Premiul National de Poezie Mihai Eminescu
Ion Pop

LAUDATIO

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

 Sunt foarte bucuros, foarte emoționat ?i foarte onorat că mi-a revenit mie misiunea frumoasă de a-l lăuda cum se cuvine pe poetul Nicolae Prelipceanu, laureatul din acest an al Premiului Național „Mihai Eminescu”. 
Spun că sunt bucuros pentru că Nicolae Prelipceanu trebuia să primească acest premiu, era de multă vreme pe listă, era doar o chestiune de timp, pentru că se afla la egalitate, de fapt, cu toți ceilalți candidați. Sunt foarte mulțumit ?i în calitate de critic literar că a primit, în fine, acest important premiu, pentru că de-a lungul anilor, de la debutul din 1966, cu volumul Turnul înclinat, i-am urmărit constant opera, citindu-l, recenzându-l, comentându-l, ?i am fost întotdeauna atent la mesajul foarte aparte al acestei poezii. O poezie pe care am recunoscut-o destul de u?or în multitudinea de stiluri poetice, de universuri imaginare, de limbaje ale unor poeți de foarte bună calitate care s-au afirmat în anii ‘60, din generația cărora Nicolae Prelipceanu face parte. 
A fost ?i o chestiune de solidaritate această lectură, căci aceasta este ?i generația mea ?i poate tocmai de aceea i-am putut înțelege, cred că destul de bine, mesajul poetic. Pentru mine acest mesaj înseamnă o înnoire în contextul poetic al acelor ani, care sunt caracterizați astăzi, cum ?tiți mulți dintre dumneavoastră, drept o epocă a neomodernismului literar, adică a unei poezii care, recuperând ceva din marea experiență a poeziei moderne ?i moderniste interbelice, a încercat să repare rănile, să acopere sincopele, să se opună încercărilor de înnăbu?ire a adevărurilor poetice, ?i nu numai poetice, ci ?i general umane; a fost o replică restauratoare, căci această replică se caracteriza, cum bine ?tim din opera unor mari poeți ai acelor ani, ca un fel de reabilitare a esteticului, o readucere a limbajului poetic la adevărata sa condiție.
Poetul de atunci, vorbind în sens generic, vroia să regăsească o lume oarecum transfigurată, o lume ale cărei semne nu se reduceau la datul şi efectul imediat, ci care invita la înălțări ale spiritului, care până la urmă sfâr?eau cumva în metafizic. Nu pentru toți poeții, dar în orice caz, exista această emoție particulară de racordare neoromantică între eul particular, teluric, ?i marele univers, Totul romantic, cum le plăcuse germanilor să spună. 
 
Or, Nicolae Prelipceanu a apărut în această perioadă – a?adar 1966, cu volumul Turnul înclinat, apoi cu numeroasele sale volume următoare – ca un poet ce nu se supunea întocmai acestei „reguli” transfiguratoare. Se asocia unei alte tradiții a modernității, una cu mult mai aproape de viața imediată, o tradiție care era, în felul său, ?i precursoare a ceea ce urma să se întâmple în generațiile ulterioare de poeți, – mă gândesc la poezia anilor ‘80 ?i chiar la cea mai recentă. 
Pentru că Nicolae Prelipceanu s-a îndreptat spre o lume care era a „vieții imme-diate”, cum îi plăcea lui Geo Bogza ?i unor francezi să spună, el scria o poezie ce refuza solemnitățile, situându-se în categoria poeților cărora nu le plăcea să vorbească cu voci dilatate ?i scoțând pieptul în față, ci dimpotrivă, se menținea într-un fel de „modestie” a notației realului dat, dar, pentru că avea substanță, construia cu o abilitate extraordinară a imaginației ?i inteligenței sale creatoare o lume a fanteziei nu atât compensatoare, cât una prin care eul liric intra într-un dialog fertil.
 
Un dialog care era o punere în chestiune a ceea ce era simțit de către poet, era o relativizare a datului existențial, un fel de, să nu-i spun nesiguranță, pentru că poetul era foarte sigur pe el, dar un fel de sentiment al precarității, al vulnerabilității ființei, a poetului ?i a omului în general, pe care l-am simțit de la început foarte apropiat.
Or, în această desfă?urare foarte largă a observației sale, a vederii ochiului său poetic (nu zic „ochiul triunghiular”, metafizic, dar un ochi poetic atent la esențial), el nu făcea să defileze simple însemnări, date şi urme ale realității prozaice, ci le integra, relativizând solemnul, într-o viziune a cărei unitate î?i păstra dinamica internă, o unitate ce rămânea deschisă. Iată o notă care mi s-a părut întotdeauna ?i îmi se pare ?i astăzi foarte importantă în scrisul lui Nicolae Prelipceanu, un scris niciodată închistat, niciodată închis în sine, niciodată necomunicant cu lumea din afară ?i cu marile întrebări ale omului. 
Una dintre antologiile sale se nume?te, după un renumit poem al său, Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu?, trimițând la ştiuta noapte dramatică în istoria Franței, o poezie devenită titlu de carte, care pune într-adevăr întrebările grave ale epocii, implicând şi o etică a creației,- iată încă un lucru care trebuie astăzi subliniat. 
Pentru că Nicolae Prelipceanu a fost ?i este unul dintre poeții angajați etic, angajat civic, prin întrebările pe care ?i le pune nu numai poetul, ci ?i omul obi?nuit, înzestrat cu o gândire luminată în fața epocii sau a sorții care i se rezervă sau pe care ?i-o poate construi în lumea dată. 
Până la urmă, poezia lui Nicolae Prelipceanu, ca orice adevărată poezie, ajungea la un inevitabil ritual, lucru aparent contradictoriu, pentru că vorbeam de o anumită relativizare, o anumită deschidere spre derizoriu, o con?tiință nu puțin elegiacă, iro-nic elegiacă a ceea ce se întâmplă în jurul lui, a ceea ce se întâmplă cu lumea în care trăie?te, cu propria subiectivitate, amenințată ?i interogată ?i ea, într-un chip ade-seori periculos, - pentru că marea poezie î?i pune în general întrebări primejdioase. 
Numai trecând prin aceste primejdii se poate ajunge de fapt la acea luminozitate, la acel lumini? deschizător de perspective înalt spirituale. Îl situez ?i pe Nicolae Prelipceanu într-o asemenea zonă de luminozitate poetică ?i a spiritului în general. 
 Nu voi enumera acum numeroasele volume de poezii ale scriitorului pe care îl premiem astăzi. Voi spune totu?i că ultima sa carte, care se cheamă destul de descurajant La pierderea speranței, apărută anul trecut, ?i care a fost nominalizată printre « cărțile anului » într-un anumit clasament (fapt ce preconfirmă cumva decizia de astăzi a juriului), Nicolae Prelipceanu ajunge chiar să-?i exprime un fel de tristă deta?are față de lumea în care trăie?te ?i care îl decepționează, care nu îl mai satisface, care îi produce tristeți, frământări ?i întrebări dintre cele mai grave. Este ?i o chestiune de vârstă, desigur, este ?i o chestiune de experiență istorică, este ?i o problemă de experiență estetică, toate acestea întâlnindu-se într-o confesiune tulburătoare. Aceasta nu marchează, desigur, o încheiere a operei, Nicolae Prelipceanu continuă să scrie şi sperăm din toată inima că va mai scrie multă vreme, pentru că are în el forța creatoare necesară. E doar un de accent mai apăsat pus asupra a ceea ce însemna mai profund în viziunea sa. Însuşi faptul că a scris despre pierderea speranței confirmă că nu ?i-a pierdut cu totul această speranță. Că, de fapt, prin tot ceea ce scriem noi – ?i acesta este mesajul adevăratei sale poezii - credem în scrisul nostru, în urma pe care o lăsăm, întrebătoare, nesigură, vulnerabilă, expresie adesea a unei trăiri decepționate, a unor mari deziluzii, dar nu fără un dram de speranță. Cred că ?i din ceea ce face Nicolae Prelipceanu se vede că el are această minimă speranță. Zice că nu mai vede „luminița de la capătul tunelului”, dar eu cred că o vede în fond, ?i aceasta este luminița ?i chiar lumina foarte frumoasă ?i revelatoare a scrisului adevărat. Nicolae Prelipceanu reprezintă acest scris adevărat ?i cred, în consecință, că merită din plin acest premiu.
Sunt foarte bucuros, atât ca cititor al poeziei sale ?i ca prieten de zeci de ani, ca unul care îl cunoa?te ?i pe omul Nicolae Prelipceanu, pe omul care ?i-a trăit poezia. Pentru că, să ?tiți, între biografia, între viața ?i poezia lui există numeroase vase comunicante, canale profunde, o întreagă rețea capilară care face ca această comunicare să fie permanentă ?i autentică. Ea asigură ?i va asigura în continuare vitalitatea poeziei sale. 
Îl felicit, cu o îmbrăți?are care este ?i pentru poezia sa, ?i pentru omul Nicolae Prelipceanu. 
Botoşani, 15 ianurie 2013