradicțiilor; Sub semnul Balanței).
Să ne oprim la o lectură contemporană a lui Jakob Böhme: „Apogeul unei viziuni „ştiințifice” asupra lumii a adus de multe ori şi o viziune reducționistă asupra înțelegerii acestei lumi. Astăzi sînt tot mai evidente încercările de a stabili forme de coexistență, punți de legătură între gîndirea de tip esoteric şi forma de gîndire ştiințifică, între mythos şi logos, iar eseul lui Basarab Nicolescu despre Jakob Böhme este un strălucit exemplu în acest sens. Postmodernitatea recunoaşte, pe urmele lui Platon, că rațiunea nu este niciodată singură, că o raționalitate plată nu poate da seamă de complexitatea lucrurilor, de pluralitatea interpretărilor, de legitimitatea hermeneuticilor. În zorii modernității, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Paracelsus, Giordano Bruno, Jakob Böhme, John Dee, Robert Fludd, Johann Valentin Andrae sînt cîteva din verigile „lanțului de aur” care constituie armătura lumii spirituale, care îi îngăduie omului să aspire la experiența absolutului.”
Îmi ies din minți, de Stelian Țurlea, Crime Scene Publishing, 2011, 142 pag.
„Pământ de flori” la pliculeț. De fapt, droguri care te pot duce spre ultimul drum, la vârsta (vulnerabilă foarte!, de parcă ar exista un top al vulnerabilității) la care mai toate drumurile vieții îți par încă deschise – chiar şi dacă părinții sunt divorțați, chiar şi dacă şcoala nu înseamnă mai nimic, nici măcar pentru olimpici cum e Nicu, chiar şi dacă eşti neînțeles şi numai muzica mai aduce, nesmintit, o țintă pentru care să merite să te zbați zilnic, cum făceau Cristina Milena şi Lori, cum făceau înainte ca drogurile să pulverizeze tot ce părea stabil în mințile lor de adolescenți. Şi nici trupurile lor nu scapă etnobotanicelor, ba dimpotrivă, ceea ce dă de lucru poliției, doctorilor, profesorilor de liceu, oamenilor de televiziune şi, nu rareori, specialiştilor în medicina legală – „Pe plicuri scrie aiureli: vitaminele C şi B6, cofeină, minerale şi aminoacizi. E atât de periculos că te-ndoaie, atacă creierul, inima şi rinichii. Bogdan era să moară. L-a internat la clinica de dependenți de droguri, a avut noroc de un doctor inimos, a lăsat-o să stea lângă el câteva zile.
A avut momente îngrozitoare. Când era lucid îi spunea c-o iubeşte. (…)
E rațional, se gândea Elvira, poate şi-o fi revenit, izbucnea în lacrimi sperând c-o să fie bine.
Brusc îşi dădea seama că-i o farsă, vrea s-o amăgească, s-o adoarmă, mai făcuse aşa, era destul să ațipească o clipă şi să nu vadă picior de asistentă, de fapt ştia bine că-s plecate în alte saloane, ieşea tiptil şi pleca din spital. Cine ştie unde-l găsea, odată zăcea pe-o bancă în parc, făcuse rost de droguri incredibil de repede, şi le injectase în braț şi se prăbuşise ca un moluscă.”
Piranha (judecătorul), de Paul Eugen Banciu, colecția Planetarium, seria Prozatori contemporani, Editura Anthropos, Timişoara, 2012, 330 pag.
Redacțiile periodicelor independente (sau, mai degrabă, „independente”) de după 1989 au fost un bun subiect pentru prozatori – cum este şi cazul lui Dan Stanca, de pildă. Față de Singurătatea luminii – călăuza (tot Editura Antrophos, tot 2012), aici accentul cade mai mult pe social, pe coliziunile Istoriei (nu ale Naturii) cu însăşi natura umană, deşi nici jocul dintre sexe nu e chiar de neglijat, ba dimpotrivă. Şi Istoria nu se reduce la revoluția informatică, la trecerea de la plumbul topit al linotipurilor la computer şi tipar digital, ci la jocuri de interese, manipulare, şantaj, sinucideri care lasă în urmă trei copii orfani şi o soție şomeră…– toate văzute prin ochii lui Matei Jianu şi ai celor din imediata lui proximitate. Mai puțin, ce-i drept, prin ochii tatălui său, Vasile Jianu, senator, soțul unei anume Yvonne care, întâmplător, are cam aceeaşi vârstă cu Matei cel-atât-de-greu-maculabil (dar atât de uşor manipulabil), un redactor-şef de cotidian tinzând cumva spre un fel de Gelu Ruscanu contemporan, dar „molatec şi reflexiv, fără dorința de a parveni”, cum îl văd prietenii lui de la gazeta clujeană: „Ca să merg cu aerul liric până la capăt, am să spun că fluxul e vremea tinereții, când bărbații pulsează sânge prin toate vinele pământului din ei... Fac copii, lasă femeile să avorteze, să scape de grija unei familii, a unei răspunderi, să trăiască doar pentru ei şi unul împotriva celuilalt. Se ucid pentru teritorii, unde femeile se pot adapta, pentru o putere de care ele se pot lipsi, pentru că o au pe a lor, în care cred... Urmează refluxul. Bătrânețea, apa seacă, sângele se stinge. Păsările neavortate devin vulturi şi se pregătesc pentru un alt ciclu fără să-şi dea seama şi-şi caută hrana pe-aproape... şi-atunci victimele cele mai la îndemână sunt piranha neputincioşi, sufocați de aerul pentru care nu au bronhii... De păsările alea nu ştie nimeni, decât de piranha... Cițiți istoria... (...)
- A, povestea ta cu păsările alea ale căror pui sunt devorați de piranha în timpul fluxului de pe Amazon. (...)
- Dictatura banilor, îşi reluă vorba redactorul şef, în spatele cărora e voie să faci ce vrei... Rafistolându-l pe Sfântul Augustin pot repeta şi eu în locul acelui „Iubeşte şi fă ce vrei!”... „Fă bani şi ai ce vrei!”... Că de-aia gândurile bune ale comuniştilor, doar ați făcut şi voi marxism-leninism, erau să se ajungă la un timp în care să dispară banii, şi odată cu ei diferențele dintre oameni, dintre sat şi oraş... Marea mea dilemă e că predau ceva în ce nu cred... Predau unor copii cu imaginile filmelor cu justițiari încă pe retină, nişte adevăruri lăsate de o societate cu o cenzură mai abitir decât cea pe care o ştiți voi, cenzura economică, a banilor, a câştigurilor ce te pot duce la faliment, la moarte fizică, lăsate zic să apară în serie, nu pentru a-i face pe oameni mai buni... Nici pentru a-i determina să nu se mai ucidă între ei, ci ca un fel de supapă de siguranță a statului şi drog, în acelaşi timp... Să uite de ce sunt oamenii... să poată să se tragă în piept unii pe alții fară scrupule, să învețe să fure, să evadeze... Să violeze ca orice invadator, fară să-şi facă probleme de conştiință... Mă tem că atât am învățat şi noi din democrație...”
Orchestra de jazz, de Ion Cristofor, Editura Napoca Star, 2012, 140 pag.
Ion Cristofor face negoț cu mărgele de sticlă, cu zmee portocalii şi cu maimuțe albastre, cu insomniile bunicului şi cu datoriile acestuia la Banca Albina, le cumpără scump şi le vinde sub preț. Diferența este autocombustia: „Acum câteva zile/ am fost invitat la o întâlnire cu cititorii/ la casa de cultură din cartier.// O sută de oameni optzeci de ochi/ în jur de şaptezeci de urechi.// Le-am citit câteva poezii despre moarte/ m-au aplaudat politicoşi/ la sfârşit m-au întrebat cât câştig/ pe poeziile astea atât de triste.// N-am ştiut prea bine ce să le răspund/ la stânjeneala mea unul din public mi-a spus că mă înțelege/ fiindcă în zilele noastre/ guvernul a ajuns să impoziteze/ până şi moartea.” (Lectură publică)
Lecturile publice sunt rare, cotidianul este cel care împresoară ființa din toate părțile, ca notele unei improvizații de jazz, de nu mai rămâne loc pentru albastru, pentru cer, pentru vulturi, decât – cel mult – pentru geamantane cu pământ: „Am vrut să-mi cumpăr o maimuță albastră/ Dar vânzătoarea s-a mulțumit să-mi fluture pe sub nas/ Doar imenşii ei sâni plictisiți/ În timp ce obraznica maimuță mi-a înşfăcat portocala din mână.// Era seară, mult violet în jur, risipit pe arbori şi case/ Bătea vântul, aş fi vrut să târguiesc ceva, un iaht, un castel în Spania/ Curvele susurau pe trotuar ca şerpii, ca valurile mării.// Praf şi lehamite, ziduri mucegăite/ A fost tot triumful acestei zile precare.// Un zeu cenuşiu ca o vrabie fluieră a pagubă/ Pe o creangă uscată a minții.” (O maimuță albastră)
Despre barbari sau Invazia omului plat. Atitudini literare VI, de Cassian Maria Spiridon, Editura Litera Internațional, 2011, 384 pag.
Sunt reunite editorialele lui Cassian Maria Spiridon din „Convoribiri literare” apărute în ultimii ani. Despre cărturari de o anumită anvergură (Julien Benda, Eugen Negrici, Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Irina Mavrodin, Dumitru Stăniloae, Al. Zub, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă, Mihai Ralea) şi despre oameni pentru care crucial este numai ecranul plat al televizorului sau al computerului, ceea ce duce, firesc, la aplatizări de circumvoluții ale creierului – în majoritatea cazurilor. Cassian Maria Spiridon consideră că nu este de-ajuns să fii sau crezi că eşti, ci ar trebui să fii public intelectual sau, potrivit spuselor lui Julien Benda, „A fi menit să-ți închini viața celor veşnice şi a crede că-ți sporeşti meritul preocupându-te de cetate, iată opțiunea cărturarului modern“ . Aşadar, continuă Cassian Maria Spiridon, „Cărturarul aduce un plus de argumente laicilor prin implicarea sa politică, acestor pasiuni le slujeşte cu sensibilitatea sa excepțională – în cazul că e scriitor sau artist, cu capacitatea deosebită de a convinge, dacă este un gânditor la care se adaugă prestigiul său moral recunoscut. Nu astfel s-a întâmplat când cărturari de talia unora ca Sadoveanu, Călinescu, Parhon s-au înregimentat ideologiei comuniste.
Pe Julien Benda nu-l preocupă cărturarul ca atare, ci cel considerat astfel de cei din jur şi capabil să influențeze lumea în virtutea acestei embleme, fiind în realitate oameni de acțiune, care se pretind savanți, descoperitori în laborator ai unor adevăruri pentru care luptă, sunt cărturari militanți, dar „cărturari”. Benda consideră că un cărturar nu-şi trădează funcția decât atunci când, precum cărturarii militanți, ieşind în arena politică, o face pentru triumful unei pasiuni realiste de clasă, de rasă sau de națiune. Eseistul crede că există „un criteriu incontestabil ca să aflăm când un cărturar implicat în viața publică o face în concordanță cu menirea sa: el devine imediat ținta oprobriului lumii laice, căreia îi încurcă socotelile (Socrate, Iisus). Se poate afirma a priori că un cărturar lăudat de laici şi-a trădat misiunea”.
E recomandată implicarea cărturarilor şi devotamentul lor față de națiune, dar este un patriotism aflat sub un control „rațional, oricând îndreptățit a fi examinat critic. E drept, un astfel de patriotism nu poate edifica imperii.”
Ioana Dinulescu te face să crezi că poezia merită citită, chiar dacă viața „de cleştar fărâmițat” nu merită să fie trăită. Sau nu merită întocmai şi la fel (vezi poemul Vară la xerox). Există tot felul de trinități salvatoare – ori multipli de 3, ca până la urmă să ne dăm seama că totul converge spre Unime: 33 de poeme, 3 iulie ca zi de naştere şi ca titlu de poem, „Fratele meu cu treime de nume:/ Ion /Iona /Ioana, nu vezi, nu auzi cum îşi ascut trâmbița de alarmă-n deşert,// tatăl tău, tatăl meu,/ tatăl Regelui Ioan cel rătăcit/ pe ulițele destinului tău/ de cleştar/ fărâmițat în Tibet?”
Tot rătăcind, Regele Ioan se adăposteşte în mai multe poeme deodată: „Casa voastră, prieteni, casa voastră/ se construieşte singură în fiecare/ dimineață pe un deal din ce în ce/ mai înalt.// Gospodină harnică, deschide ferestre/ senine prin care se zăresc înrourate/ zările lumii. Răsăritul şi apusul/ se scaldă în răsfățul oglinzilor ei.// Casa voastră se înalță pe un deal/ care şi el se înalță cu cât eu/ îl privesc mai mult,// cu cât râvnesc mai mult/ să vă trec pragul/ în această toamnă sordidă şi rece/ prin care rătăceşte hirsut şi ursuz/ Regele Ioan alungat din Tibet.// La streaşina casei voastre/ mă voi adăposti eu de ploaia barbară,/ de toamna lehuză devorând pruncii/ zămisliți în Tibet.”
Referințe critice incluse în volum: Marin Sorescu (1975), Constanța Buzea, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Gh. Grigurcu, Gabriel Rusu, Constantin M. Popa, iar în ultimii 15 ani – Mircea Bârsilă, Al. Cistelecan (în Dicționarul Scriitorilor Români, 1998), Geo Vasile (în 2000, 2005, 2008), Adrian Alui Gheorghe, Bucur Demetrian, Ana Dobre, Paul Aretzu, Amalia Voicu, Dan Cristea, Adrian Dinu Rachieru, din care şi cităm: „O poetă cu adevărat excepțională (după gustul meu) este Ioana Dinulescu, şi ea trăitoare în oraşul coclit Craiova. (...) Poemele Ioanei Dinulescu preferă poza, măştile, vocile. Dar urbea cu străzi prăfoase, somnoroase, acolo unde îşi trăieşte exilul spiritual e privită, totuşi, cu tandrețe. Avem în Ioana Dinulescu o inconfundabilă voce lirică, necesar a fi redescoperită, adăugând istoriei lumii/ o literă nouă”.
Katinul furnicilor de culoare roz, de Rafila Radu, Editura Timpul, Iaşi, 2011, 82 pag.
„FALS ÎN INELE: lumea stăpâna pleoapelor mele./ degeaba! mai bine văd cu ochii închişi./ până şi zidul nopții/ de propriul farmec răpus/ regnul falsurilor/ în inele conferă/ cultul altui început./ cineva, tocmai, tăiase cireşul/ crescut în fața casei sale/ privind prin el/ atât cer/ atât înalt însângerat!/ trupul ogrăzii mai păstrează/ inima întregului cu rădăcini.”
O zi mai devreme şi un an mai târziu față de Ioana Dinulescu se naşte Rafila Radu. În 1997, volumul său de debut, Viața mea cu lună (Ed. Cronica), este distins cu Marele Premiu „Cristian Popescu” la Festivalul de la Sighetul Marmației. Premiile nu sunt cantonate în zona Iaşilor (nici cele anterioare, din 1988), în schimb referințele critice ar cam fi, în mare parte, dar cu notabile excepții: Alex. Ştefănescu în „România literară”, 2008: „Rafila Radu îl evocă pe Atotputernicul în treacăt, cu aplomb, ca pe un cunoscut. (...) Poeta are un fel de metafizică de poşetă. O extrage din când în când dintre un pieptene şi un creion dermatograf şi o foloseşte fără complexe, pentru a-şi compune o expresie de femeie cosmică.”
Pentru Emanuela Ilie, „Vocea lirică feminină îşi creionează, în secvențe reuşite, autoportrete ambivalențe, în care principiul oximoromic pare a ordona virtuți şi păcate, valori şi vicii. Foarte multe texte se articulează pe tentativa de recuperare a unui timp adamic, de către un actant feminin care îşi stimulează abilitatea de-a retrăi, la nesfârşit, cu o memorie senzorială cât se poate de trează, povestea edenică.”
Pentarombul. Ploieştiul în cinci prieteni: Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiş, Costin Lupu, Martin Culcea, Filip Köllö, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, 142 pag.
S-au făcut, în acest an, 7 ani de la dispariția lui Nino Stratan. Ploieştiul este şi el un fel de Belgrad care, odată ce l-a primit pe bătrânul-veşnic-tânărul-Nichita, a primit Poezia şi a primit Prietenia în inima sa urbană, polimorfă, embrionară. Spune Florin Dochia, inițiatorul acestei cărți, care este mai mult decât o culegere de poeme, unele deja publicate în ultimele 3 decenii, altele deocamdată în curs de publicare: „Trecutul ne urmează credincios cum umbra câinelui pe soldatul pierit în luptă.
Cele cinci nume din această carte sunt umbrele unor ființe care au fost şi nu mai sunt ori care sunt şi nu vor mai fi cândva.
Umbrele acestea se vor păstra însă totdeauna în memoria mea/noastră şi în poemele pe care le-au dăruit Lumii.
Umbrele acestea îmi sunt mie trupuri apropiate precum cele de îngeri aurii.
Am avut aceleaşi simțiri cu Nino, schimbate empatic, tăcut. Cum şi cu Fintiş, Lupu sau Martin, tot pe-atunci, la vremea neuitatului Cenaclu I. L. Caragiale al Palatului Culturii din urbea Ploieştilor. Am trăit împreună visuri şi împlinirea lor, am râs, am plâns, ne-am îndrăgostit, am scris/citit poezie în nesațul unei perpetue adolescențe, acasă sau în popasuri prin oraşe şi sate.
Ca şi alți prieteni, nu uit că am avut cu Nino un proiect care nu va mai fi făcut niciodată: Trei decenii de poezie românească în treizeci de ore de dialog. Mi-au rămas de la el nişte manuscrise, nişte autografe, nişte fotografii şi convorbirile pe care le-am inclus în cartea mea Puterea lui Don Quijote (2006); spune acolo: „Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovației” şi, mai departe, mărturiseşte o ars poetica de regăsit şi în paginile ce-i sunt rezervate în acest volum.
Experiment şi inovație. Asta e poezia şi pentru ceilalți patru prieteni care-l însoțesc pe Nino.”
Dincolo de poezie, alte şi alte cuvinte de luat în seamă: „Ion Stratan e un poet ludic la granița metafizicului” (Ştefan Augustin Doinaş); „Fintiş nu poate fi considerat nici şaizecist, nici optzecist şi cu atât mai puțin, nouăzecist. Este poet, pur şi simplu. Desolidarizându-se de majoritatea congenerilor, se înscrie pe orbita poeților de tip orfic, fascinați de realitatea primordială, de temeiurile originare. Pe urmele orficilor, poetul contemporan crede în metempsihoză ca act purificator şi percepe Timpul ca principiu necreat – dar ordonator –, aflat la obârşia tuturor lucrurilor.” (Nicolae Oprea); „Idiolect şi savant, Martin Culcea propune poem cu adevărat martinculcean.” (Cezar Ivănescu); „Et in Licaonia ego. „Când moartea vrea să ne moară/ Licaonia dănțuind / dănțuieşte”. Strălucirea solară a Arcadiei, cuprinsă între patru-pereții-odăii-de-lup. Provocându-şi Zeul, Regele Lup îşi consuma acum pedeapsa în revelație, dănțuind o nebunie. „În negura odăii, clipesc licăriri din ciucurii de aur ai Arlechinului Lup, care îşi scutură capul, alungând nişte vedenii.” (Ioan Mihai Cochinescu). Cât despre poemele lui Filip Köllö – „În toate versurile sale sunt risipite semnale superioare despre arta sa, despre sufletul său, despre gesturi şi impulsuri care-i dau în lume grația unei mişcări artistice extrem de interesante şi utile pentru cititorul atent să afle cum sunt în psihologia lor densă artiştii. Textele sale iradiază puterea de a fixa în memorie, şi ca însăşi viața, ceva ce nu se poate consuma fără să nu ne încânte şi impresioneze.” (Constanța Buzea).
Întoarcerea către lumină, de Bogdan Mihai Mandache, Editura Cronica, Iaşi, 2012, 176 pag.
Aparte în peisajul editorial al timpurilor noastre, volumul are 2 mari capitole: Călătorii şi peisaje inițatice (care include: Virtuțile călăuzitoare; Mitul căutării; Cine a împletit Trandafirii cu Crucea?; Divina Comedie – o alegorie esoterică; Un Basm cu şapte peceți) şi Drumul spre înțelegere (id est Jakob Böhme într-o lectură contemporană; Oglinda şi reflectările sale: între adevăr şi iluzie; Peştera şi umbrele sale; Focul şi căile înțelepciunii; Corpul – loc al contradicțiilor; Sub semnul Balanței).
Să ne oprim la o lectură contemporană a lui Jakob Böhme: „Apogeul unei viziuni „ştiințifice” asupra lumii a adus de multe ori şi o viziune reducționistă asupra înțelegerii acestei lumi. Astăzi sînt tot mai evidente încercările de a stabili forme de coexistență, punți de legătură între gîndirea de tip esoteric şi forma de gîndire ştiințifică, între mythos şi logos, iar eseul lui Basarab Nicolescu despre Jakob Böhme este un strălucit exemplu în acest sens. Postmodernitatea recunoaşte, pe urmele lui Platon, că rațiunea nu este niciodată singură, că o raționalitate plată nu poate da seamă de complexitatea lucrurilor, de pluralitatea interpretărilor, de legitimitatea hermeneuticilor. În zorii modernității, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Paracelsus, Giordano Bruno, Jakob Böhme, John Dee, Robert Fludd, Johann Valentin Andrae sînt cîteva din verigile „lanțului de aur” care constituie armătura lumii spirituale, care îi îngăduie omului să aspire la experiența absolutului.”
Îmi ies din minți, de Stelian Țurlea, Crime Scene Publishing, 2011, 142 pag.
„Pământ de flori” la pliculeț. De fapt, droguri care te pot duce spre ultimul drum, la vârsta (vulnerabilă foarte!, de parcă ar exista un top al vulnerabilității) la care mai toate drumurile vieții îți par încă deschise – chiar şi dacă părinții sunt divorțați, chiar şi dacă şcoala nu înseamnă mai nimic, nici măcar pentru olimpici cum e Nicu, chiar şi dacă eşti neînțeles şi numai muzica mai aduce, nesmintit, o țintă pentru care să merite să te zbați zilnic, cum făceau Cristina Milena şi Lori, cum făceau înainte ca drogurile să pulverizeze tot ce părea stabil în mințile lor de adolescenți. Şi nici trupurile lor nu scapă etnobotanicelor, ba dimpotrivă, ceea ce dă de lucru poliției, doctorilor, profesorilor de liceu, oamenilor de televiziune şi, nu rareori, specialiştilor în medicina legală – „Pe plicuri scrie aiureli: vitaminele C şi B6, cofeină, minerale şi aminoacizi. E atât de periculos că te-ndoaie, atacă creierul, inima şi rinichii. Bogdan era să moară. L-a internat la clinica de dependenți de droguri, a avut noroc de un doctor inimos, a lăsat-o să stea lângă el câteva zile.
A avut momente îngrozitoare. Când era lucid îi spunea c-o iubeşte. (…)
E rațional, se gândea Elvira, poate şi-o fi revenit, izbucnea în lacrimi sperând c-o să fie bine.
Brusc îşi dădea seama că-i o farsă, vrea s-o amăgească, s-o adoarmă, mai făcuse aşa, era destul să ațipească o clipă şi să nu vadă picior de asistentă, de fapt ştia bine că-s plecate în alte saloane, ieşea tiptil şi pleca din spital. Cine ştie unde-l găsea, odată zăcea pe-o bancă în parc, făcuse rost de droguri incredibil de repede, şi le injectase în braț şi se prăbuşise ca un moluscă.”
Piranha (judecătorul), de Paul Eugen Banciu, colecția Planetarium, seria Prozatori contemporani, Editura Anthropos, Timişoara, 2012, 330 pag.
Redacțiile periodicelor independente (sau, mai degrabă, „independente”) de după 1989 au fost un bun subiect pentru prozatori – cum este şi cazul lui Dan Stanca, de pildă. Față de Singurătatea luminii – călăuza (tot Editura Antrophos, tot 2012), aici accentul cade mai mult pe social, pe coliziunile Istoriei (nu ale Naturii) cu însăşi natura umană, deşi nici jocul dintre sexe nu e chiar de neglijat, ba dimpotrivă. Şi Istoria nu se reduce la revoluția informatică, la trecerea de la plumbul topit al linotipurilor la computer şi tipar digital, ci la jocuri de interese, manipulare, şantaj, sinucideri care lasă în urmă trei copii orfani şi o soție şomeră…– toate văzute prin ochii lui Matei Jianu şi ai celor din imediata lui proximitate. Mai puțin, ce-i drept, prin ochii tatălui său, Vasile Jianu, senator, soțul unei anume Yvonne care, întâmplător, are cam aceeaşi vârstă cu Matei cel-atât-de-greu-maculabil (dar atât de uşor manipulabil), un redactor-şef de cotidian tinzând cumva spre un fel de Gelu Ruscanu contemporan, dar „molatec şi reflexiv, fără dorința de a parveni”, cum îl văd prietenii lui de la gazeta clujeană: „Ca să merg cu aerul liric până la capăt, am să spun că fluxul e vremea tinereții, când bărbații pulsează sânge prin toate vinele pământului din ei... Fac copii, lasă femeile să avorteze, să scape de grija unei familii, a unei răspunderi, să trăiască doar pentru ei şi unul împotriva celuilalt. Se ucid pentru teritorii, unde femeile se pot adapta, pentru o putere de care ele se pot lipsi, pentru că o au pe a lor, în care cred... Urmează refluxul. Bătrânețea, apa seacă, sângele se stinge. Păsările neavortate devin vulturi şi se pregătesc pentru un alt ciclu fără să-şi dea seama şi-şi caută hrana pe-aproape... şi-atunci victimele cele mai la îndemână sunt piranha neputincioşi, sufocați de aerul pentru care nu au bronhii... De păsările alea nu ştie nimeni, decât de piranha... Cițiți istoria... (...)
- A, povestea ta cu păsările alea ale căror pui sunt devorați de piranha în timpul fluxului de pe Amazon. (...)
- Dictatura banilor, îşi reluă vorba redactorul şef, în spatele cărora e voie să faci ce vrei... Rafistolându-l pe Sfântul Augustin pot repeta şi eu în locul acelui „Iubeşte şi fă ce vrei!”... „Fă bani şi ai ce vrei!”... Că de-aia gândurile bune ale comuniştilor, doar ați făcut şi voi marxism-leninism, erau să se ajungă la un timp în care să dispară banii, şi odată cu ei diferențele dintre oameni, dintre sat şi oraş... Marea mea dilemă e că predau ceva în ce nu cred... Predau unor copii cu imaginile filmelor cu justițiari încă pe retină, nişte adevăruri lăsate de o societate cu o cenzură mai abitir decât cea pe care o ştiți voi, cenzura economică, a banilor, a câştigurilor ce te pot duce la faliment, la moarte fizică, lăsate zic să apară în serie, nu pentru a-i face pe oameni mai buni... Nici pentru a-i determina să nu se mai ucidă între ei, ci ca un fel de supapă de siguranță a statului şi drog, în acelaşi timp... Să uite de ce sunt oamenii... să poată să se tragă în piept unii pe alții fară scrupule, să învețe să fure, să evadeze... Să violeze ca orice invadator, fară să-şi facă probleme de conştiință... Mă tem că atât am învățat şi noi din democrație...”
Orchestra de jazz, de Ion Cristofor, Editura Napoca Star, 2012, 140 pag.
Ion Cristofor face negoț cu mărgele de sticlă, cu zmee portocalii şi cu maimuțe albastre, cu insomniile bunicului şi cu datoriile acestuia la Banca Albina, le cumpără scump şi le vinde sub preț. Diferența este autocombustia: „Acum câteva zile/ am fost invitat la o întâlnire cu cititorii/ la casa de cultură din cartier.// O sută de oameni optzeci de ochi/ în jur de şaptezeci de urechi.// Le-am citit câteva poezii despre moarte/ m-au aplaudat politicoşi/ la sfârşit m-au întrebat cât câştig/ pe poeziile astea atât de triste.// N-am ştiut prea bine ce să le răspund/ la stânjeneala mea unul din public mi-a spus că mă înțelege/ fiindcă în zilele noastre/ guvernul a ajuns să impoziteze/ până şi moartea.” (Lectură publică)
Lecturile publice sunt rare, cotidianul este cel care împresoară ființa din toate părțile, ca notele unei improvizații de jazz, de nu mai rămâne loc pentru albastru, pentru cer, pentru vulturi, decât – cel mult – pentru geamantane cu pământ: „Am vrut să-mi cumpăr o maimuță albastră/ Dar vânzătoarea s-a mulțumit să-mi fluture pe sub nas/ Doar imenşii ei sâni plictisiți/ În timp ce obraznica maimuță mi-a înşfăcat portocala din mână.// Era seară, mult violet în jur, risipit pe arbori şi case/ Bătea vântul, aş fi vrut să târguiesc ceva, un iaht, un castel în Spania/ Curvele susurau pe trotuar ca şerpii, ca valurile mării.// Praf şi lehamite, ziduri mucegăite/ A fost tot triumful acestei zile precare.// Un zeu cenuşiu ca o vrabie fluieră a pagubă/ Pe o creangă uscată a minții.” (O maimuță albastră)
Despre barbari sau Invazia omului plat. Atitudini literare VI, de Cassian Maria Spiridon, Editura Litera Internațional, 2011, 384 pag.
Sunt reunite editorialele lui Cassian Maria Spiridon din „Convoribiri literare” apărute în ultimii ani. Despre cărturari de o anumită anvergură (Julien Benda, Eugen Negrici, Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Irina Mavrodin, Dumitru Stăniloae, Al. Zub, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă, Mihai Ralea) şi despre oameni pentru care crucial este numai ecranul plat al televizorului sau al computerului, ceea ce duce, firesc, la aplatizări de circumvoluții ale creierului – în majoritatea cazurilor. Cassian Maria Spiridon consideră că nu este de-ajuns să fii sau crezi că eşti, ci ar trebui să fii public intelectual sau, potrivit spuselor lui Julien Benda, „A fi menit să-ți închini viața celor veşnice şi a crede că-ți sporeşti meritul preocupându-te de cetate, iată opțiunea cărturarului modern“ . Aşadar, continuă Cassian Maria Spiridon, „Cărturarul aduce un plus de argumente laicilor prin implicarea sa politică, acestor pasiuni le slujeşte cu sensibilitatea sa excepțională – în cazul că e scriitor sau artist, cu capacitatea deosebită de a convinge, dacă este un gânditor la care se adaugă prestigiul său moral recunoscut. Nu astfel s-a întâmplat când cărturari de talia unora ca Sadoveanu, Călinescu, Parhon s-au înregimentat ideologiei comuniste.
Pe Julien Benda nu-l preocupă cărturarul ca atare, ci cel considerat astfel de cei din jur şi capabil să influențeze lumea în virtutea acestei embleme, fiind în realitate oameni de acțiune, care se pretind savanți, descoperitori în laborator ai unor adevăruri pentru care luptă, sunt cărturari militanți, dar „cărturari”. Benda consideră că un cărturar nu-şi trădează funcția decât atunci când, precum cărturarii militanți, ieşind în arena politică, o face pentru triumful unei pasiuni realiste de clasă, de rasă sau de națiune. Eseistul crede că există „un criteriu incontestabil ca să aflăm când un cărturar implicat în viața publică o face în concordanță cu menirea sa: el devine imediat ținta oprobriului lumii laice, căreia îi încurcă socotelile (Socrate, Iisus). Se poate afirma a priori că un cărturar lăudat de laici şi-a trădat misiunea”.
E recomandată implicarea cărturarilor şi devotamentul lor față de națiune, dar este un patriotism aflat sub un control „rațional, oricând îndreptățit a fi examinat critic. E drept, un astfel de patriotism nu poate edifica imperii.”