Marginalii
Dumitru Radu Popa
CU OEDIP SAU FĂRĂ?
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013
Un eseu al psihanalistului şi scriitorului italian Massimo Recalcati îmi aduce aminte că în 2012 s-au împlinit 40 de ani de la apariția unei cărți care a făcut mare epocă. Mă refer la lucrarea lui Gilles Deleuze şi Félix Guattari, L’Anti-Oedipe. Capitalisme et schizophrénie, Paris: Les éditions de Minuit, 1972. Era vorba, atunci, de cea mai puternică şi radicală critică la practica şi teoria psihanalizei venită din partea „stîngii”. Astăzi, pesemne, sîntem mai obişnuiți cu o critică oarecum „conservatoare”: împotriva psihanalizei se invocă psihologia ştiințifică, puterea chimică a psihofarmacologiei, autoritatea exclusivă a psihiatriei în ceea ce priveşte maladiile mintale. Însă autorii lui L’Anti-Oedipe – un filosof deja cu faimă în epocă şi un psihiatru strălucit, comentator al lui Lacan cu care a rupt-o brusc – nu reproşează, de fapt, psihanalizei că n-ar fi suficient de ştiințifică în afirmațiile ei teoretice şi în practica clinică, ci ceva mult mai radical. Îi reproşează faptul de a se fi pus în slujba puterii şi a ordinii stabilite. Ceea ce incriminează ei, mai cu seamă, este faptul că, după ce a descoperit „dorința subconştientă” , psihanaliza a redus, în mod intenționat, consecințele revoluționare subsecvente acestei descoperiri punîndu-se în serviciul patronului. Căci, se întreabă eseistul italian, pe ce s-ar baza cultul psihanalitic al lui Oedip dacă nu pe obediența față de Legea, mortificatoare şi represivă, reprezentată de figura tatălui? Lăsînd la o parte violența evidentă a cărții, psihanaliştii ar trebui să citească şi să recitească lucrarea care - sub retorica revoluționară a eliberării „corpului fără organe”, a celui care se vrea în afara Legii, ca o maşină de dorințe, ca o fabrică ce produce plăceri pulsionare – aduce o serie de considerații asupra psihanalizei ce nu pot fi ignorate: critica mecanismului paranoic şi violent de interpretare (de exemplu, dacă un pacient spune X înseamnă că vrea să zică Y), o reprezentare a subconştientului ca un mic teatru de familie, închis în sine însuşi, care pierde din vedere caracterul său social şi infinitele sale conecții colective, o apologie conformistă şi moralistă a principiului realității şi scopului practicii analitice, folosirea în scop cu totul politic a banului, care selectează pacienții pe baza mijloacelor lor, o valorizare exagerată a Eului în sine şi aşa mai departe.
Şi totuşi această carte merge mult mai departe decît atît, pentru că a mobilizat la revoltă o întreagă generație, aceea din anii ’77. Această operă este o critică politică a psihanalizei şi nu promovează atît o improbabilă alternativă la aceasta (schizoanaliza) cît o veritabilă revoluție după care „totul e posibil”. De la această teorie s-au adăpat foarte mulți tineri ai menționatei generații.
Michel Foucault a declarat odată că secolul nostru va fi probabil unul deleuzian. Avea dreptate, dar într-un sens la care nu se gîndise nici măcar el inițial. Deleuzianismul a scăpat din mîinile lui Deleuze, aşa cum se întîmplă cu mai toate –ismele. Observă, pe bună dreptate, Recalcati că L’Anti-Oedipe a dat, involuntar, naştere unui elogiu necondiționat al caracterului revoluționar al dorinței ca opusă Legii, şi a terminat, în mod paradoxal, prin orgia dizolvantă ce a caracterizat fluxul – nu al maşinii producătoare de dorință, cum ar fi vrut Deleuze şi Guattari – ci pe acela al banului şi plăcerii, cu alte cuvinte, maşina incontrolabilă a discursului capitalist. Lacan a încercat să semnaleze celor doi autori acest pericol. Într-un interviu acordat ziarului Rinascita în mai 1977, cerîndu-i-se părerea despre lucrare el a răspuns că „Oedip în sine constituie pentru mine o problemă fundamentală încît faptul că Deleuze şi Guattari au vrut să-şi intituleze cartea L’Anti-Oedipe nu are nici cea mai mică importanță.” Lacan avertizează că nu are sens să punem la zid prea repede figura tatălui. Opoziția revoluționară între maşina de dorințe şi Lege, între trăsătura impersonală şi de-teritorializantă a puterii dorinței şi tendința conservatoare, teritorializantă şi rigidă, a Puterii cu instituțiile sale (biserica, armata, familia, psihanaliza...) riscă să dizolve sensul etic al responsabilității subiective. Pentru Deleuze şi Guattari cuvîntul subiect face parte, de altfel, din categoria vocabulelor ce ar trebui interzise, alături de lege, castrare, lipsă. L’Anti-Oedipe aduce un elogiu în sens unic dorinței, acelei forțe pulsionare care îl face să lunece, fatalmente, într-o perspectivă de naturalizare vitalistă a ființei umane. Eliberarea acestor fluxuri de dorință reacționează pe bună dreptate la cultul resemnat al principiului realității aşa cum e conceput de psihanaliză, fără să-şi dea seama însă că generează, astfel, un nou monstru: mitul schizofreniei ca ilustrare a vieții ce refuză orice formă de limite. Este mitul, adaugă Massimo Recalcati, corpului „schizo”, fără organe, construit doar ca o maşină pulsionară care îşi găseşte plăcerea oriunde, opus ierarhiei impuse de Oedip, mitul care se traduce prin fluxul de energie al maşinii cinice şi perverse a discursului capitalist.
Şi totuşi, recitit astăzi, L’Anti-Oedipe e, iarăşi, mult mai mult decât atît. Nu este doar celebrarea unei dorințe care nu reuşeşte să se împace cu Legea, concepută drept castrare. Există o linie de forță mult mai subtilă care traversează această carte şi pe care generația noastră nu a reuşit probabil să o descifreze în toată profunzimea ei. Este o mare temă în L’Anti-Oedipe, dacă nu chiar tema centrală. Deleuze şi Guattari o propun prin cuvintele psihanalistului Reich: „de ce au dorit masele fascismul?” Problema o regăsim încă la Spinoza în întrebarea: „de ce se bat oamenii pentru servitute, ca şi cum ar fi vorba de libertatea lor?”
În Mille Plateaux, Paris, Les éditions de Minuit, 1980, la aproape zece ani după L’Anti-Oedipe, Deleuze şi Guattari revin asupra opoziției dintre dorință şi Lege, cu o precizare care trebuie judecată în modul cel mai serios cu putință. Atențiune, spun ei, la micro-fascismele, la micro-oedipii care se insinuează exact acolo unde s-ar crede că este vorba de fluxul eliberator al dorinței. O autocritică ce parcă anticipează vremurile noastre. Tot aşa cum Nietzsche avertiza oamenii exaltați la anunțul eliberator al morții lui Dumnezeu asupra riscurilor de a se genera noi idoli (scientismul, fanatismul ideologic, ateismul însuşi şi tot felul de fundamentalisme), Deleuze şi Guattari atrag atenția că există un pericol ascuns în chiar teoria dorinței ca flux infinit, ca „linie de fugă” ce depăşeşte în mod constant limitele. Atenție, aşadar, par să spună ei, ca această linie „să nu se transforme în distrugere, abolire pur şi simplu, pasiune de a aboli”. Şi mai mult chiar: atenție ca această „linie de fugă” care refuză orice limită să nu devină „o linie a Morții”!