ÎNTRE CIOCAN ŞI NICOVALĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

Mă obişnuisem, până nu demult, cu atacurile, mai mult sau mai puțin publice, ale refuzaților la intrarea în Uniunea Scriitorilor, care acuzau faptul de a nu fi admişi ca un act reprobabil sau o manevră murdară împotriva lor care – nu-i aşa? – luptă pe tărâmul literaturii cu nu ştiu câte volume de versuri sau chiar romane, publicate în doi-trei ani, mulți de când au început să aibă timp liber, adică după pensionare. Eram chiar obişnuit cu asemenea atacuri, încă de pe când eram tânăr şi redactor la revista Tribuna din Cluj. Acolo, mai ales la secția de poezie, aveam tot felul de astfel de clienți, revoltați că au muncit câte o noapte sau chiar mai mult la te miri ce încropire nesfârşită, iar eu, un tinerel (ehei, ce bine era, dar cum nu ştiam eu asta!), îmi permit să-i dau lui lecții. Nu dădeam lecții nimănui, dar nici nu puteam publica texte evident în afara poeziei, a căror singură valoare era aceea a timpului investit (greşit, în opinia mea) în aşternerea lor pe hârtie (că pe-atunci nu erau calculatoare). Unul, săracu’, miner din Maramureş (sic), pensionat pentru silicoză, venea mereu şi, rămânând refuzat, s-a plâns de mine chiar prim secretarului județean PCR din acea vreme, am aflat mai târziu, după revoluție, când un cunoscut al meu de-acolo a găsit turnătoria în arhivele fostului comitet județean de partid. Nu sunt supărat pe el, atâta ştia, atâta a făcut.

Acum, mai recent, au început să curgă atacurile din partea opusă: că au fost primiți prea mulți impostori (eu le-aş spune neaveniți) în Uniunea Scriitorilor, ceea ce, poate, este adevărat, la rigoare. De câte ori am fost supus, la comisia de validare, unor presiuni din partea secretarilor, deveniți preşedinți, ai filialelor pentru primirea unor evident nescriitori, îmi aduceam aminte de faptul că, înainte de revoluție (hai să-i zicem aşa), ajunseseră membri au uniunii mai toți securiştii care „se ocupau” de filialele de-atunci, care se chemau asociații, ba chiar şi unii activişti de partid însărcinați cu păstrarea ordinii şi disciplinei comuniste la uniune, fie „la centru”, fie în provincie, fireşte, cu concursul binevoitor al unor scriitori consacrați. Chiar Nichita Stănescu, spirit extrem de conciliant şi de primitor, susținuse pe unii dintre aceştia, pripăşiți în jurul lui cu evidenta misiune de a-l spiona, marele poet ignorând cu eleganță acest lucru. La Cluj, cred că am mai spus-o undeva, ajunsese autor de romane polițiste în stilul epocii ofițerul care venea regulat la secretara de la filială, un cetățean mic de statură şi politicos-tăcut, pe nume, cred, Oprea şi nu mai ştiu cum. I se spunea, tandru, Oprică... În epoca postrevoluționară, de ce să n-o spunem, aceştia au fost înlocuiți cu alt tip de veleitari, şi anume personaje care pot produce sponsorizări sau de-a dreptul subvenții pentru reviste sau filiale, dar ale căror producții literare sunt departe de exigențele minime ale profesiei de scriitor. Mulți nici nu mai rămân la fel de generoşi după ce se văd aleşi membri ai USR, dar există şi dintre cei cât de cât oneşti, care nu se schimbă după ce s-au văzut cu sacii-n căruță.

În aceste condiții, e greu de spus că USR e copleşită de impostori, dar e şi greu să negi că aceştia ar exista în interiorul ei. Dar ceea ce e strigător la cer – ar fi mai precis, dacă n-am fi aici, unde totul e luat uşor, vorba clasică – este modul rapid în care se generalizează totul. Un ziarist grăbit descoperă sau i se semnalează de către cei interesați un autor de stupidități, eventual pornografice, că asta impresionează, simpla stupiditate vag literară nu este depistată de spiritele joase din presă şi de pe alături, şi conchide (sau, cum ar zice el şi ai lui, concluzionează) că sunt prea mulți impostori şi dă-i şi dă-i. Metoda este aceea care a dus şi la antisemitism, şi anume generalizarea pripită cum se spunea pe vremuri, de altfel corect. Ea se practică pe toate palierele vieții sociale. Te cerți cu un ungur şi stabileşti că toți ungurii sunt răi, te cerți cu o femeie sau te înşeală şi, poc, toate femeile sunt curve, te superi pe un neamț că nu râde la bancul tău şi toți nemții sunt nişte tâmpiți (chiar dacă tâmpiții ăştia țin Europa unită în spate) şi aşa mai departe. Responsabilitatea opiniilor a fost extirpată, dacă o fi existat vreodată, din lumea românească. Dar şi alte feluri de responsabilitate au dispărut de pe-aici. Libertatea – Doamne iartă-mă! – nu ne-o fi fost dată înainte să ne fi maturizat pentru ea? Libertatea cuvântului serveşte de minune toate gunoaiele sociale pentru a-şi ejecta în gazete tipărite sau, mai ales, online, umorile şi resentimentele. Toți neterminații se declară genii sau filozofi şi aruncă ligheane întregi de zoaie asupra celor care îşi merită cât de cât calificativul.

Nu doresc o lege specială a presei, dar nici nu cred că lucrurile pot merge aşa la infinit. Am făcut înainte aluzie la celebra vorbă a lui Poincaré (la guerre), citată de Mateiu I. Caragiale ca motto la celebra sa carte: Que voulez vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient ou tout est pris à la légère. Dar cred că mai există una, mai recentă, a unui personaj mult mai puțin proeminent decât celebrul politician francez de la începutul veacului trecut, fost ambasador al UE la Bucureşti, acum câțiva ani. Şi-o mai aminteşte cineva? Mă tem că nu. Iat-o, spre neuitare: România e o țară pe care cu cât o cunoşti mai bine cu atât o înțelegi mai puțin. Desigur, aici, nu țara e de neînțeles, ci componenții ei, adică oamenii, adică noi.

Această grabă nebună de a afirma ce-ți vine în minte, fără să verifici informațiile în legătură cu faptul sau faptele sau persoanele la care te referi, este amendată în alte țări, nu de cenzori oficializați, ci de cel mai sever cenzor care poate să existe, şi anume publicul. Spui prostii într-o publicație, sau la televizor, nu te mai citeşte sau nu se mai uită nimeni la tine, iar, după cum ştie toată lumea, astăzi ratingul, adică vânzarea, e totul. Ai rating exişti, nu ai rating nu mai exişti. Asta îi face pe cei de dincolo să fie ceva mai prudenți, chiar dacă or fi persistând şi pe-acolo cazuri. În timp ce la noi câştigi ratingul, dimpotrivă, cu calomniile cele mai josnice, cele mai evidente pentru orice om dotat cu bun simț, mulțimea te ascultă cu gura căscată, te aclamă şi devii idolul ei. Şi ce prost nu şi-ar dori să devină idolul mulțimii, mai ales că nu ştie cât de puțin ține idolatria asta. Apare altul, cu minciuni mai gogonate, cu calomnii mai murdare şi gata, te-ai şters pe bot de admirația mulțimii, că ea n-are multe valențe, nu poate admira prea mulți deodată. Vorba cântecului românesc, „greu e, Doamne, doi deodată să iubeşti...”

Dar noi, care credem că suntem în situația de a cunoşte țara asta mai bine decât dl Jonathan Scheele, oare noi o înțelegem? Sau am şi renunțat. Mă tem că da.