PRIMĂVARA-I LIPSITĂ DE UMBRE

 

Abnormă, constituită îndeobşte procustian, în jubilația a tone de maculatură narcisistă şi în limitele unei soteriologii îngâmfate, ideea de specific național ne ițeşte azi zâmbete şi maliție.

Lumea în care „ne ducem veacul” e mai puțin cea a lui Caragiale – la care esențială socotesc (cu excepțiile binecunoscute, virând spre traumatismul naturalist) plăcerea benignă a travestiului verbal.

 

Îmi strâng la piept parpalacul şi țin în mâna învinețită o sacoşă de plastic, ticsită cu minunate achiziții (țoloabe second-hand), că doar nu degeaba fusesem la oraş. Festiv la modul discret, aproape clandestin. „Veşmintele nu erau noi, dar mortul era aproape talia mea.” (Samuel Beckett, Sfârşitul)

 

Aş asimila-o mai degrabă picarescului levantin, vitalismului candid-rapace al epocii fanariote evocate de Ion Ghica.

În fond, n-a scris Disraeli, cândva (1845), Cele două Anglii?... Tot astfel, coabitează şi în România (Eu n-o să-i zic niciodată „Românica”, nu mă... aranjează... Ş-apoi, vorba mea:

                    Aş plânge,

                    dar lacrimile mele

                    sunt curate

...) două lumi distincte. Pe de o parte „găgăuții şi guşații” care ne diriguiesc („boieri halea şi palea”, zice – cu iz arhaic, dar merge oricum – Ion Ghica); securizați de al lor vortices officiorum (v. Seneca). Pe de alta noi, „prostimea” narcozată şi obsecvioasă... Într-un Theatrum diabolorum incontinent.

 

Se sparie gândul!... Băi, băi! (Mamă, ce se mai sparie!)

 

Cu o seară înainte – la motelul Panoramic, situat pe un tăpşan, lângă Dunăre – băusem cu Titu (băiatul lui Costache, cositorarul)... Acceptați de ochii cețoşi ai sălciilor... Îmi rămăsese în minte geaca lui soioasă, de fâş, fața cenuşie, de gibon. Era alalic (alături de alți trei frați – decât pe Fane îl învrednicise D-zeu cu grai). În ’89, Titu şi-a recâştigat, miraculos, duhul vorbirii. Însă, la un an după „Revoluție”, la fel de inexplicabil, a recăzut în muțenie.

Cu țiganii ăştia copilărisem; era o sărbătoare când veneau (deh, orăşeni!) în ulița noastră săracă; să ne cositorească tigăi, furculițe şi linguri coclite – taman la marginea Piscului Spart... Le priveam cu admirație meşteşugul: cum calupul de cositor încălzit la foc devine, alchimic, argint lichid; cu invidie – fumul înecăcios, de baligi uscate; traiul lângă „bivuac” (o biată căruță cu coviltir).

Țigani cumsecade, vorba moale; primiți cu simpatie, ca nişte membri vechi ai familiei, de noi, nevoiaşii cu case. Şi de vlaga pământului.

După ce am băut cu Titu, m-am culcat la mătuşa Marga, în apartamentul ei obscur, igrasios, din blocul de lângă spital. Făcând mai întâi o baie – îmi luasem, în prealabil, măsuri de securitate, îmi apărasem intimitatea, izgonind greoii şobolani cu mopul; o făcusem complice, jenat, tachinându-i, excedat de promiscuitate.

 

Ei, bine, o să vă întrebați cum m-am înțeles eu cu țiganul, în cele două ore cât am şezut împreună la aceeaşi masă, în restaurant (eu povestindu-i de-ale mele, iar el – tăcând).

Nu ştiu. Dar ne-am înțeles.

                    Aşa cum se-nțelege

                    talpa desculță

                    cu al ierbii tăiş

                    (Primăvara la fel

                    e lipsită de umbre)

 

Şi iacătă-mă în autogară.

Ceva mai jos de fântâna învelită, microbuzul zace pe-o rână, lângă rigolă. N-a sosit încă ora plecării; dar înăuntru temperatura e acceptabilă. – „Mai suflețâm oleacă” (vorba lu’ țața Pistica, vecina mea, din satul Piscu Spart). [...]

 

SCENA I

 

O MARAMĂ (între cârcoteală şi resemnare):

              O înşelătoare şi o vrăjitoare,

              că acum e omu-său paralizat

              şi se face şi ea că cade – 

              că-i trebuie 

              de-ale mâncării.

ŞOFERUL (bondoc, bonom; ca trezit din toropeală; aşezat pe scaun, în fața volanului, nici          măcar nu întoarce capul):

              Ce, mă, nu găsiți neveste?

              Sunt în Risipiți

              câte vrei,

              că sunt sărace

              Şi lipicoase

Aha, îmi spun mirat, parcă ne-am afla în Sorescu, La Lilieci – „capsule etno pentru viitorime” (v. E. Negrici, Sistematica poeziei).

 

SCENA II

 

UN MOŞNEAG MEHENGHI, FĂRĂ LOC (se holbează pe geam; unde vedem trecând o tânără în minijupă, ducând un buchet imens – suntem doară în dimineața zilei de 8 Martie...):

                                       Ia uite aia

                                       nu-i e frig

                                       Cu cracii goi

                                       Nu-i e frig

                                       Că e la liceu

                                       

                                       Mi-a promis nepotu-meu

                                       că-mi aduce una

                                       de Paşte.

                                       I-am spus

                                       Să-mi aduci

                                       da’ să n-aibă unghiile

                                       făcute

ŞOFERUL:

                                        Pentru cine? Pentru tine?!

MOŞNEAGUL:

                                        Nu pentru mine

                                        Pentru el

 

Avem, totuşi, humor – o manieră, uneori excesivă, de a relativiza realitatea, păstrându-ne tonusul optimist, individualitatea. Humor deviat, iată, ca la Sorescu, în auto-ironie fină şi explorarea psihologiei abisale.

 

Şi am scris aceaste rânduri mai târziu, într-o seară, după o altă escapadă la Calafat. (Cu puținii mei bani nu-mi permit mai mult de câteva „excursii” – afară din „bârlog” – pe an; la distanțe nu foarte mari.)

Cerul era de un roşu intens, palpabil... Poate veşnic. Întinzându-se, ca un ocean imobil, deasupra întregii lumi locuite; ori –  cine ştie? – chiar mai departe...

Iar casele din Piscu Spart (satul meu) îmi păreau mititele, împăcate.

 

Veşmintele nu erau noi, dar mortul era aproape talia mea.