ÎNTÂLNIREA NECESARĂ CU PARABOLELE HRISTICE

Altfel spus, o carte a problemelor fundamentale, ce nu se rezolvă ca prin farmec, nici tranşant şi nici definitiv, nescutite de perplexitățile reflexivității autentice şi intrinsec dilematice, aşa cum apar ele în parabolele lui Iisus Hristos, prin excelență pilde de ambiguitate rodnică şi de pluralitate. A problemelor fără soluție, sau mai bine zis fără soluție univocă şi cu valabilitate generală, ci doar individuală, stimulatoare de opțiuni proprii. Care nu suportă soluții facile, pios sau cinic amăgitoare, pentru că sunt în chipul cel mai propriu fără soluție, prin caracterul lor contradictoriu, de necontenit incitantă tensiune a opozițiilor adesea complementare.

Pe traiectul evoluției organice consemnate de scrierile sale, parabolele hristice interpretate de Andrei Pleşu reprezintă o carte necesară, o sinteză în care se întâlnesc, se explicitează reciproc şi se precizează preocupările, atitudinile şi modalitățile de abordare ale autorului, adevărate exerciții de interpretare ce se situează deopotrivă sub incidența filozofiei şi a literaturii. De vreme ce Iisus însuşi, primul interpret al parabolelor, optează pentru adevăr ca poveste, atunci aceasta e calea pe care se cuvine să păşească interpretul de astăzi, şi chiar asta face autorul în cartea de față, atrăgându-ne atenția totodată că aceasta e calea pe care trebuie să o urmeze fiecare dintre noi.

Andrei Pleşu e cel dintâi conştient de asta (ca, de altfel, de întregul său demers intelectual), cum ne-o spune singur într-un lămuritor cuvânt înainte: pe fondul risipirilor şi agitațiilor cotidiene din ultimii ani, „parabolele au devenit singurul (său) reper stabil, singura constantă a efortului (său), singurul (său) refugiu.”

Cu detaşarea lucidă a unui bun recenzent al propriei sale cărți, e conştient, de asemenea, de posibilele obiecții pe care aceasta le poate trezi: pe de o parte, aceea că autorul ei ar fi un „intrus” în spatiul reflecției creştine riguroase, iar din partea unui alt sector al publicului, că ar fi un „reacționar”, un ciudat resuscitator de „idei revolute”.

Asumându-şi riscurile acestor etichetări posibile şi încrezător în rostul întreprinderii sale doar aparent anacronice, îşi exprimă speranța că pentru numeroşi cititori, totuşi, strădania sa exegetică va avea un efect benefic. Şi nu cred că se înşală, fiindcă Andrei Pleşu nu făgăduieşte mai mult decât poate oferi şi totodată nu procedează cârcotaş, ci e întotdeauna potențator, iar când respinge ceva (aici, îndeosebi intruziunile ideologicului) nu uită să pună altceva în loc cu chibzuință şi cumpănire. Nu din împăciuitorism călduț, pentru că e departe de a împărtăşi superficiala opinie comodă că dreapta socotință ar fi media aritmetică a extremelor, ci pentru că adevărul se află pentru el în bogăția inepuizabilă a narațiunilor cu tâlc care sunt parabolele hristice, cu înțelesurile pe care suntem invitați să le descoperim. Adevărul se află în concretețea doldora de sensuri a poveştilor ireductibile la scheme prestabilite şi abstracțiuni rigide.

Împărtăşindu-ne demersul propriei sale căutări, ne călăuzeşte printr-o fină pedagogie a aluziei, astfel încât să putem descoperi singuri ceea ce perspectiva privilegiată sau însuşirea prealabilă a unei metodologii adecvate (ceea ce el numeşte „analitica” unui domeniu sau „metabolismul” unei anumite valori sau taine sau stări sufleteşti) ne îngăduie s-o facem cu autonomia propriei noastre viziuni. 

Avem libertatea de a primi şi de a respinge, şi singuri trebuie să luăm decizia potrivită şi necesară, în acord cu materia abordată şi cu noi înşine. Cu atât mai mult cu cât „materia” e adesea o taină, iar „misterul nu poate fi pus în ecuație”.

Esențial este, ne-o spune în repetate rânduri şi în fel şi chip Andrei Pleşu, să fim prezenți la întâlnirea cu textul parabolelor. Ştim mai de mult ce importanță are întâlnirea pentru autor, întâlnirea la momentul potrivit, întâlnirea ca şansă pe care n-avem voie să o ratăm. De aici deschiderea permanentă, atenția mereu trează, disponibilitatea, receptivitatea necontenită. Sunt cuvinte (ba mai mult, atitudini, trăiri) ce revin adesea în discursul interpretului. Un discurs variat, ce tatonează terenul şi păşeşte prevăzător, pentru a-şi găsi cărarea în hățişul de înțelesuri al parabolelor, dar, odată drumul croit, opțiunea sa e fermă şi pasul hotărât. E drumul fiecăruia şi adevărul fiecăruia şi rostul existenței fiecăruia dintre noi. Şi, nu mai puțin, ba chiar în mod esențial, e urmarea lui Hristos. A unui Hristos  neodogmatic, înțelegător şi binevoitor, care ne iese bucuros în întâmpinare, necerându-ne în fond altceva decât reciprocitate, adică să-i ieşim şi noi în întâmpinare, la rândul nostru, cu pregătirea necesară, desigur, pentru a satisface exigențele vieții celor drepți şi a fi vrednici de mântuire. 

Ştim că întâlnirile sunt esențiale în economia sistemului de gândire al lui Andrei Pleşu, ba mai mult, sunt esențiale şi pentru literatul din el, într-un mod foarte concret şi personal. Amintirea neştearsă a lui Noica, bunăoară, pluteşte bineînțeles şi peste paginile exegetice ale cărții de față, cu câteva accente memorabile puse de maestru în cutare sau cutare împrejurare şi evocate acum la momentul potrivit. 

Tot o întâlnire personală îl ajută pe autor să iasă dintr-un impas al perplexității exegetice. Venind vorba despre necesitatea şi primejdiile specializării într-o conversație pe care, cum singur spune, a avut şansa şi plăcerea să o poarte cu un savant neîmbâcsit, viu, E. H. Gombrich, acesta îi dă povețe esențiale: „Problema cu specializarea – îi spune Gombrich în chip de concluzie – e că, la un moment dat, nu mai ştii ce întrebări să-ți pui”. Se ajunge, adaugă autorul, evocând această întâlnire, la ceea ce Blaga a numit „hipertrofia mijloacelor auxiliare”.

Ei bine, din acea întâlnire hotărâtoare Andrei Pleşu scoate o învățătură care-l va călăuzi în propriul lui demers exegetic. Când îți dai seama că nimeni nu-ți poate da garanția că ai găsit „întrebarea potrivită”, o cauți singur, încerci să o identifici într-un spațiu în care se întîlnesc „intenția textului, interogația proprie şi aşteptările (latente sau manifeste) ale cititorului de azi.”

Pe această întâlnire îşi sprijină autorul speranța de reuşită a cărții: „Dacă, din când în când – reproduc finalul epilogului intitulat riguros şi explicit Critica rațiunii exegetice –, am reuşit să formulăm întrebarea potrivită, nu ne rămâne decât să sperăm că încercarea noastră îşi va găsi, la rândul ei, cititorul potrivit. Către care se îndreaptă mulțumirile noastre şi salutul nostru prietenesc.”

Şi încă ceva. Mi se pare o crasă neînțelegere lauda exclusivă (chiar dacă superlativă) a stilului autorului. Se insinuează astfel opinia că virtuozitatea expresiei i-ar permite lui Andrei Pleşu să îmbrace într-o haină frumoasă orice idee sau, şi mai rău, orice-i trece prin cap. Cred că avem de-a face cu o eroare naivă, care subminează fără să vrea  substanța discursului şi valoarea sa exegetică. Or, în cazul de față, dezinvoltura stilistică nu marchează o simplă seducție de sofist. Stilul bogat, somptuos chiar, nu e menit să acopere carențe sau versatilități de gândire. Expresia nuanțată descoperă, în fond, acuitatea şi precizia gândului. Nu e un adaos baroc, ci constituie însăşi substanța discursului. Cuvântul exact, cuvîntul potrivit, glosele care se înşiruie cu strălucire, nu fac altceva decât să „traducă” un excepțional spirit de finețe ce triumfă în haine de sărbătoare.