Poezie
Diana Corcan
Poezii
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013
în rochia mea de hârtie
am ieşit seara târziu – cu hainele care ne ajută să ne
strecurăm în mulțime (din noi) în oamenii aceia zâmbitori
cu toate cuvintele în gură cu mişcările (suple) în oase
întotdeauna ne simțeam izgoniți (sau trădați) când ne duceam
undeva (ca să fim) să vorbim – pe furate se face conversația
ziua – când e vorba de noapte te mai poți apăra cu tăcerea în gât
cu întunericul în brațe
ca şi cum ai avea un cameleon priceput să te ascundă în el
- într-un colț între doi pereți foarte strânşi cu o lumină blocată
între uşi cu un zgomot de fond făcut de un şoarece care mestecă-n aer hârtia
mai păstram seara pentru noi câteva minute pe fugă țineam
cuvintele neatinse pe masă acoperite cu palma
cuvintele pe care le-am scris erau calde şi moi şi le simțeam
cum zvâcneau
- când lumina începea să ne ardă pe mâini aduceau lumânări cât un om
şi le înfigeau în tavan în podea între noi
schimbam o mână cu alta să nu se împrăştie iute pe masă
ca mărgelele vii
printre degetele neputincioase subțiri
- şi cum aveam un viciu oribil fumam cu țigara lipită de
buze şi cu teama în nări
aşadar (fără să ştiu cum se face) am ieşit seara în rochia mea de hârtie
şi foşneam
la o masă pătrată cu scaune pătrate cu tine cu focul alături la masă
cu ochii pe mâinile întotdeauna întinse ca să acopere bine
cu ochii pe palmele
întotdeauna prea mici ca să acopere tot ce aveam
tu vorbeai din ce în ce mai puțin
eu mă gândeam să fugim
până nu pierdem totul.
eu cu ale mele ele cu ale lor
în fiecare cameră locuiesc multe ființe
înlocuiesc obiectele între ele atât de rapid - că nu le vezi
cum se mişcă şi fug
la fel fac şi cu cărțile pe rafturi
se leagănă câteodată cu lustra
închid şi deschid cu un tremur isteric lumina o clipă
şi poate ele îmi dau părul pe spate
dar eu n-am cum să ştiu
cred că uşa se deschide uneori singură fiindcă
respiră casa
sau fiindcă respir eu - căci n-o fac prea uşor
mă întreb dacă suntem compatibili cu aerul ăsta
în care locuiesc fel de fel
şi mai văd câinii mei se apropie şi latră în colțuri
o mână sau un ochi ce se lasă privit
sau poate o pată în care străluceşte pentru ochiul de
câine orice altceva o aşchie de obiect zburător sau un inel în eter
e o hărmălaie – sunt sigur! – pentru urechile mele
de surd
care vine şi pleacă cu legile ei
ce mai râd când mă văd defilând
prin fața lor
ca un orb
cu un pix într-o mână şi-o foaie
unele intră ziua şi pleacă în noapte probabil
altele parcurg drumul invers - pe dos
şi au o adresă exactă
care corespunde cu-a mea - aici la adresa de-acasă
nu cred să le pese prea mult că exist
printre ele
şi nici nu cred că le-aş putea vătăma în vreun fel
eu cu ale mele ele cu-ale lor
traversându-mă toate rapid ca pe o umbră discretă
şi nu foarte grea
să nu le doară ceva
doar fumul greu de țigară
cum umblă.
estetica unui piroman
ştiam
cu o voce ca asta urlase
un morar la o lună
şi totuşi ea avusese dreptate când îmi spusese că
rămăsesem cu o palmă mai scundă ca toți
îmi crescuseră mâinile cât să rup şi să bag în gură
ceva de mâncare
picioarele ca să merg unde vreau
şi îmi crescuse o voce ascuțită (de fluier) să strig dacă
izbucneşte
undeva vreun incendiu – poate chiar la picioarele mele
în somn – aprinseseră destui talpa mea de la ghete şi
fugiseră să se ascundă – în oraş
sunt atâtea apartamente secrete care gem
de piromani – cresc albine ascuțite la ambele capete pline
de fosfor şi le țin pregătite în cutii de carton
- ei au ajuns cu mâna cât să apese chibritul pe cap
dar de unde să ştiu – când umblă întotdeauna
pedanți cu incendiul în ochi cu chibritul sub limbă – şi mama
îmi spusese (de mică) – dacă simți că ți-e cald
încearcă să fugi cât mai departe către o apă ceva
dar nu
mă hotărâsem pentru postul de ajutor de pompier în
oraş – nu că aş fi făcut parte din viața cetății
dar pentru că o voce ca a mea era rară şi stârnea
puțină teamă printre cei care-şi conduceau elegant
propria afacere cu o flacără în gură – transportată
de o voce ca o limuzină de lux
m-a păcălit deseori şi m-a ars
şi pe mine.
„O să cântăm cântecelul ăla, auzi
Tu, cântecelul ăla
Cu oa, cu meni, cu oameni, da, ăla”
lui PAUL CELAN
ieri am fost la cineva să mă plimb
printr-o casă
de când am intrat proprietarul galant
cu o încredere oarbă în inima mea
mi-a şoptit:
am toată averea închisă în cutii de carton
aşezate pe rafturi - în somn trec cu mâna peste ele
şi ştiu ce conțin
e o casă cu ordine multă – am spus
nu se vede nici un pas pe parchet
nici un țârâit în perete - semn că greierele a murit
nu se simte nici vântul
nu creşte nici iarba printre dalele reci
da am muncit
să se aşeze totul - l-am privit era tânăr n-ar fi trebuit
să vorbească aşa
îmi amintesc că în casa aceea am călătorit mult -
l-am întâlnit multiplicat în urmele strivite de
bocanci lăsate de soldații din Berlin într-o
perioadă pe care o cunoşteam prea puțin
şi m-am speriat şi-am tresărit - eu mă gândeam
la familia Mann ca să rezist să nu strig -
l-am regăsit îngândurat
trecând de pragul din bucătărie - era în acelaşi oraş
care fusese mutat într-o istorie vie
la care scria şi el un cântec acum
a salutat
şi-a dispărut
şi a ieşit dintr-un tablou din hol
- lumina se făcuse mai gălbuie -
ținea în mână ceva strâns – i se zbătea
din pumn îi picura un strop de sânge
l-am apucat de mână să dea drumul
imaginându-mi un cuțit
era un fel de şobolan
care-i rodea încheietura
aşa cu o mână infirmă m-a invitat
să dejunăm
avea un fel de fructe de lut ars
şi o argintărie de hotel
muşca încet şi se ştergea pedant la gură
şi fiecare înghițitură purta eticheta deja
a cutiei de pe raftul din care venea.
mă îndepărtasem de casă
într-o zi m-am speriat
pierdusem tăcerea ce-o purtam în stomac
(mi s-a făcut frică)
tot umblând zgomotos pe la alții zăngănindu-mi
fără ruşine cerceii bătând cu inelele în mese de tablă
mă îndepărtasem de casă
nu mai simțeam pruncul cum se foieşte în leagăn
nu mai auzeam cuvintele acelea în şoaptă
mi se spuneau – şi eu trebuia să țin mâna deasupra
să le adun şi să scot câte unul pe tavă
şi să scriu cu răbdare pe ele: nume interzise voci necunoscute
despre drumuri răsturnate într-un minut de cutremur
despre ape întoarse în ochi otrăvite
sau notându-mi cu ace de peşte un țipăt deschizându-mi
pe piele câțiva pori ce dormeau să-l aspire în vene
în cuvinte simple mă organizam – într-o hartă pe zile şi nopți
înaintam (şi săpam la un drum pe dedesubt) pe tăcute aşa cum
alții călătoresc la paris zgomotos
numai că pe drumuri se pierde întruna - pierdusem tăcerea
şi cine să pună în loc ceva mai ciudat?