revista revistelor

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012

ROMÂNIA LITERARĂ 42. Din 19 octombrie 2012. „Scriitorii şi Academia” – un schimb de scrisori deschise, de interes, între N. Manolescu şi Eugen Simion. „De un deceniu şi mai bine (îi scrie N. Manolescu lui Eugen Simion) n-ați susținut, ca preşedinte al Academiei sau al Secției (de Filologie-Literatură), candidatura niciunui singur scriitor român contemporan”. Eugen Simion îi răspunde că, per total, nu sunt decât 6 (şase) locuri pentru scriitori în Academia Română (celelalte şase sunt pentru filologi-lingvişti). N. Manolescu: „Dacă citeați cu atenție listele de candidaturi trimise de mine în decursul anilor, ați fi constatat că e vorba, în majoritatea cazurilor, de candidaturi pentru membri de onoare, pe care le-ați atribuit cu multă uşurință unor străini, dar nici unui român… Concluzia mea cum că lingviştii îi vor elimina treptat pe literați în Secție nu e o ipoteză hazardată, domnule preşedinte, ci o previziune bazată pe faptul, cu o singură excepție, că toți lingviştii actualmente membri au fost aleşi în intervalul de timp în care nici un singur scriitor nu a avut cinstea cu pricina… Vă propun următoarea socoteală: în locul a patru scriitori (de fapt, şase, căci i-ați uitat pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi pe Dan Grigorescu!) şi doi lingvişti, care ne-au părăsit în ultimii ani, au devenit membri doi scriitori din Republica Moldova şi, respectiv, Ucraina, alți doi ca membri de onoare, din străinătate, şi patru lingvişti… Vă denunț posterității”. Eugen Simion reaminteşte datele problemei: „În Academia Română sunt 14 secții şi, potrivit statutului, fiecare secție poate avea 12-13 membri… În momentul de față, după dispariția în 2011 a regretaților Fănuş Neagu şi Gh. Mihăilă, numărul membrilor activi (corespondenți şi titulari) este de zece: cinci scriitori (N. Breban, Augustin Buzura, D.R. Popescu, N. Manolescu şi, cu voia dumneavoastră, subsemnatul) şi cinci lingvişti (Marius Sala, Grigore Brâncuş, Andrei Avram, Gabriela Dindelegan, Gh. Chivu)”. În privința membrilor de onoare, continuă Eugen Simion: „aceştia nu intră în numărul de 12-13, prevăzut de statutul Academiei Române… dar şi aici numărul de locuri este limitat… În ce priveşte situația actuală, vă semnalez că sunt în jur de 200 de nume propuse (să intre în Academie) pentru a ocupa, vai!, doar 2 (două) locuri libere” – cărora li se adaugă „circa 20 de dosare cu propuneri bogate, elaborate, vaste, depuse la secretariatul Secției (Filologie-Literatură)… Şi cum unii academicieni se încăpățânează să trăiască mult, schimbul se face mai lent… Va trebui să alegem, din cele 220, repet, 2 (doi) scriitori sau lingvişti. .. Şi Dvs. veniți acum şi mă denunțați scriitorilor români în viață cum că eu nu-i prețuiesc şi le umblu în soartă”. În alte pagini: In Memoriam Constantin ?oiu. Interviu cu Gelu Ionescu, cu titlul: În ceea ce priveşte „spectrul autocenzurii”, cu el intrai în scris...

CULTURA 39. Din 11 octombrie 2012. Academicianul Augustin Buzura începe cu: Nu am publicat de mult. Pur şi simplu nu am putut. Un sentiment amestecat, de inutilitate, greață şi umilință, îmi îndepărta degetele de tastele computerului. Nu m-am mai întrebat ca altădată „la ce bun?“, căci, de la o anumita vârstă, vorba înțeleptului rabin, avem mai multe răspunsuri decât întrebări. Şi o experiență care, pe mine cel puțin, m-a convins că, azi şi aici, în acest spațiu geografic şi spiritual, oricât aş scrie şi cu oricâtă forță si talent, nu voi izbuti să clintesc nici măcar un fir de păr de pe creştetul lichelelor româno-europene care stăpânesc absolut totul cu o neruşinare paralizantă. M-am vindecat cu multă greutate de iluziile prerevoluționare: sunt conştient că scriu numai şi numai pentru a mă salva pe mine însumi. Şi-şi încheie editorialul (intitulat ”Eurolichele şi europroşti”) cu: O singură certitudine se întrezăreşte la orizont: că de când ne străduim să semănam cu Europa, Europa seamănă tot mai mult cu noi. O fi bine? O fi rău? În alte pagini: In Memoriam Al. George, „Critica de lux” (la Lucian Raicu) de Alex Goldiş. Din ”O bârfă despre Ştefan Aug. Doinaş: de la pâră, la istoria literară” de G. Neagoe: Doinaş se descurca atât de bine să-şi spună punctele de vedere, încât fiecare cititor selecta ceea ce îi convenea. Atare diplomație permitea atât afilierea (involuntară) la politicile comuniste din România, cât şi crearea imaginii de opozant. Echivocul răspunsurilor, generat de sofisme, îi dădea posibilitatea sa îmbrace mantaua potrivită cu orice vreme.

CORPUL T – numărul 2 / 2012. Ancheta revistei: „22 de ani (de volume) de poezie” – Care sunt, în opinia dumneavoastră, în ordine descrescătoare, cele mai valoroase 5 (cinci) volume de poezie (noi, nu antologii) apărute din 1990 până astăzi? Au participat la anchetă 46 de critici literari şi / sau universitari, în majoritate tineri. „Clasamentul conține 87 de volume, publicat de 54 de autori, încă o dovadă a bogăției şi calității poeziei româneşti contemporane. Asta în condițiile în care din lista Corpului T lipsesc poeți de certă valoare. (Dar asta-i viața literară)”. De curiozitate, redau primele zece locuri („Cele mai bune volume de poezie din 1990 şi până azi”): Mircea Cărtărescu („Levantul”), Ioan Es. Pop („Ieudul fără ieşire”), Cristian Popescu („Arta Popescu”), Ion Mureşan (locurile 4 şi 5: „cartea Alcool” şi „Poemul care nu poate fi înțeles”), Al. Muşina („Regele dimineții”), Mariana Marin („Mutilarea artistului la tinerețe”), C. Acosmei („Jucăria mortului”), Ovidiu Nimigean („nicolina blues”), Marius Ianuş („Manifest anarhist ?i alte fracturi”). În alte pagini, o dezbatere „academică” la fel de abruptă: „Literatura română 2000 – 2012. Evoluții” – la care au participat Adrian Lăcătuş, Andrei Terian, Rodica Ilie, G. Neagoe, Alex Goldiş, Marius Miheț, Al. Muşina, V. Spiridon. Spune Alex Goldiş: Degeaba dl. Simuț a proclamat de câteva ori în ultimele decenii „moartea poeziei ”, cred că, din fericire, toate semnele îl contrazic. Şi Al. Muşina, directorul revistei: „Cred că literatura română de după 2000, şi de aici înainte cu atât mai mult, traversează un moment realmente fast. Literatura română are în sfârşit şansa să concureze, să producă valori similare cu perioada interbelică. Deja am trecut de punctul critic: între 1919 şi 1940 au fost 22 de ani, între 1990 şi 2012 sunt 22 de ani. Deci perioada 1990 – 2012 este echivalentul, ca tip de literatură, adică una scrisă în libertate, fără cenzură aberantă, perioadei interbelice. Mai mult, per total, valoarea poeziei, dar mai ales a prozei publicate în ultimii ani, se ridică la nivelul creațiilor dintre cele două războaie”. Revista tip carte Corpul T publică şi un interviu cu Andra Rotaru, sub titlul: „Anotimpuri biologice”.

APOSTROF 9 / 2012. Ovidiu Pecican, în „Epopei şi realități”: Vara lui 2012 în România a depăşit în radicalismul raportului dintre formă şi conținuturi simplul caragialism, intrând sub zodia unui ludic involuntar, obținut prin joncțiunea dintre minciună, neseriozitate şi poza eroică, compromițând nu doar propriul statut, ci şi mai multe coduri de limbaj, instituții şi chiar proiecte de anvergură. Dinamica alertă şi imprevizibilă a fost atât de fascinantă, încât, de astă dată, Occidentul însuşi i-a căzut pradă, împărțindu-se, la nivelul vârfurilor sale politice, în tabere ce reproduceau la scară bulibăşeala noastră națională. Magia acestui fel de transfer între niveluri, dar şi între planuri, face însă ca spiritul Istoriei ieroglifice să se fi impregnat şi completat cu cel, afin, din Țiganiada, nu doar la scara tipului comportamental societal, ci chiar şi la cel tematic. Într-o osmoză greu de creditat ca firească, totul s-a impregnat de un soi de ludic care, depăşind marginile rezervate prin statut sieşi, s-a transformat în dramă burlescă, aducătoare de vechi – deşi noi – primejdii. În alte pagini, George Banu („Călătorie şi mărturie”), dosar N. Balotă („Cazul Meyorhofer”, din „Abisul luminat”), proză de Corin Braga, „Colecție cu poeți” (laureații Premiului Național botoşănean) de Ion Bogdan Lefter.

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ 9. N. Breban, directorul revistei, în „Dreptate sau răzbunare?”: Răzbunare sau un tribunal al dreptății sociale? Ce ar fi trebuit să alegem ca o prioritate urgentă, absolută, în primele luni sau în primii ani de după Revoluție? Dar nu cumva, cu abilitatea sau cu oportunismul care ne este, vai, încă atât de propriu, am făcut din aceste două impulsuri fireşti sau nevoi, necesități morale, încă o dată o formă a luptei, a oportunismului abia mascat în lupte partinice sau de grup?. În următoarea pagină a revistei, Bogdan Crețu, în „Călinescu sub vremi”: Oare chiar credea Călinescu tot ce scria? Putea un intelectual subțire şi cu maliția spiritului critic, ca el, să îi prefere pe Gheorghiu Dej şi pe Ana Pauker unor Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu? Era el capabil de atâta ură câtă supurează articolele sale? Sau considera că jocurile sunt oricum făcute şi încerca să obțină o oarecare imunitate? Chiar era Călinescu, cunoscător profund al culturii occidentale, convins că doar de la Moscova (sovietică) trebuie împrumutate modelele… E limpede, Călinescu plusează în direcția pe care i-o cereau interesele partidului care îl făcuse deputat… Călinescu acceptă compromisul cu bună ştiință… Lui Călinescu regimul comunist i-a dat cu o mână şi i-a luat cu două. Pe de o parte, i-a acordat tot felul de titluri (de la cel de deputat, la cel de academician sau de director al Institutului de cercetare care azi îi poartă numele), pe de alta i-a retras catedra la Facultatea de Litere… Oricum ar fi, cert este că publicistica de după august 1944 reprezintă una dintre petele întunecate ale operei lui G. Călinescu. Alte semnături critice: Ştefan Borbely, Maria-Ana Tupan, Iulian Boldea, Aura Christi, Adrian Dinu Rachieru („Mihai Beniuc – o piticanie morală?”), Călin Ghiță, Magda Ursache, C. Cubleşan, Marian Victor Buciu, Rodica Grigore. Plus selecția „Mihai Cimpoi – 70”. De reținut, apoi, suplimentul revistei, tip carte, intitulat „Bucureşti, mon amour” de Corneliu Şenchea.

CONTACT INTERNA?IONAL 101-102. Vol. 22, noiembrie-decembrie 2012, directori: Liviu şi Julieta Carmen Pendefunda. „Despre moarte ca revedere”, poem de Mircea Ivănescu: sigur că nu este adevărat. murind / nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung / care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă – / şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare – / şi pe urmă timpul îşi pierde orice înțeles, / este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi / cu un singur ecou – şi acela e-un nimb… Cornel Ungureanu îşi continuă „Geografia literară – Venind spre nord” (se ocupă şi de scriitorii germani din Ardeal – „un an de referință în istoria literaturii de limbă germană din România este 1955”, când apare culegerea „Povestitori germani din RPR”, care arată participarea activă a prozatorilor germani din țara noastră „la construirea unei noi lumi socialiste, în lupta pentru pace”). Mihai Cimpoi scrie despre „moartea civilă” a lui Eminescu, instrumentată de adversarii şi chiar prietenii săi politici, cu implicarea uşor de bănuit a oficialităților şi serviciilor secrete străine, urmărea, sub forme explicite, clare, scoaterea lui din viața publică, sacrificarea ca ziarist, incomod atât duşmanilor, cât şi celor din anturajul său… „Principala cauză a morții civile este chiar publicistica”, opinează Theodor Codreanu. „Ea l-a ucis pe Eminescu de două ori: o dată prin epuizarea nervoasă şi a doua oară prin adversitățile ireconciliabile pe care le-a trezit”. (Publicistica „omoară” scriitorii, îi compromit, în toate timpurile? Întrebare retorică). În alte pagini, texte critice de Ioan Holban (un titlu începe cu „Universul mecanic al obiectelor sufleteşti…”) şi Emanuela Ilie.

DISCOBOLUL 175-177. Din iulie-septembrie 2012. La ancheta revistei: „Între intenția autorului şi realizare” răspunde şi Gh. Grigurcu (prezent în revistă şi cu poeme): Nu e cumva la mijloc atât o gelozie a cititorului față de scriitor (cum de a cutezat acesta a exprima ceea ce mă reprezintă pe mine, îmi aparține?), cât şi una a scriitorului față de cititor (cum nu mă pot cu adevărat obiectiva, spre a intra în pielea lui, în postura aprecierii sale suverane?). Date fiind acestea, n-am simțământul că un autor e în măsură a avea certitudinea reuşitei sale. Desigur, face aprecieri asupra scrierilor sale, corectează, clasifică, aruncă la coş. Uneori se bucură sincer – hai să nu omitem vorba adecvată – jubilează în fața câte uneia din ele. Însă, invariabil, dacă nu avem a face cu un superficial sau cu un megaloman, e muşcat şi de dintele îndoielii”. Au mai răspuns la anchetă Gh. Schwartz, Radu Aldulescu, Nora Iuga, Dan Perşa, Gellu Dorian, Rodica Braga, Leo Butnaru, Constantin Cubleşan, Andrei Codrescu, Ioan Groşan, Adrian Alui Gheorghe, T.O. Bobe, Paul Tumanian, Ioan Radu Văcărescu, Radu Ciobanu, Dumitru Hurubă. În alte pagini, „Neveste simboliste” de Al. Cistelecan (o evocare a Sandei Movilă, căsătorită cu Felix Aderca), Ovidiu Pecican: „Istoria culturii române în direcții, tendințe şi şcoli”. Altfel, Discobol începe cu ciclul de versuri „Nimicitorul” (între timp a apărut şi volumul) de 50 de pagini de revistă al redactorului-şef, Aurel Pantea, cu o versiune a lui în latină.

ACOLADA 9. Directorul general al revistei, Radu Ulmeanu, într-un pamflet neiertător, intitulat „Tataie Băsescu, nepotul lui Ceauşescu”: Dacă Ceauşescu, după cum s-a căzut de acord, era paranoic pursânge, acum, ca o simplă ipoteză de lucru, de ce n-ar fi şi Băsescu un paranoic, chiar dacă maladia s-ar arăta edulcorată de o baladescă schizofrenie, mă-ntreb. În definitiv, e o boală predilect intelectuală şi-l înnobilează pe purtător, aşa că am găsi în sfârşit şi explicația pentru cortegiul de intelectuali ce-i poartă maestrului tichia de clopoței. În alte pagini, interviu cu Gabriel Chifu, „Ilegimități şi nu numai” de Gh. Grigurcu, „Fente lingvistice” de N. Prelipceanu, „Citind un cititor” de Magda Ursache. In Memoriam Constanța Buzea.