Meridian
Valery Oişteanu
MARTHA WILSON
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
Deşi Martha Wilson este una dintre figurile cele mai reprezentative ale artei experimentale şi o celebră continuatoare a formulei artistice avangardiste din mediul cultural al New York-ului, ea şi-a păstrat lucrările de pionierat în domeniul fotografiei-text pentru sine însăşi, în acea deja proverbială „valiză de sub pat”, expunând foarte rar, cu excepția ocaziilor când făcea acest lucru pentru vreun vernisaj de grup. Dar în cele din urmă, la mai bine de treizeci şi şapte de ani de la realizarea lor, şaisprezece dintre aceste lucrări se află la Galeria Mitchell Algus şi nu încetează să provoace reacții aprinse printre cunoscătorii în domeniu.
Artistă cu adevărat multidisciplinară, Wilson a întemeiat, în anul 1976, „Cuptorul Franklin”, de-acum deja legendara galerie nonconformistă, sprijinind şi prezent~nd diverse cărți ale artiştilor şi găzduind variate manifestări culturale vreme de c~teva decenii. În 1997, MoMa a achiziționat întreaga colecție de cărți, iar Wilson a mutat centrul de greutate al activității sale artistice în cyberspace. Lucrările incluse \n prima ei expoziție personală datează dintr-o epocă ceva mai veche, de pe c~nd preda limba engleză la Facultatea de Artă şi Design din Nova Scotia (1970 – 1974), împreună cu David Askevold (1940–2008), artist experimental din Nova Scotia. În calitate de profesor de arte vizuale, în anii ‘70, Askevold a inițiat aşa numitul „Projects Class” („Curs de Proiecte”), considerat a fi „cel mai inovator şi mai interesant element din programa universitară a respectivei instituții de învățământ din anii aceia”, după cum afirma Gil McElroy în revista ARTSatlantic, în 1996.
Askevold i-a invitat pe Lawrence Weiner, Robert Barry, Robert Smithson, Joseph Kosuth şi Mel Bochner să lucreze împreună la diferite proiecte menite a-i stimula pe studenții săi. Era vorba despre un program extrem de apreciat ce punea accentul pe arta conceptuală, iar Martha Wilson a participat şi ea adesea la acesta, împreună cu colaboratorul său constant, fotograful Richards Jarden. Împreună, ei au creat adevărate reprezentații conceptuale, unele dintre acestea putând fi văzute în fotografiile şi textele incluse în expoziția de față.
Lucrările lui Wilson reprezintă, în egală măsură, exemple de artă conceptuală, dar şi de auto-documentare. De pildă, Autoportret (1973) este o fotografie color a lui Wilson însuşi, plasată în mijlocul unei scene goale, stând pe un scaun înalt, având părul tuns scurt, purtând o pereche de pantaloni trapez de culoare albă, un pulover cu desene cu urşi panda şi cizme cu tocuri înalte. Dar comentariul său, scris deasupra acestei imagini este neaşteptat de conceptual: „Aparența egalează întotdeauna realitatea, astfel încât eul nu depinde de cine crezi că eşti, ci de cine cred alții că pari a fi. Toți cei din public şi-au scris impresiile despre mine pe foi de hârtie de 4 / 6 centimetri care, atunci când au fost expuse, au format, dintr-o dată, un inedit portret al publicului însuşi.”
Lucrările conceptuale din perioada de început a lui Wilson, cum ar fi Painted Lady (Doamna pictată, 1972), Facial (Facial, 1972), Images of my Perfection / Images of my Deformity (Imagini ale perfecțiunii / Imagini ale diformității mele, 1973) şi Breast Forms Permutated (Forme de sâni permutate, 1972) erau combinații suprarealiste de body art, expresii ale artei feministe şi reprezentări conceptuale. În ansamblu, aceste creații ne duc spre sensuri multiple: expresiile sale faciale compozite creează un adevărat teatru dada absurd, neexcluz~nd, însă, accentele de critică subtilă.
În fotografia Captivating a Man (Cucerind un bărbat, 1972), textul ce însoțeşte poza sună aşa: „O inversare a mijloacelor prin care o femeie îl cucereşte pe un bărbat: l-am îmbrăcat pe Richards Jarden în imaginea feminină a lui Marcel Duchamp, Rrose Selavy.” Desigur, trebuie să ne amintim jocul de cuvinte al lui Duchamp, în traducere: „Eros! Such is life!” („Eros! Asta-i viața”), dar să nu uităm nici că fotografiile lui Man Ray au fost cele care au dat tonul în ceea ce priveşte accentul pus pe diferența de gen în domeniul artei conceptuale.
Preocupările lui Wilson în ceea ce priveşte problema identității şi a diferențelor de gen, aşa cum apar ele în Male Impersonator (Butch), din 1973, o fotografie color realizată de Richards Jarden, sunt evidente aici, unde poza o prezintă pe ea însăşi ca băiat purtând un afiş pe care scrie: „Iată cum s-au încheiat eforturile mele lipsite de succes de a trece drept bărbat într-o toaletă pentru bărbați din Halifax, Nova Scotia. Bărbații s-au uitat la mine şi-au zis: Afară!”. Era vorba, deci, de comedie şi de artă avangardistă puse laolaltă, cu toate că aceste elemente nu erau recunoscute ca atare în momentul respectiv.
Şi alți fotografi au colaborat cu Wilson. În lucrarea intitulată Posturing Drag (1972), realizată împreună cu Doug Waterman, textul este următorul: „Un experiment în ceea ce priveşte transformarea sexuală: pretind că aş fi un bărbat deghizat în femeie purtând o perucă, gene false, unghii false, machiaj excesiv.” Iar Alan Comfort a fost cel care a realizat fotografiile pentru I make the Image of My Perfection (Construiesc imaginea perfecțiunii mele) şi I make the Image of My Deformity (Construiesc imaginea diformității mele), din anul 1974, care sunt plasate pe prima şi ultima copertă a catalogului expoziției care include, de asemenea, şi un eseu bine documentat al lui Jane Wark.
Preocupările lui Wilson în ceea ce priveşte procesul investigării de sine a continuat cu Forms of Emotions (Forme ale Emoțiilor, 1973), unde comentariul autoarei este următorul: „Aceste fotografii recompun imagini pe care le-am văzut cu ochii minții, imagini ce reprezintă sau întruchipează, prin formele pe care le îmbracă, diverse stări emoționale: 1. Stânjeneală, 2. Dependență, 3. Extaz, 4. Frustrare, 5. Timiditate, 6. Competență.”
Portfolio of Models (Portofoliu de modele) reprezintă o serie de fotografii alb-negru ale lui Wilson mim~nd diverse stereotipii feminine prin abordarea unor costume specifice anumitor profesiuni sau clase sociale: zeița purtând o pijama subțire de mătase, o casnică îmbrăcată cu o fustă obişnuită, bluză de mătase şi pardesiu, având o ceaşcă de cafea în mană, o muncitoare cu perucă şi tocuri înalte, costum şi pălărie, o țărancă, adevărată mamă a pământului cu batic pe cap şi cu rochie lungă şi o lesbiană în blue-jeans, cizme strălucitoare, purtând şi un pulover şi o jachetă țipătoare, de piele.
După ce Wilson a plecat din Halifax la New York, a continuat să fie extrem de activă în calitate de artist conceptualist până în anii ‘90. A făcut parte dintre membrii fondatori ai grupului feminin de vodevil-punk-rock numit Disband şi care a activat între 1978 şi 1982, iar o înregistrare a acestuia a fost de curând prezentată la PS1 în cadrul proiectului Wack! Art and the Feminist Revolution, iar în perioada anilor ‘80, artista a demarat o serie de spectacole satirice înregistrate pe video în care a jucat rolul câtorva figuri publice cunoscute, mai ales din domeniul politic, cum ar fi Nancy Regan, Barbara Bush şi Tipper Gore.
Spectacolul individual al Marthei Wilson a fost de mult asumat pe deplin, aşa încât a devenit brusc un exemplu esențial în cadrul istoriei de reînnoire a eforturilor sale de pionierat în ceea ce priveşte autoreprezentarea conceptuală, o investigare atentă a problemelor identității şi a subiectivității diferențelor de gen, un răspuns la prezența insidioasă a aparatului de fotografiat in existența umană şi o afirmare decisă a sexualității şi a libertății de expresie a lesbienelor.
Valery Oişteanu
Artistă cu adevărat multidisciplinară, Wilson a întemeiat, în anul 1976, „Cuptorul Franklin”, de-acum deja legendara galerie nonconformistă, sprijinind şi prezent~nd diverse cărți ale artiştilor şi găzduind variate manifestări culturale vreme de c~teva decenii. În 1997, MoMa a achiziționat întreaga colecție de cărți, iar Wilson a mutat centrul de greutate al activității sale artistice în cyberspace. Lucrările incluse \n prima ei expoziție personală datează dintr-o epocă ceva mai veche, de pe c~nd preda limba engleză la Facultatea de Artă şi Design din Nova Scotia (1970 – 1974), împreună cu David Askevold (1940–2008), artist experimental din Nova Scotia. În calitate de profesor de arte vizuale, în anii ‘70, Askevold a inițiat aşa numitul „Projects Class” („Curs de Proiecte”), considerat a fi „cel mai inovator şi mai interesant element din programa universitară a respectivei instituții de învățământ din anii aceia”, după cum afirma Gil McElroy în revista ARTSatlantic, în 1996.
Askevold i-a invitat pe Lawrence Weiner, Robert Barry, Robert Smithson, Joseph Kosuth şi Mel Bochner să lucreze împreună la diferite proiecte menite a-i stimula pe studenții săi. Era vorba despre un program extrem de apreciat ce punea accentul pe arta conceptuală, iar Martha Wilson a participat şi ea adesea la acesta, împreună cu colaboratorul său constant, fotograful Richards Jarden. Împreună, ei au creat adevărate reprezentații conceptuale, unele dintre acestea putând fi văzute în fotografiile şi textele incluse în expoziția de față.
Lucrările lui Wilson reprezintă, în egală măsură, exemple de artă conceptuală, dar şi de auto-documentare. De pildă, Autoportret (1973) este o fotografie color a lui Wilson însuşi, plasată în mijlocul unei scene goale, stând pe un scaun înalt, având părul tuns scurt, purtând o pereche de pantaloni trapez de culoare albă, un pulover cu desene cu urşi panda şi cizme cu tocuri înalte. Dar comentariul său, scris deasupra acestei imagini este neaşteptat de conceptual: „Aparența egalează întotdeauna realitatea, astfel încât eul nu depinde de cine crezi că eşti, ci de cine cred alții că pari a fi. Toți cei din public şi-au scris impresiile despre mine pe foi de hârtie de 4 / 6 centimetri care, atunci când au fost expuse, au format, dintr-o dată, un inedit portret al publicului însuşi.”
Lucrările conceptuale din perioada de început a lui Wilson, cum ar fi Painted Lady (Doamna pictată, 1972), Facial (Facial, 1972), Images of my Perfection / Images of my Deformity (Imagini ale perfecțiunii / Imagini ale diformității mele, 1973) şi Breast Forms Permutated (Forme de sâni permutate, 1972) erau combinații suprarealiste de body art, expresii ale artei feministe şi reprezentări conceptuale. În ansamblu, aceste creații ne duc spre sensuri multiple: expresiile sale faciale compozite creează un adevărat teatru dada absurd, neexcluz~nd, însă, accentele de critică subtilă.
În fotografia Captivating a Man (Cucerind un bărbat, 1972), textul ce însoțeşte poza sună aşa: „O inversare a mijloacelor prin care o femeie îl cucereşte pe un bărbat: l-am îmbrăcat pe Richards Jarden în imaginea feminină a lui Marcel Duchamp, Rrose Selavy.” Desigur, trebuie să ne amintim jocul de cuvinte al lui Duchamp, în traducere: „Eros! Such is life!” („Eros! Asta-i viața”), dar să nu uităm nici că fotografiile lui Man Ray au fost cele care au dat tonul în ceea ce priveşte accentul pus pe diferența de gen în domeniul artei conceptuale.
Preocupările lui Wilson în ceea ce priveşte problema identității şi a diferențelor de gen, aşa cum apar ele în Male Impersonator (Butch), din 1973, o fotografie color realizată de Richards Jarden, sunt evidente aici, unde poza o prezintă pe ea însăşi ca băiat purtând un afiş pe care scrie: „Iată cum s-au încheiat eforturile mele lipsite de succes de a trece drept bărbat într-o toaletă pentru bărbați din Halifax, Nova Scotia. Bărbații s-au uitat la mine şi-au zis: Afară!”. Era vorba, deci, de comedie şi de artă avangardistă puse laolaltă, cu toate că aceste elemente nu erau recunoscute ca atare în momentul respectiv.
Şi alți fotografi au colaborat cu Wilson. În lucrarea intitulată Posturing Drag (1972), realizată împreună cu Doug Waterman, textul este următorul: „Un experiment în ceea ce priveşte transformarea sexuală: pretind că aş fi un bărbat deghizat în femeie purtând o perucă, gene false, unghii false, machiaj excesiv.” Iar Alan Comfort a fost cel care a realizat fotografiile pentru I make the Image of My Perfection (Construiesc imaginea perfecțiunii mele) şi I make the Image of My Deformity (Construiesc imaginea diformității mele), din anul 1974, care sunt plasate pe prima şi ultima copertă a catalogului expoziției care include, de asemenea, şi un eseu bine documentat al lui Jane Wark.
Preocupările lui Wilson în ceea ce priveşte procesul investigării de sine a continuat cu Forms of Emotions (Forme ale Emoțiilor, 1973), unde comentariul autoarei este următorul: „Aceste fotografii recompun imagini pe care le-am văzut cu ochii minții, imagini ce reprezintă sau întruchipează, prin formele pe care le îmbracă, diverse stări emoționale: 1. Stânjeneală, 2. Dependență, 3. Extaz, 4. Frustrare, 5. Timiditate, 6. Competență.”
Portfolio of Models (Portofoliu de modele) reprezintă o serie de fotografii alb-negru ale lui Wilson mim~nd diverse stereotipii feminine prin abordarea unor costume specifice anumitor profesiuni sau clase sociale: zeița purtând o pijama subțire de mătase, o casnică îmbrăcată cu o fustă obişnuită, bluză de mătase şi pardesiu, având o ceaşcă de cafea în mană, o muncitoare cu perucă şi tocuri înalte, costum şi pălărie, o țărancă, adevărată mamă a pământului cu batic pe cap şi cu rochie lungă şi o lesbiană în blue-jeans, cizme strălucitoare, purtând şi un pulover şi o jachetă țipătoare, de piele.
După ce Wilson a plecat din Halifax la New York, a continuat să fie extrem de activă în calitate de artist conceptualist până în anii ‘90. A făcut parte dintre membrii fondatori ai grupului feminin de vodevil-punk-rock numit Disband şi care a activat între 1978 şi 1982, iar o înregistrare a acestuia a fost de curând prezentată la PS1 în cadrul proiectului Wack! Art and the Feminist Revolution, iar în perioada anilor ‘80, artista a demarat o serie de spectacole satirice înregistrate pe video în care a jucat rolul câtorva figuri publice cunoscute, mai ales din domeniul politic, cum ar fi Nancy Regan, Barbara Bush şi Tipper Gore.
Spectacolul individual al Marthei Wilson a fost de mult asumat pe deplin, aşa încât a devenit brusc un exemplu esențial în cadrul istoriei de reînnoire a eforturilor sale de pionierat în ceea ce priveşte autoreprezentarea conceptuală, o investigare atentă a problemelor identității şi a subiectivității diferențelor de gen, un răspuns la prezența insidioasă a aparatului de fotografiat in existența umană şi o afirmare decisă a sexualității şi a libertății de expresie a lesbienelor.
Valery Oişteanu