Note din lăuntru
G. Pienescu

CORVOADA GINGA?Ă XI

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

 Desigur, corvoada ginga?ă a poeziilor nu a început cu stabilirea, cu definitivarea textelor, după cum se poate deduce din paginile precedente, ci cu organizarea sau mai bine zis cu  reorganizarea cuprinsului primelor două cărți de versuri ale proiectatelor Opere, devenite primele patru volume ale ediției de autor Scrieri. Motivul principal al acestei reorganizări a fost, după cum am mai spus, bazându-mă pe cuvintele lui Tudor Arghezi, dorința lui de a elimina astfel, din ?i prin Scrieri, aspectul de „stihuri pestrițe” al unor colecții publicate în edițiile de versuri tipărite până în 1960. ?i poate că a fost ?i expresia unei calități morale mărturisite de poet: „meticuloasa mea trebuință de ordine, înnăscută”. Poate pentru satisfacerea acestei trebuințe ?i pentru anularea aspectului de „stihuri pestrițe” al unor ediții de versuri anterioare a hotărât, în 1960, să concentreze”cuprinsul” fiecărei colecții în jurul câte unei tonalități majore, caracteristice. După mai multe săptămâni de citiri ?i recitiri, am ajuns ?i la câteva hotărâri, ce nu l-au mulțumit însă întru totul pe poet, pentru că ?i noile grupaje păstrau, totu?i, de?i diminuat, aspectul de „stihuri pestrițe”. Dar citirile ?i recitirile nu au fost zadarnice, oferind ?i prilejul unor noi”potriviri de cuvinte” ?i de versuri ?i încheindu-se cu respectarea, mai mult sau mai puțin, a criteriilor stabilite. Astfel, în noua colecție cu titlul clasic Cuvinte potrivite au fost incluse majoritatea poeziilor din cele 100 ce formau „cuprinsul” primei ediții (1927), cărora le-au fost adăugate, majoritatea poeziilor din Alte cuvinte potrivite (grupaj desființat), precum ?i câteva poezii incluse, în ediția Versuri (1959), sub titlul Versuri de seară. Totodată câteva poezii din Cuvinte potrivite (1927) au intrat, în Inscripții.
Cele ?apte cântece cu gura-nchisă din edițiile Versuri (1943) ?i Versuri (1959), devenind, în Scrieri (vol.1), opt, prin adăugirea poeziei Iată, sufletule..., au primit titlul simplu, Cântece cu gura-nchisă, accentul nemaicăzând astfel pe numărul, ci pe caracterul lor de „cântece cu gura-nchisă”, adică de poezii cu versuri albe. Poeziile Din abecedar au fost înmănunchiate cu altele din Versuri pentru copii (ediția Versuri – 1959) sub titlul Copilăre?ti, pe care, în 1964-1965, când a pregătit ultima sa ediție de versuri, Tudor Arghezi l-a schimbat în Copilărie, introducând astfel ?i o altă nuanță artistică.
Din Buruieni (ediția Versuri, 1959), 5 poezii au fost transferate în Versuri de seară, iar o poezie (Cântec de buduroi) la Copilăre?ti. Din cele 33 de Hore, câte cuprindea prima ediție a volumului, 25 fuseseră incluse, la alcătuirea ediției Versuri (1959), în grupajul Buruieni, numai 8 păstrând titlul Hore. Când a stabilit cuprinsul volumului al doilea din Scrieri, Tudor Arghezi a hotărât ca numai 6 poezii să păstreze titlul volumului apărut în 1939, iar celelalte să fie incluse în Versuri de seară (5), în Buruieni (18), în Copilăre?ti (2 – Cântec de buduroi ?i A.B.C. reintitulată Abece), iar 2 (Horă de hâtru, reintitulată Hâtrul ?i Strigoi pribeag) în noul grupaj Addenda, de pamflete în versuri.
Din Una sută una poeme – rămase în carte, în urma unui exces spontan al cenzurii, numai o sută (ceea ce comentatorii grăbiți nu au observat) –, când a fost stabilit grupajul Poeme din ediția Versuri (1959), grupaj ce se întemeiază (fără nici o mențiune) pe volumul Una sută una poeme, alte stupide excese cenzoriale au mai eliminat încă 5 poeme (Buruiana asta, Zmârcul, De ziua cărturarului, Nici suferințele nu sînt la fel, ?i dumneata?), rămânând deci în realitate 95 de poeme din cele plănuite a fi una sută una poeme. Când a fost să fie stabilit cuprinsul volumului al doilea din Scrieri, Tudor Arghezi ?i auxiliarul său, subsemnatul, s-au străduit să selecteze din Poeme (Versuri, 1959) poeziile inspirate de suferințele războiului început pentru români în 1941 ?i de suferințele fizice ale poetului din anii 1939-1940. În jurul acestor suferințe au fost grupate poeziile din ciclurile Letopiseți ?i Spital. Totodată am reu?it să eliminăm, prin câteva dialoguri cu „factorii decizionali”, intervențiile cenzurii în cele două grupaje.
Paralel cu reorganizarea grupajelor a fost stabilit cuprinsul fiecăruia ?i succesiunea poeziilor. Simultan, profitând de citirile ?i de recitirile menționate, au fost corectate câteva gre?eli din ediția Versuri (1959), ceea ce nu inseamnă că în volumul al doilea din Scrieri nu sînt gre?eli datorate insuficientei atenții a tipografilor, corectorilor ?i redactorului responsabil, precum ?i grafiei necorespunzătoare exigențelor ortografice argheziene, încă neprecizate în anii apariției volumelor 1-4 din Scrieri (1962-1963). Concomitent cu citirea ?i recitirea versurilor pentru organizarea ?i reorganizarea grupajelor ?i a cuprinsului fiecăruia, am profitat de prilej – având deja o experiență de colaborator auxiliar, o intuiție trează, acută ?i o anumită îndrăzneală cuviincioasă – ca să-i propun poetului o seamă de „varietăți”, culese dintr-ale sale, mai cu seamă din Hore, ca, de exemplu, în poezia În perdea (Scrieri, vol.2, p.54):
 
„Seară nouă-n vreme veche,
Deget fraged în inel.
Luna-i vine în ureche
?i-un luceafăr în cercel”.
în Hore (1939, p.17):
„Seară nouă-n vreme veche,
Deget fraged în inel.
Luna-i vine în ureche
?i luceafăru-n cercel”.
Sau în Pui de vânt (Scrieri, vol.2, p.102):
„Àripile de dantele
Încă-s cu bruma pe ele,
Degetele, la picioare,
Au în vârf mărgăritare,
?i călcâile-n stihar
Ouă par, de nenufar”,
în Hore (1939, p.37):
„Àripile de dantele
Îi sunt cu bruma pe ele,
Degetele, la picioare,
Au în vârf mărgăritare.
Călcâile subt stihar
Sunt ouă de nenufar”.
 
Sau în Om de pământ (Scrieri, vol.2, p.107):
„Pământul nu se plânge. Lui nimic
Nu-i de ajuns de mare ca să nu-i fie mic.
Crâncen la cuget ?i la faptă,
El se-ncle?tează-n el ?i rabdă”,
în Hore (1939, p.48):
„Pământul nu se plânge. Lui nimic
Nu-i e de-ajuns de mare ca să nu-i fie mic.
Crâncen la cuget ?i la faptă,
Pământul se-ncle?tează-n el ?i rabdă.”
?i a? mai putea cita ?i alte „varietăți” culese ?i oferite lui Tudor Arghezi în travaliul de definitivare a textelor din volumul al doilea, cu speranța că i-ar putea sugera câteva repotriviri de cuvinte. Niciuna din sugestiile mele voalate nu a fost, spre părerea mea de rău, acceptată de Tudor Arghezi, care a respins-o pe fiecare cu câte una din formulele sale politicoase, amiabile, de colaborare intimă ?i surâzătoare: „Ultima formă mi se pare mai bună dacât prima”, ori: „Te rog să mă ierți, dar forma veche nu mi-a plăcut nici când am scris-o ?i continuă să nu-mi placă”, sau: „Nu vrei să renunți la bertiionaje?”, ori: „Nu vrei să trecem mai departe?”. A trebuit să vreau, ?i atunci, „să trecem mai departe” ?i trebuie să vreau ?i acum să trec mai departe, adică la volumul al treilea din Scrieri. Dar nu mai înainte de a mă referi încă o dată la pregătirea, în anii 1964-1965, a ediției Versuri (două volume), în care poeziile În perdea, Transfigurare, Haide, Logodnă, Mirele, Îngenunchiere, Mireasa, Căsnicie, Dragoste ?i Înviere (cuprinse în grupajul Versuri de seară din volumul al doilea al Scrierilor) au fost în­mă­nunchiate în volumul întâi din ediția Versuri (1966) sub titlul Logodnă.
Pregătirea pentru tipar a textelor din cel de-al treilea volum al Scrierilor a trecut prin trei momente notabile: alcătuirea colecției noi, Inscripții, includerea celor trei poeme dramatice Hamlet (prezent ?i în ediția Versuri – 1959), Dalila, Focul ?i lumina (inedite) ?i adăugirea la versurile din placheta Frunze (reprodusă ?i în Versuri -–1959) a poeziilor din placheta Poeme noi (1963). Interpretarea abuzivă, prin răstălmăcire cenzorială, a câtorva „poemenoi” de către membrii redacției de poezie din E.P.L., precum ?i hotărârile lor stângace, luate probabil că nu fără ?tirea directorului Ion Bănuță, au introdus o notă discordantă în relațiile lui Tudor Arghezi cu editura. Dar despre acest „incident”, pe care l-a? numi „incidentul Poeme noi”, va veni vorba atunci când îi va ajunge umbra amintirii subt vârful creionului.
 
Cuprinsul colecției noi, Inscripții, a fost stabilit, bineînțeles, fără dificultate, dar, din păcatul neatenției redactorului responsabil ?i al auxiliarului, nu ?i fără gre?eli: neincluderea în ciclu a trei „prisanii”, a cinci „epitafuri” ?i a câtorva „bilete de papagal” cu tonalitate de „inscripții”. Îmi asum aceste erori pentru că era datoria mea profesională, ?i nu numai, să-i propun ori cel puțin sa-i sugerez poetului, de-a dreptul ori pe ocolite, prin întrebări, includerea respectivelor texte în ciclul Inscripții. Gre?eala neincluderii „pisaniilor” între „inscripții” a fost corectată în ediția Versuri (1966), dar „epitafurile” ?i câteva din cele 17 „bilete de papagal” reproduse în aceea?i ediție din 1966, nu au fost, nici în 1966, incluse între Inscripții. Deci, în cele din urmă, apartenența lor la colecția Inscripții o va hotărî autorul sau o vor hotărî autorii ediției academice a operelor complete argheziene.
 
Un moment deosebit în corvoada ginga?ă a fost marcat, după cum am spus, de introducerea în mapa volumului al treilea a poemelor dialogate Hamlet, Dalila ?i îndeosebi a „misterului apocaliptic de o stranie poezie” Focul ?i lumina, intitulat în prima lui variantă Au pierit focul ?i lumina, precedat de un poem în proză autobiografic,tangentând prin imagini mitul apocalipsei, Nocturnă.
Hamlet a fost publicat prima oară în Tudor Arghezi, Versuri (1959), cu mențiunea (citez): „(Încercare de sinteză)”, eliminată de poet la republicarea textului în Scrieri pentru că a considerat-o inutilă, de vreme ce intenția de sintetizare a dramei shakespeariene se deslu?ea limpede la citirea versurilor. Neplăcându-i textele lăbărțate ?i diluarea esenței dramatice prin artificii superficiale ?i dialoguri prelungitoare, Tudor Arghezi a eliminat din „încercarea de sinteză” a textului shakespearian câteva personaje secundare ?i a concentrat replicile lor într-un amplu monolog al lui Hamlet ?i în dialogul acestuia cu mama sa, Gertruda, regina Danemarcei. Monologul ?i dialogul exprimă sintetic miezul dramei shakespeariene: suferința morală a personajului Hamlet că mama sa, „prostită, uitucă ?i stângace”, s-a lăsat „târâtă-n desfrânare” de Claudiu, fratele regelui, pe care acela?i Claudiu l-a ucis turnându-i, pe când dormea, otravă în ureche. Ciudat este că ?i cu ?i fără mențiunea din subtitlu, „încercarea de sinteză” argheziană a fost interpretată de unii comentatori ca fiind o „traducere” fragmentară a textului originar. Termenul propriu adecvat ipotezei respective ar fi fost adaptare, dacă ar fi fost vorba de o adaptare, respectiv de o traducere argheziană (să zicem) a scenei a 4-a din actul al III-lea al originalului, ?i nu de o „încercare de sinteză” a dramei.
 
Ajuns în acest moment al rememorării etapelor corvezii ginga?e, vârful creionului se împiedică de amintirea incidentului Poeme noi, pe care trebuie să-l deslu?esc nu numai pentru că, după cum am spus, a introdus o gravă notă discordantă în relațiile lui Tudor Arghezi cu E.P.L. ?i cu directorul Ion Bănuță, dar ?i pentru că ilustrează un aspect al mentalității editoriale în care a trebuit să-mi îndeplinesc obligațiile oficiale de redactor responsabil al ediției Tudor Arghezi, Scrieri, până la ?i după apariția volumului al 26-lea.
Printre „documentele” colaborării mele auxiliare cu Tudor Arghezi, seismul din 4 martie 1977 a cruțat ?i o notă adresată de mine lui Ion Bănuță, notă al cărei text mă ajută să precizez, pas cu pas, evoluția menționatului incident.
La începutul lunii octombrie din anul 1962, Tudor Arghezi mi-a trimis prin fiul său, Baruțu, poezia Nu spune, pe care i-o citisem ?i o definitivase, cerându-mi s-o introduc în volumul al treilea din Scrieri, împreună cu poemele Psalmistul ?i Au pierit focul ?i lumina, de asemenea citite ?i definitivate. Totodată mi-a cerut să adaug cele trei poeme ?i paginilor dactilografiate ale viitoarei plachete Poeme noi, din portofoliul redacției de poezie contemporană, poeme de redactarea cărora mă rugase să mă ocup eu, după ce constatase că redacția respectivă adăugase, din proprie inițiativă„secretă”, între poezii, textul unei tablete, ?tiuletele ?i spicul, aranjându-l în a?a fel încât să pară un poem nou ?i”inspirat” de transformarea socialistă a agriculturii, scris în versuri albe.
Pentru a evita orice posibilă confuzie (lucram concomitent, pe acelea?i texte, pentru două redacții diferite ?i pentru două cărți diferite), la 8 octombrie 1962, am predat un dosar, cuprinzând copiile celor trei poeme, redacției de poezie, cerându-i secretarei (Lucia Török) să le trimită la cenzură ?i rugându-l pe ?eful redacției de poezie contemporană (Vasile Nicolescu – Dumnezeu să-l ierte), ca la întoarcerea textelor de la „forurile de aviz” să mi le înapoieze ca să le pot definitiva redactarea conform indicațiilor poetului. Concomitent cu predarea celor trei poeme redacției de poezie contemporană, poeme ce urmau să intre în placheta Poeme noi, am trimis însumi la cenzură ?i copiile celor trei poeme precum ?i fabula Cerbul ?i țânțarii, ce trebuiau să fie incluse în volumele al treilea ?i al patrulea din Scrieri. Cele patru poeme trimise de mine, au revenit curând în editură cu ?tampila „T”, simbolul avizului favorabil al cenzurii.
După câteva săptămâni, ?eful redacției de poezie contemporană, mi-a restituit cele trei poeme (Nu spune, Psalmistul, Au pierit focul ?i lumina) fără viza D.G.P.T., spunându-mi că nu le poate accepta deoarece, primindu-le de la mine, nu este sigur că au fost trimise de Tudor Arghezi ?i pentru că, oricum, cele trei poeme nu pot fi incluse în placheta Poeme noi, întrucât nu sînt menționate în „minuta încheiată cu Tudor Arghezi” (!?), că sînt nepotrivite cu tonalitatea celorlalte poezii din „manuscrisul” viitoarei plachete ?i că nu sînt noi – (părere care vicia ?i încă mai viciază mințile unora).
A?a cum se cuvenea, i-am spus lui Tudor Arghezi că cenzura acordase vize de publicare celor patru poeme ce urmau să intre în cuprinsul Scrierilor ?i că redacția de poezie nu trimisese cele trei poeme (Nu spune, Psalmistul, Au pierit focul ?i lumina) la cenzură pentru a obține viza de publicare.
Către sfâr?itul lunii noiembrie din anul 1962, probabil că schimbându-?i punctul de vedere, Vasile Nicolescu mi-a cerut să-i restitui dosarul cu cele trei poeme. I l-am restituit ?i am presupus că mi-l ceruse ca să-l trimită, în sfâr?it, la cenzură pentru a le da poeziilor, „culese” în tipografie, „bunul de tipar” ce trebuia să fie dat înainte de tipărirea lor în tirajul stabilit cărții din „cuprinsul” căreia făceau parte.
La 12 februarie 1963, Tudor Arghezi mi-a spus că a primit, cerând-o, a doua „corectură în pagini” a poeziilor ce urmau să alcătuiască placheta Poeme noi, ale căror texte le redactasem ?i le predasem redacției de poezie contemporană, dar că în corectură nu a găsit cele trei poeme (Nu spune, Psalmistul, Au pierit focul ?i lumina) ?i că titlurile lor nu figurează la „cuprins”. În consecință, a doua zi, 13 februarie 1963, l-am informat în scris pe director, prin nota menționată, despre lacunele constatate de Tudor Arghezi în corectura plachetei ?i totodată i-am adus la cuno?tință ceea ce ?tia: că poetul vrea ca în continuare sarcina editării plachetelor sale să-mi fie atribuită mie.
Urmarea imediată a notei a fost o vizită fulger făcută lui Tudor Arghezi de către Ion Bănuță însoțit de cei doi membri ai redacției de specialitate, Vasile Nicolescu ?i Liviu Călin. Tema sau mai bine zis temele discuției – o discuție cu accente ascuțite, întrucât poeții E.P.L. ?i-au susținut opinia că poemele neincluse de dân?ii (cu avizul directorului) în manuscrisul plachetei nu sînt noi, ?i s-au opus cu vârtute „revoluționară” includerii lor în volum. Concluzia a fost hotărârea lui Tudor Arghezi ca poemele să fie incluse în plachetă, de a cărei editare, în continuare să mă ocup numai eu. Hotărâre din care m-am ales cu antipatia consecventă a celor trei poeți E.P.L. (?i nu numai a lor...), absurdă ?i ridiculă, de vreme ce nu eu, ci răstălmăcirea înțelesurilor celor trei poeme, neprețuirea valorii lor artistice ?i lipsa personală de onestitate ?i de bunăcuviință îi eliminase din încrederea poetului. ?i la motivele antipatiei, s-a adăugat ?i părerea lor, tot atât de absurdă ?i de ridiculă, că eu a? fi provocat ?i stimulat sarcasmul lui Tudor Arghezi din „tableta” Argument (datată 25 martie 1963), reprodusă aici, în addenda, după textul publicat în Gazeta literară.
ADDENDA
 
ARGUMENT
 
Impresionată că de la 40—50 de ani nu m-am înecat în cerneală sau că nu mi-a secat călimara ?i că încă nu mi s-a coco?at condeiul, dar că la 83 câți mi se împlinesc peste vreo 60 de zile mai pot sluji versurile ?i proza fără bălăngăneală, o anumită grijă de antologie determină prieteniile aproximative, de care mulțumesc foarte, să ancheteze discret ?i pe departe, primprejurul familiei, dacă nu cumva producția literară de azi aparține unei epoci de ceea ce ele numesc cu un eufemism convulsiv, tinerețe.
Bolnăvicioasa curiozitate trădează regretabile lipsuri fundamentale de intuiție ?i discernământ. Inteligența s-ar circumscrie pe zone circulare de sevă, intercalate, ca în trunchiul copacilor mari. E dureros că dezvăluite în intelect, circonvoluțiile interioare se vădesc încîlcite ?i mate.
De pe la vîrsta de 16 ani, cînd mă căzneam la plivitul în genunchi al buruienilor aspre din Latium, inauguram pe scoarța caietului meu de ?colar greoi, zicala lui Apelles: Nulla dies sine linea, transmisă mai departe copiilor mei, care începeau să descifreze pe Tacit, ?i de atunci n-am pierdut, într-adevăr, nici o zi ?i nici o noapte, nici între călugării no?tri, nici între jezuiții ?i Cordelierii de pe Sarina, nici cărînd cu spinarea în halele din Paris sau vânzând ziare cu brațul în Montmartre, fără să încerc fraza si cadența 60 de ani în păr. E o lungă ?i penibilă ucenicie, valabilă continuu pentru datoria obligatorie ?i confidența literară . . .
Am învățat să cred că starea de vocație ?i, a? zice, de Artă, comportă niveluri multiple, variate ?i atmosfere gradate succesiv dar solidare. E de ajuns să-ți alegi nivelul la cota gândită ?i te regăse?ti, pe teritoriul substanței, egal cu sineți întotdeauna.
După cât înțeleg, ?i înțeleg câteodată bine, ambianța vie a expresiei, populată de roiurile de efemere dimprejurul globului de lampă al lunii pline, în locul prezenței în viață ?i al rânjetului semiadmirativ, ar prefera sinceritatea unui necrolog lacrimogen. Dar această condiție de toleranță, cu toate infirmitățile mele, nu mă simt preparat să o satisfac. Îmi pare foarte rău că trebuie să mai tulbur o vreme somnul ?i tihna de la troacă.
Câteodată am căutat să consolez fatalitatea antedatând intenționat unele colaborări, după cum am făcut ?i în numărul precedent al Gazetei de față cu stihurile Tecla, puse în sarcina volumului Flori de mucigai de odinioară. Dealtfel, mă socotesc drept ceea ce ?i sînt, un începător întârziat ?i un perpetuu debutant.
Însă când secția de lirici cu scăzămînt a unei edituri îmi propune o sugestie derizorie ?i-mi cere să schimb la un volum în curs de imprimare titlul Poeme noi cu altul, învechindu-mi-l pe cel autentic ?i recent, asemenea solicitări pe furi? agresive, de abdicare prin ieftinire ?i rabat de talcioc, mă stupefiază.
 
25 martie 1963
(Gazeta literară, anul X, nr. 14 (473) 4 aprilie 1963)
Cu acest episod ?i cu „tableta” argheziană reprodusă mai sus, s-a încheiat corvoada ginga?ă la textele din volumul al treilea din Scrieri.
 
Spre deosebire de fiica sa, dna Domnica Theodorescu, Tudor Arghezi a considerat că vreo câteva din poeziile sale, unele cu evidente accente pamfletare dar cu identitatea adresanților voalată, pot fi socotite fabule. ?i pentru că scrisese o „prefață” pentru o seamă de fabule, intitulată Fabula fabulelor, a grupat textele potrivite prefeței la începutul volumului al patrulea din Scrieri. Din păcate – în primul rând din păcatul potrivniciei încăpățânate față de hotărârile poetului stabilite în ?i prin ediția îngrijită de el însu?i pe temeiul unui contract (nesemnat nici de dna Domnica Theodorescu ?i nici de dl Traian Radu), cele două volume Tudor Arghezi, Opere – Versuri („ediție îngrijită, tabel cronologic ?i bibliografie de Mitzura Arghezi ?i Traian Radu. Prefață de Eugen Simion, Bucure?ti, Univers Enciclopedic, 2000”) nu conțin grupajul Fabule stabilit de Tudor Arghezi. Interesantă ?i amuzantă obstinație cenzorială! Dar nu unică! Dna Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) ?i companionul d-sale îmi oferă ?i prin acest refuz, ce face parte dintr-o lungă serie de refuzuri de a recunoa?te autenticitatea argheziană a ediției Scrieri, prilejul de a le aminti o chestiune esențială. ?i anume, că, pe temeiul autenticității argheziene a ediției Scrieri, la realizarea căreia – spre deosebire de d-sa, o absență absolută (ca ?i companionul d-sale, dl Traian Radu) din corvoada ginga?ă –, eu am participat activ, intens ?i substanțial, d-sa ?i-a permis, în calitate de copil de bani gata ?i de nume gata, o seamă de excentricități ce nu au onorat ?i nu onorează pseudonimul pe care (altă excentricitate) vrea să-l poarte ?i să-i fie recunoscut ca nume, uitând că atât pseudonimul cât ?i numele Arghezi sînt simboluri ce nu pot fi utilizate ca ni?te vulgare passpartout-uri autoritare.Dar să trec mai departe, la grupajul Copilăre?ti. În acest grupaj au fost introduse, de bună seamă, „versurile pentru copii” din ediția tipărită în 1959, culese cele mai multe din Prisaca, dar ?i câteva poezii din Stihuri pestrițe, cele trei din Abecedar, apoi din Stihuri noi, din Buruieni, ?ara piticilor ?i, pe lângă Colindă de Crăciun ?i Drumul cu pove?ti, câteva cu aceea?i tonalitate, ca de exemplu Hoțu, Casa cu vrăbii, Pomul, Fetele mele ?.a.
Ultimul capitol, Addenda al cărții a patra cuprinde, după cum am menționat în- tr-una din paginile precedente, un grupaj de pamflete în versuri, printre care, din cauza insuficientei mele atenții, se întâlnesc ?i câteva versuri al căror loc potrivit mi se pare că ar fi fost în ciclul Inscripții, dacă la momentul oportun i-a? fi propus poetului să le includă în ciclul respectiv ?i dacă, bineînțeles, el ar fi acceptat sugestia mea.