Cronica literară
Nicolae Prelipceanu

RADU AFRIM LA BAIA MARE ŞI LA PARIS

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008

Nu ştiu exact cu ce ocazie mi-a căzut în mână, la Paris, un program viitor al teatrului Europei „Odéon”. Ştiți, cel prin preajma căruia orice român care trece pe-acolo mai vede încă umbra lui Cioran. Ceea ce m-a uimit întâi, uimire mai mult retorică, pentru că ştiam că aşa se petrec lucrurile acolo, a fost faptul că se prevăzuseră cu precizie matematică premierele, fiecare cu data şi ora ei, pentru întreaga stagiune 2008-2009. Uite, mi-am spus, că şi francezii sunt nemți. Ştiți, vă amintiți, la noi cuvântul „precizie” cheamă adesea lângă el precizarea „nemțească”. Tradiția națională, deh. Precizia asta s-a extins între timp, de când limba noastră cea strămoşească a fixat în cadrul ei chestia cu precizia nemțească, la mai multe națiuni europene, devenind un fel de definiție a europenismului, a acestei civilizații, atât de hulite şi pândite de terorişti şi de bombe. Prin urmare, la Théatre Odéon de Paris, poți şti cu precizie când ai să vezi premiera cutare sau premiera cutare. N-are rost să vă spun ce premiere puteți vedea şi când, pentru că, oricum, şansele să aveți bilete la ele sunt destul de mici, asta presupunând că ați încerca să vi le procurați. Ceea ce m-a uimit, tot retoric pentru că aflasem încă din patrie, dar vedeam cu ochii mei scris într-un program de teatru parizian, a fost premiera lui Radu Afrim, cu piesa Nebunia noastră cea de toate zilele, pusă în scenă în România la Piatra Neamț, cu Coca Bloos într-un rol extraordinar, dar de data asta la Odéon, cu actori francezi şi actori români. Pe Coca Bloos o vor vedea şi parizienii, acolo lângă fostul domiciliu al lui Cioran. Şi atunci mi-au defilat prin minte imaginile din spectacolul de la Piatra Neamț, pe care am avut prilejul să-l votez la Festivalul Internațional de Teatru Atelier, de la Baia Mare, în iunie anul acesta. Acolo a fost, cum ar spune soprana Mariana Nicolesco despre vreun spectacol propriu, „un triumf”. Între timp am citit că, la un alt festival de teatru, mai recent, dar unde n-am avut plăcerea să fiu prezent, Radu Afrim umblă cu coada de admiratori, în general adolescenți, după el, aşa cum, de fapt, cam umbla şi la Baia Mare, unde ciuful său roşu era parcă un semnal pentru multă lume că acolo e idolul şi trebuie să-şi schimbe direcția.
Cum a devenit Radu Afrim un idol? Nu e greu de spus. El a scandalizat de la primele sale spectacole, lumea aşezată a teatrului românesc, figuri de prim plan, precum Victor Rebengiuc, au fost revoltate de spectacolul său cu Trei surori de Cehov, de la teatrul din Ploieşti, în care totul era trecut în deriziune, dar drama, trebuie să o spun, trecea, totuşi, dincolo de imaginile şi replicile plesnite pe scenă. Revolta aceea a devenit, în oglindă, la generația mai tânără, mai puțin legată de fixațiile unui stil ori ale unor precepte, o admirație fără sfârşit, sau, cum se spune astăzi, un cult. Fireşte că, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna, adevărul e undeva la mijloc. Pentru că Radu Afrim a mai făcut şi alte spectacole, multe, de atunci, iar unele dintre ele pot să placă oricărui om obişnuit cu vechea regie de teatru şi asta nu pentru că ar fi început şi Afrim să o imite, nicidecum. Ci pentru că acest regizor de o mare inventivitate, ale cărui rotițe din minte învârt şi o cultură literară, a reuşit să atingă esențele şi să-şi facă perceput şi de alții actul, astfel încât el să poată fi recunoscut indiferent de generație sau de fantezia spectatorului. Se mai supără unii spectatori maturi, crescuți în pudibonderia anilor trecuți, când aud replicile dezinhibate ale personajelor sale – pentru că personajele pieselor autorilor jucați în regia lui Afrim sunt luate de acesta din urmă în posesie urgent – dar asta nu schimbă nimic. Nici traseul triumfător al carierei sale – astă vară a fost încununat la Avignon, pentru un alt spectacol cu Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, frumoasa piesă a lui Matei Vişniec despre Cioran – şi nici reuşita spectacolelor sale nu a fost încă atinsă de acele supărări, câte or fi. Cert este că Radu Afrim – a şi declarat-o de altfel – a terminat-o cu teatrul clasic, preferând piesele moderne, chiar postmoderne şi contemporane, ceea ce cred că este o opțiune restrictivă. Pentru talentul său mai ales. Revenind la Mansarda… lui Vişniec – Afrim, iată că regizorul cel puțin ajunge în apropierea ei, cu spectacolul proiectat la Odeon, în zona, pentru noi cioraniană, a Parisului. Cum va fi el primit acolo nu putem bănui încă, dar cuvintele care-l recomandă în caietul teatrului sunt superlative, atât despre piesă cât şi despre regizor.
E destul de târziu ca să mai raportez cititorului Vieții Româneşti evenimentul din iunie de la Baia Mare, Festivalul Internațional de Teatru Atelier, dar câteva cuvinte se mai pot spune despre acest real eveniment al teatrului românesc. Un dramaturg, Radu Macrinici, organizează acest festival de 16 ani, mai întâi la Sf. Gheorghe, apoi, scurt timp, la Sighişoara, pentru ca de câțiva ani să şi-l stabilească în oraşul capitală a Maramureşului. Lăudabile eforturile lui Radu Macrinici pentru a întreține acest festival, original şi de mare atracție, deschis unor texte şi trupe din țară şi dimprejur. Am văzut anul acesta trupe din Ungaria, Japonia, Bulgaria, care i-au uimit pe spectatori, unele dintre ele premiate de juriu. Prin acel teatru îndepărtat trece un curent proaspăt. Au performanțe nebănuite înainte de Afrim şi de Macrinici actori care erau lăsați să vegeteze la umbra unor roluri nesemnificative, dirijate de regizori pe măsură. Radu Afrim a fost, anul acesta, personajul principal al festivalului de la Baia Mare, o dezbatere fiindu-i dedicată, prilej pentru regizor de a-şi arăta şi profunzimile şi răspărurile (sic). Nu ştiu ce se întâmplă în restul anului la Teatrul de la Baia Mare, dar probabil că acest festival, ca şi spectacolele pe care Radu Afrim le aduce aici, iar din toamna asta le va monta aici, aşa cum a promis astă vară, vor mişca desigur ceva în viața teatrală a acestui oraş nordic.
Nicolae Prelipceanu