Poeți în timpul intermediar
Sebastian Reichmann
ÎNSOȚINDU-L PE MATHIEU BÉNÉZET, DE LA PIERRE JEAN JOUVE LA SFÎNTUL IOAN AL CRUCII
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 1-2 /2013
Poetul Mathieu Bénézet, autor a peste treizeci de cărți, multe dintre ele de proză, adesea intitulate «roman», dar, de multe ori şi altfel («roman abandonat», «mélanges» (…), «biografii», cu subtitlul «ménippée», etc.), a fost considerat chiar de la debutul său, dar şi multă vreme după aceea, un «copil minune» al literaturii franceze contemporane. După ce publicase la 17 ani, în 1963, un volum de 32 pagini, într-un tiraj de 200 exemplare, intitulat «Une bouche d’oxygène» («O gură de oxigen»), ( Editions des Poètes de la Tour, Cahiers mensuels de création poétique, Jarnac), semnînd cu patronimul primit la naştere, Henry, adevăratul său debut va avea loc în 1968, cu «L’Histoire de la peinture en trois volumes» apărută la Gallimard. Cartea, prefațată de Louis Aragon, va fi semnată de data aceasta cu numele pe care poetul şi l-a ales el însuşi, Mathieu Bénézet, şi va apărea într-un tiraj de zece ori mai mare decît prima plachetă. Printre cărțile sale cele mai cunoscute se numără «Le roman de la langue - Romane: 1960-1975» (Christian Bourgois, 1977), «Ceci est mon corps» (Flammarion, col. «Textes», condusă de Bernard Noël, 1979), «La fin de l’homme – Roman abandonné» (Flammarion, col. «Digraphe», 1979), «Le travail d’amour – Poèmes» (Flammarion, 1984), etc.
Cînd am ales să scriu despre acest poet şi să-l prezint cititorilor de limbă română, alegerea mea a fost precipitată în mare măsură de surpriza descoperirii într-o librărie din Belleville a uneia dintre cărțile sale recente, publicată în 2010 de L’arachnoïde, o editură «specializată» în suprarealism. Trebuie să mărturisesc că ceea ce m-a surprins de la început a fost chiar motto-ul cărții, un citat din Pierre Jean Jouve (însoțit de un altul, din Kavafis), pe care îl reproduc aici: «La vie des saints est un long cri de terreur; les oreilles de Dieu l’ont aimé. Elles l’ont aimé parce que à la pointe de la terreur c’est calme (…).» («Viața sfinților este un lung urlet de teroare; urechile lui Dumnezeu l-au iubit. L-au iubit pentru că la capătul terorii e calm (…).» In acelaşi timp chiar titlul cărții mi s-a părut incitant, «Il vient d’un enfant dans un autre livre», acesta fiind şi titlul unui lung poem care, împreună cu alte două poeme de dimensiuni comparabile, formează osatura cărții. Ceea ce mi-a atras însă în mod special atențtia, cînd am început să răsfoiesc cartea, a fost primul text, în proză, de aproximativ treizeci de pagini, intitulat «Petit discours à propos de la mystique – avec parenthèses et contradictions.».
Voi încerca în cele ce urmează să deschid la rîndul meu cîteva paranteze pentru a facilita înțelegerea devenirii singulare a acestui poet, dar obligîndu-mă, în acest scop, la o anumită prudență, adică fără să dau frîu liber tendinței mele naturale (pentru că «le naturel», cum se ştie «revient au galop») de a accentua contradicțiile inerente unui profil literar şi uman atît de complex.
De la prima pagină e afirmată cu forță voința de a pune în relief specificitatea misticii. «Intimement, toute ou tout mystique vécut l’absence de Dieu. Il faudrait comprendre pourquoi ce savoir n’a pas été divulgué par les autres «religieux».» («In intimitatea sa orice mistică sau mistic a trăit absența lui Dumnezeu. Ar trebui înțeles de ce această cunoaştere nu a fost atestată şi de alți membri ai clerului…). Ideea unei funcții compensatoare a misticii față de refluxul sentimentului religios, propriu anumitor epoci, este reluată cîteva pagini mai departe. «J’avancerai que la mystique est une sublimation nécessaire pour le corps religieux, afin que celui-ci ne devienne pas psychotique. Il est significatif qu’apparaissent sainte Thérèse d’Avila et saint Jean de la Croix, de façon contemporaine au XVII-ème siècle, alors que l’Eglise était en proie à toutes sortes de schismes (les luthériens, les jésuites, les «Alumbrados», le poids de l’Inquisition, d’Erasme, la Contre-Reforme, corps d’Eglise en proie donc à une diaspora, morcelé, en crise.» («Aş afirma că mistica este o sublimare necesară a corpului religios, pentru ca acesta să nu devină psihotic. Este semnificativ că Sfînta Tereza de Avila şi Sfîntul Ioan al Crucii sunt contemporani în secolul XVII, într-o perioadă în care Biserica se confrunta cu tot felul de schisme (luteranii, iezuiții, cei numiți «Alumbrados», puterea Inchiziției, Erasmus, Contra-Reforma, corpul Bisericii se confrunta cu o diasporă, fărîmițată, în criză.»). Această analiză a modului în care misticii au apărut într-un moment de criză al instituției Bisericii este o primă temă care traversează eseul lui Mathieu Bénézet. Este interesant şi faptul că numele cel mai des citate sunt cele ale Sfîntului Ioan al Crucii şi al Sfintei Teresa de Avila, care sunt, după cum se ştie, reformatorii Ordinului Carmelitelor, în timp ce alți mistici importanți ca Sfînta Angela din Foligno, sau Angelus Silesius şi Maître Eckhart sînt citați mult mai rar.
O altă temă recurentă, de asemenea prezentă de la primele pagini, introduce referințe la mari poeți ca Hölderlin, Baudelaire, Mallarmé, şi la artişti celebri ca Cézanne sau Giacometti, cu intenția de a afirma legăturile fundamentale (esențiale) între mistică şi poezie şi între mistică şi artă, existînd încă din preistorie. «(…) pensant à la sagesse et à l’amitié, je vous dis, soulignant Hölderlin, que mystique et poésie sont intimement liées, enliées, et vous me pardonnerez le néologisme. (…)». («… gîndindu-mă cu înțelepciune şi prietenie, vă spun, cu Hölderlin, că mistica şi poezia sînt intim legate, în-legate, dacă îmi acceptați neologismul.» )
Mathieu Bénézet insistă asupra dimensiunii, pe care el o numeşte verticală, a relațiilor dintre mistică şi poezie şi dintre mistică şi artă, citîndu-l în acest context pe prietenul său, poetul Bernard Noël, dar şi pe unii filozofi contemporani, de pildă Emmanuel Levinas şi Jacques Derrida, care au scris despre «urma» («la trace») ca «origine (care) precede originea». Astfel, el scrie: «Je crois avec Bernard Noël, en une verticalité. (…) Je crois en une origine qui antécède toute parole, tout discours, tout dire et à quoi a affaire la mystique, précisément. Une verticalité vécue, et souffrant, au travers du symbole, pour qu’il y ait davantage d’intelligence et de compréhension». («Cred, ca şi Bernard Noël, într-o verticalitate…Cred într-o origine care precedă orice cuvînt, orice discurs, orice afirmație, şi care are de-a face cu mistica, într-un mod cît se poate de precis. O verticalitate trăită, şi suferind, prin intermediul simbolului, pentru ca să existe mai multă inteligență şi înțelegere.»)
Cele două teme schițate mai sus sînt legate între ele, dependente una de cealaltă, în perspectiva diacronică deschisă de lucrările lui Michel de Certeau (de exemplu în cartea sa «La fable mystique»). Referindu-se din nou la criza Bisericii catolice din secolul XVII, Mathieu Bénézet îl citează pe Kant, care descrisese această perioadă ca fiind aceea în care «l’ésprit s’abandonne, sans prêter attention à la forme des choses». Şi pentru că vede în formularea aceasta o bună definiție a sublimului, conchide prin a afirma şi mai tranşant genealogia mistică a artei. «Je dis: Tout ce qui se discute, aujourd’hui, sous les termes du sublime et de l’art s’origine dans la question mystique.» «(Vă spun că tot ce se discută în ziua de azi, sub numele de sublim şi de artă îşi are originea în chestiunea mistică.»)
Există însă o diferență majoră între felul în care se raportează Mathieu Bénézet la Sfîntul Ioan al Crucii şi la Sfînta Tereza din Avila şi ceea ce Pierre Jean Jouve a găsit ca inspirație la Sfinții carmelitani. Dacă se poate presupune că apropierea lui Mathieu Bénézet de Sfîntul Ioan al Crucii a fost mijlocită de Pierre Jean Jouve, relația pe care Mathieu Bénézet o are cu «cîntul mistic» al Sîntului Ioan al Crucii (pentru a cita o expresie folosită chiar de poet) este mult mai literară decît cea a lui Pierre Jean Jouve. O relație «poetică», lipsită, într-un anumit sens, de încărcătura unei experiențe mistice proprii (personale), prezentă în cazul lui Jouve. Astfel, de exemplu, pentru a aborda noțiunea de «nimic» («Nada») la Sfîntul Ioan al Crucii, într-o primă fază, Mathieu Bénézet pare a simți nevoia de a face un ocol, referindu-se la Hölderlin. «Car à pousser jusqu’au lointain le plus proche, dirait Hölderlin, Rien apparaît. Le «rien pur et nu» qu’évoque saint Jean de la Croix. Pourquoi sainte Thérèse d’Avila, saint Jean de la Croix, appelèrent de leurs vœux l’amour.» («Pentru că situînd în depărtare ceea ce este cel mai aproape, ar spune Hölderlin, Nimicul apare. «Nimicul pur şi gol» pe care îl evoca Sfîntul Ioan al Crucii. De aceea Sfînta Tereza din Avila şi Sfîntul Ioan al Crucii s-au rugat pentru iubire.»
Apoi, reluînd într-un comentariu ulterior aceeaşi expresie, utilizează diverse superlative pentru a o caracteriza, şi face noi ocoluri, referindu-se de data aceasta la Freud şi, mai ales, la Gérard de Nerval.
Pentru a înțelege mai bine diferența demersului de apropiere de spiritualitatea carmelitană dintre cei doi poeți, iată ce scrie Jouve în al său «Jurnal fără dată» (carte importantă despre care am mai vorbit în alte articole publicate în aceeaşi rubrică), despre «nimic», în capitolul intitulat «Le thème Nada»: «Le thème Nada, ou de l’Absence, m’a profondément hanté et poursuivi. (…) Il m’a poursuivi comme si, à une valeur de transcendance, il réunissait une valeur concrète particulière et relative à mon cas personnel.» («Tema Nada, sau a Absenței, m-a obsedat şi urmărit…M-a urmărit ca şi cum unei valori de transcendență, ea îi adaugă o valoare concretă particulară, relativă la cazul meu personal.»)
Şi în acelaşi capitol, referitor la poemul său «La Nuit des Saints» (din care Mathieu Bénézet citează şi el cîteva strofe, oferindu-ne astfel un teren propice de comparație), poem în care termenii «nimic» şi «tot» sînt prezenți, în alternanță în fiecare vers, Pierre Jean Jouve precizează semnificația acestor termeni: «Il fallut, je l’ai dit, plusieurs années de méditation, et des événements extérieurs cruels, pour que reparût le thème en valeurs plus pures dans Nuit des Saints. La nuit des saints doit être «sans ombre», ce qui veut dire que la nuit doit être l’élément principal et vrai chemin vers l’Absence.» («Au trebuit, am mai spus-o, cîțiva ani de meditație, precum şi evenimente exterioare dureroase, pentru ca tema aceasta să capete valori mai pure în «Noaptea Sfinților». Noaptea Sfinților trebuie să fie «fără umbră» ceea ce înseamnă că noaptea trebuie să fie elementul principal şi calea adevărată spre Absență.»)
Precizînd că tema «Nada» sau a Absenței l-a bîntuit vreme de mulți ani, nu numai ca valoare legată de transcendență, ci şi cu o rezonanță strict personală, Pierre Jean Jouve afirmă în acelaşi timp şi posibilitatea unei depăşiri a acestei teme, prin crearea unor valori pozitive («pures»), cu condiția descoperirii funcției cathartice (de katharsis) a nopții. In acest context el propune două «definiții» ale «nimicului» care corespund acestor valori pozitive: «(…) l’absence est opposée à la négation; l’absence prend déjà le sens de «tout». La nuit comme mouvement est au centre.» («absența se opune negației; absența are de-acum sensul «totului». Noaptea ca mişcare este centrul.») Pentru Jouve, energia necesară acestei depăşiri e dată de eros, care «…en traversant une zone de vide et de bombardement des forces douloureus, cherche sa transformation en Verbe - en amour divin.» («…traversînd o zonă de vid şi de bombardament ale unor forțe dureroase, caută transformarea sa în Verb – în iubire divină.»)
Pentru Mathieu Bénézet, «nimicul pur şi gol» evocat de Sfîntul Ioan al Crucii, reprezintă suferința, de exemplu aceea pe care «(…) Pascal o imaginează ca fiind aceea definită de Dumnezeu însuşi adresîndu-nise nouă, muritorilor, cu următoarele cuvinte: Vrei ca sîngele meu să fie mereu vărsat fără ca tu să verşi o singură lacrimă ?». Insuşindu-şi şi întrebarea «Que sait-il celui qui ne sait pas souffrir pour le Christ ?» a Sfîntului Ioan al Crucii, adaugă comentariile următoare: «Je puis tout aussi bien m’écrier» («Aş putea tot atît de bine să strig (…)»), şi după ce reproduce întrebarea «et ceci dans l’absolu, bien sûr !» («Şi asta în absolut, bineînțeles!»), dar toate aceste efecte (şi eforturi) retorice nu reuşesc decît să îngreuneze înțelegerea identității locutorului.
Cine vorbeşte aici ? Şi despre ce «absolut», despre ce suferință este vorba ?
Erată
La finalul articolului de la această rubrică din numărul trecut a fost omisă traducerea textului francez. Ne cerem scuze cititorilor şi o redăm aici:
«Poeme, desene, cîntece, făcute de ele, de ei, de mistici. Ei reprezintă, şi subliniez cuvîntul acesta (din nou reflectez la grotele din Lascaux) posibilul, apertura, deschiderea zilei desfăcute de noaptea artei. Mistica a fost pradă nopții din aceleaşi motive ca şi anonimii din grote. Noaptea nopții, obscuritatea nopții pe care o cerea Sfintul Ioan al Crucii: «Omul aflat în întuneric a trebuit să fie luminat de un alt întuneric», «o noapte care învață despre noapte».