ÎNAINTE DE CRUCE

Biroul Radei este deschis spre hol, ca de obicei. Stă, parcă, în afară, privind pe fereastră la stratul gros de puf de pe trotuar. Să tai plopițele, neapărat. Nu a răspuns la salut. Priveşte ?i se miră că prive?te până când fața i se întinde ca într-o amintire veche, după care duce mâna la rever. Nu e nimic acolo. Mâna a mai pipăit un timp, fără gând, prin aerul cald şi prăfuit după o vară de reparații la aripa nouă a clădirii. Mai ales în amfiteatru, care ar fi trebuit să dea spre umbra de plop, o mână de director este necesară, clar. Directoarea închise cu un plescăit geamul, Chiar că suntem ca într-o fântână, am să schimb toate uşile, ferestrele, schimb tot. 

Rada Bobe intră zilnic pe uşa din față şi o încuie imediat pe partea cealaltă, din interior. Uşa este ea, ce te miri. Rada merge, de obicei, câțiva paşi pe hol, învârteşte cheile pe deget, se uită la statuia lui Cuza, trece pe lângă plăieşii în basorelief, se uită şi la profesori, Momâile! Orica pare să se înece în holul neluminat. Ştii ce face, se auzea de la fumoar, Ce? Fute pe rupte. Stoia se miră, Ce tot spui, femeie, ce tot spui? Spun că aşa se vorbeşte. Şi Ilena iese în hol, scuturându-se de scame. 

Lumea din cancelarie deja se urnise de pe scaune. Şedința consiliului de administrație se terminase cu puțin înainte, Adoamnei îi spune că să vezi ce ne pregăteşte asta. Orica mai are, încă, bărbatul în gând când răspunde că e sigur, ne jupoaie de vii. Dar, după ce ia catalogul de la a IX-a E şi intră în clasă, V – am spus de oaiameacapră!? Face o pauză. 

Să vedeți, m-am dus la stână, aveam 13 ani. Iau oaia de funie şi, când să apuc pe potecă, înainte de Cruce, oaia se propteşte în picioarele dinainte. Nu merge. Nu vrea. O bat, o iau cu binişorul, oaia nimic. Se făcuse capră. Plâng. Oaiacapră face doi paşi. Se opre?te. O iau în brațe, e grea, Capră nenorocită! Dăm după un timp pe drum bătătorit. E din nou oaie. A naibii! Hai acum, hai! Din gropniță se aud oasele. Îmi aud şi eu inima. Ajung acasă pe la prânz. Seara, pe grinda din fânărie, oaia stă cu pielea trasă peste ea. Rochia mi se răcise pe spate. 

 

Jaluzelele din clasă sunt colorate, de aceea soarele e aproape oranj.

Orica se duce la catedră, Asta e, zice, oaiameacapră. Îi vede cu pixurile în mână, aşteptând.

– Ați scris?

– Ce să scrim?

– Aşa este, ce să scriți!? 

 

Pânza fusese desfăcută pentru proiecții. Elevii se uitau acolo. De când cu proiectoarele astea în fiecare clasă orice metru pătrat este echipat. În nas, pe buze, pe limbă, pe buric sunt belciuge, Se poartă, doamna, Daaa!? Silviu şi Alex lipsesc, E prima oră, doamna profesoară. Toți te privesc în ochi. Sala e în penumbră, cineva a tras jaluzelele. Ia uite! Are mersul între picioare. Câțiva râd. Orica se face că nu aude. Ziua de ieri, ziua de azi stă pe fațada blocului de vizavi. Ăsta e decorul, îşi spune, lăsându-i pe elevi să deschidă calculatorul, să treacă în revistă, pe ecran, ziarele româneşti, să citească nişte articole, Aveți de făcut un ziar pentru data viitoare. La privirile mirate, adaugă Fiecare cum poate. 

Se trag jaluzelele, Stingeți ?i proiectorul! Nu mai merge telecomanda, doamnă profesoară, spune Duți, să se ridice ?tef pe bancă, ajunge la proiector cu mâna. Aşa îi dăm drumu’ şi la alte ore, adaugă, Da? Îşi dezmorțeşte oasele făcând vreo câțiva paşi printre bănci. Dacă te mişti pleacă şi apăsarea. Îi văzu pe Med, pe Sebi, pe Horia, fiecare cu brațele înfipte în lemnul mâncat la margini, Şi doar băncile sunt de anul trecut. Aveți două luni pentru lectura obligatorie, e postată pe site-ul liceului. O mână se ridică, Cum se scrie? Unii râd, Găsiți pe net. Se sprijineau pe băncile de pal, au scris Două luni. Pregătiți pentru proiecția orei următoare stăteau aşa, fără gânduri. V-ați învățat numai la filme, le spune. 

O să rămâi fără cărți dacă mai împrumuți, îi zice pe culoar Adoamnei, căreia i se plânsese că iar a pierdut câteva prin clase. Orica dădu de ochii camerei de supraveghere, Oricum, înregistrează, înregistrează tot, spuse. Când dă colțul celeilalte aripi a liceului, altă cameră, tot cu ochii aprinşi. Coboară împreună pe scara profesorilor. La parter, Adoamnei e oprită de un părinte, probabil. Pe ultima uşă, în hol, citeşti a suta oară Bobe, Rada Bobe. Cu o pauză mare între cuvinte. Ar trebui să silabiseşti. Deodată, prin uşă, îți auzi propria voce. Ei, mi se mută coşmarul aici! Aha, deci e adevărat, înregistrează. Are voie? Are. 

Aici e oboseala, şi durerea, şi după-amiaza de vineri. Secretara-şefă, cu dosarul în mână, înainta spre cabinetul cel mare. Ciocănea apăsat la u?a deja deschisă. Rada, în compleul dat cu fir turcesc, dar zilnic în altă culoare, mutând greutatea de pe un picior pe altul, îi făcu loc să intre. Lângă mersul ei stătea ?i umbra directorului-adjunct, purtată la sărbători pentru că era mic ?i chel, o pasăre care ciugulea pe la spate şi care nu părăsea niciodată holul. Doar nu e loc de veci.

În cancelarie se făcuse demult linişte. Cei dinspre fereastră nu erau în viață, nici în moarte. Dacă lini?te e asta ne râd curcile, spunea Stoia. Dar pe ea nu o aprobă nimeni. Aerul zăcut se întindea, acum, peste mese. Din cancelarie se vedea culoarul cimentuit de afară, pe lângă zidul brutăriei, vopsit în ro?u cu ocazia vizitei prezidențiale. Câțiva elevi fumători ascund țigara în pumn. Tere nu are pofte, se aude. Tac toți ?i se uită spre cancelarie. Să luăm nisipul de acolo, propune suplinitorul de istorie, poate nu mai fumează, Pe naiba, nu-i opreşte nimic. Pe ecranul televizorului, panoramic, ?tirile intră fără sonor în cancelarie. Sunt şi câțiva profesori noi. Au privirea mai încolo, Mai încolo? Nu ştiu unde să se uite, Dora. Tânărul de religie şi-a luat o jumătate de normă la Cuza. Vocea îi vine de la sfinți. De data asta vorbise doamna învățătoare cu catedră de română. Numai Don Bazil Că sfinții îl trimit în misiune. Poate. Doamna învățătoare că de asta se însoară, face un copil ?i gata, e misionar în Africa. Acum, toată mirarea o ia înainte, În Africa? Adoamnei pune sandvi?ul neterminat în pungă, î?i freacă degetele deasupra farfuriei de pe masă, obicei prost, Orica nu i-o mai spune, Asta fac, întrebase odată.

Bine că a sunat! Se întind cu toții în şir indian prin fața uşii Bobe. E altă linişte sub camera care vede şi aude oboseala, sastiseala şi tusea. Am un somn, Orică! O fi de la vreme, şi eu mi-s leşinată. Profesorii vechi se mişcă din ce în ce mai greu, Că răsăritul e în altă parte, ştii? Orica trage aer în piept, Bine, îşi spune, lasă că vine ea aşteptarea ?i peste tine, vine cu simțurile goale. Se gândi că nu e timp pentru asta. Elevii sunt în bănci cu caietele pregătite, îi vezi şi mâine la fel, Mută-ți gândul, fă ceva, acum e după-amiază. Aşa se merge prin singurătate. Ajunge un gând, ajunge o depărtare. Şi trecu printre bănci să controleze temele scrise.  

– Oaia chiar a fost capră, doamnă profesoară?

Albastrul fetei din prima bancă e ca o amintire. Albastrul lui, îşi spuse Orica. Ochii Ruxandrei o privesc, întrebători, Fata asta e prea deşteaptă. Gândul o făcu să se oprească, dar Emilia, în prima bancă, era prea vie… 

– A fost, răspunde, chiar înainte de cruce. La drum n-a mai fost.

– Cum n-a mai fost?

– ?tia unde merge, Ruxi. 

– Da locurile mai sunt acolo, doamnă profesoară? 

Vocea lui Horia, din ultima bancă, trecea singură spre ecran. Horia începuse să citească serios ?i să cumpere cărți. Totdeauna vorbea a?a, de la egal la egal. De mirare că nu o făcea cu țâfnă, cum se întâmpla cu fetele. Mai ales că avea propriile idei. Şi gesturi. Contează, le-a spus Orica, e singurul băiat din clasă, contează părerea lui. Cu toții ?tiau că Răzvan nu se pune, lipsea prea mult, avea să lipsească ?i mai mult când a intrat în comă profundă doi ani. 

– Ar fi, dar s-au mutat mai încolo, zise ca într-o depărtare. Hai, lăsați poveştile, să văd temele. 

Pe la mijlocul clasei se opri. 

– Aveți prea multe greşeli gramaticale, trebuie să facem dictare şi la a IX-a!? 

Încep exercițiile de comunicare din manual. Mai bine decât chestionarele de la texte artistice! Că în manualele noi se cultivă cadavre. Dacă nu mor scriitorii azi, mor, sigur, mâine. 

Parcă am fi somnambuli! Gândul, nu profa, se uita pe fereastră, vârfurile brazilor pornesc după vântul care taie strada cu papagali, cerul e dincolo de clădirea Po?tei Centrale. Albastrul nu s-ar uita a?a. Dacă se merge după manual termină studiile de caz într-o săptămână. Sunt ca în generală, doamnă profesoară. Horia spune că a mai făcut basmul, cu definiție cu tot, ?i nuvela, ?i povestirea, ?i toate în clasele V-VIII. Le repetăm? Le repetăm. ?i Orica închide catalogul odată cu soneria, iese în larma de pe coridor, elevii de la celelalte clase ți se uită direct în ochi, fără să salute. Toate privirile sunt mai înalte decât ploaia! 

 

– Tocmai azi nu am luat umbrela. 

Şi Romelia, în costumul ei cambrat, o ia de braț pe scara profesorilor. 

O ?tie pe Romelia din ora?ul de munte, făceau împreună naveta. Ea lucra întotdeauna probleme, şi când se aşeza pe o bancă, în stație, şi în tren. Poate fiindcă timpul era altul. Înainte să meargă singurătatea cu el, ca acum. Chiar că era timp atunci. Cu banca de lemn de pe peron cu tot. Pe locul de la geam, din cursa de 6 după-amiaza, la fel. Aşa, Orica n-a mai văzut de atunci omul în Romelia, doar o pasiune care o sorbea. Se uită, acum, la costumul gri care o făcea femeie. Despre navetă nu au vorbit niciodată în Cuza. Nici una nu ştie de ce.

– Ai văzut? Tere merge înainte. Adoamnei o luase de celălalt braț.

– O văd.

Tere punea greu piciorul pe următoarea treaptă. La capăt se desprinde, însă, brusc de Radul, dar graba o sperie. Î?i dau seama de prezența directoarei, Ei!

După-amiaza asta are oase în ea, ce are? E moartă ca şi noi, intervine Adoamnei. Numai Rada e vie, se aude dinspre fumoar. Stoia iar o caută cu lumânarea, Aşa e ea, nu se poate abține. 

 

Trebuie că Rada Bobe î?i luase mersul cu ea. Camera video se lățea peste fețele stoarse din hol.

Dar Orica terminase orele. Pleca din somnul comun să vadă cum mai e vremea pe afară. 

 

Smoală ?i plumb

 

De curând, o smoală stătea de câteva săptămâni deasupra ora?ului Prahova, ca o amenințare, E cerul încuiat, de asta. Cel mai mult se întunecase sticla de la clădirile noi, oglinzi de 10 etaje. Cu pereți ?i aer de sticlă netedă, păreau spânzurate în sus. Nici vorbă să mai facă în ele valuri blocurile turn ori să se mi?te pe bucăți Catedrala după direcția ta de mers. Smoala devenea mai densă ?i mai grea. Preoții au făcut rugăciuni pentru ploaie, dar lumea spune că pentru ploaie ?i moarte să nu te rogi. Asta e lumea. Ei tot au făcut-o ?i a fost o asemenea rupere de nori încât, dacă nu a dus mai departe ora?ul, este pentru că stătea sprijinit de o depărtare, pe care o ?tiau de mult arată şi netezită. Primăria nu era pregătită pentru astfel de vreme, învățată de decenii să a?tepte ploile, să ia act cum în pământul arabil intră tot mai mult nisip. Dar în săptămânile următoare bolile copilăriei au prins ?i adulții, epidemiile se răspândeau cu u?urință, băutorii au privit în paharele goale, Seceta pământului, nu alta! Bunicii ar fi trebuit trimi?i înapoi în sat, nu a fost bun exodul la ora?, uite ce a ie?it, acum nu mai avem cu ce ține atâtea guri, bunicii erau țepeni ca scândurile pe care dormeau altădată, nu mai ?tiu nici unde se află, Aveți răbdare, o să plece singuri, Lasă-mă, domnule, de plecat nu pleacă decât cu picioarele înainte, cine să-i mai îngroape, locurile de veci sunt ocupate la Gologanu, plus că în blocurile de cărămizi scările sunt strâmte, mortul e sus ?i co?ciugul la intrare, să-l tot duci pe umeri, Hai că tot s-a construit pe vremea lui răposatu’, Asta a?a e, dar cum? Cum-necum, s-a construit, uită-te azi la câmpul dinafara zonei rezidențiale, numai vile ?i vili?oare, ăia sunt mahări, a?a cumperi ?i în Italia dacă-ți dă mâna, dar măcar poți circula, este că este, O fi, da’ ai tu boa?e să mergi fără bani în State sau Europa, Țiganii cum au, Țiganii au coco?ei, Care au, Hai că nu mai termină omul cu tine niciodată.

Ca în cel mai poluat ora? din țară, Numai că țara merge în jos, doamnă profesoară, De când e?ti prof de capitală, Horea, ?i nu ai bani nici de chirie, ?i aia în Ferentari, doamnă profesoară, de când ai salariu, Horea, e?ti tot într-o apocalipsă, ca în cel mai poluat ora?, nu Copşa Mică, vasăzică, unde oamenii sunt negri de fum, nu. Chiar aici, în Prahova. 

Ma?inile înotau pe Republicii, s-au ?i înmulțit în ultimii ani, gazele de e?apament urcă în aer până la balcoanele superioare, unde nu mai sunt rufe să se înece, sunt chipuri ca pământul. De altfel, chiar ?i clopotnița ?i crucea Catedralei, care stăteau pe golul din pereți, tot înecate erau. Dacă nu s-ar fi lăsat în asemenea hal cerul încuiat peste noi poate că bulevardul, unde se întâlneau sudul cu nordul, n-ar fi fost aşa de aglomerat, cum se vedea din elicopterul ministrului dezvoltării, nici atâtea claxoane, înjurături ?i mai multă a?teptare decât se putea îndura pentru câțiva metri parcur?i cu încetinitorul, la dracu, fiindcă dracii intrau repede în om ?i făceau iad din el, nu ?i din conducători, din care se aude că nu vor să mai iasă, ba, dimpotrivă, cică nu pot că nu le dă voie legea, care lege, nu e nicio lege, Legea Satanei, cârlanule. Ce ar spune Horea, că î?i face deja  amintiri la vremurile noastre, ?i abia a început criza, Ce spui, profesore, de hotărârea consiliului local să nu mai circule ma?inile cu plumb, Dacă în toată țara merg fără, e o hotărâre moartă, Cine ia hotărâri nu trebuie să le respecte? Le respectă pro?tii ca noi, doamnă profesoară, Când s-a stabilit prin hcl că pentru bagajele mari se ia bilet pe transportul în comun nu s-au dat amenzi de la vest la nord, ia spune, S-au dat pentru străini, localnicii nu țineau cont, cică fac pe voi de controlori. Oricum, adaugă Horea, luându-şi rucsacul etern în spate că se grăbea la tren, s-a anulat după un an, nu mai aveau cum îndosaria reclamațiile, Primăria că nu suntem depozit. Ei, ce mai ziceți de asta, Nu zic nimic, orice zic se aude, ce să zic, am zis eu ceva? Faceți ca mârțoaga, merge pe centru cu înscrisul pe ea ?i nu ?tie, Păi nu ?tie, nu ?tie dumneaei ce iluzii ne-am făcut, Pe vremea lu’ cea?că? Pe vremuri. La două zile după hotărârea care anula prima hotărâre fumul s-a ridicat ceva mai sus de blocurile de pe Republicii, ?i a?a destul de înalte, bulevardul a fost curățat din dispoziția primăriei, Alt aer. Dar la cele zece intrări în ora?, cu norii printre ei, ?oferii profesioni?ti sau amatori nu mai aveau răbdare, Tu-vă muma-n cur de hoți, ce facem, vărsăm benzina, cine decontează, frate, tata mare, ce lege e asta, ce, suntem în altă țară, ce mă-sa ?i tac-su, tu-i mama lor, se strică marfa, mocofanilor. Of, beleaua dracului! Coloanele de maşini se îngro?au, numai la coadă era câte o mi?care, vreunul care întorcea, nopțile sloi ?i mirosul putred din tirurile cu fructe au plutit un timp peste câmpurile belite apoi au luat-o pe străzi până la primărie, cu delegație cu tot, se uitau unii ca la spectacol, erau turi?ti, telefoanele de la minister, de la partide, de peste tot nu mai încetau, Ne trebuie un om numai să răspundă că altceva n-avem de făcut, spuse Cozma. Când cineva a ridicat bariera asta a fost, celelalte ma?ini, cu claxoanele pornite, au urlat de la un capăt la celălalt al ora?ului sfâr?itul lumii, care începuse dar nu se mai termina, cu toți prezicătorii chemați la tv ?i prin ni?te adunări care se revărsau duminica pe Strada Doamnei. În clădirile lor cântecele miroseau din stradă, acolo, din loc în loc, era câte un botez ?i tot omul vedea sfâr?itul exact la data care trecea peste el, Dar timpul e la Dumnezeu, vă spun eu, ?i de asta datele se schimbau, numai sfâr?itul rămânea.

Totu?i, în zilele interdicției, zgomotul urcase cerul, dar s-a a?ezat din nou, fără sineală, doar cu sânge la răsărit ?i apus, cu nori tulburi peste terase ?i parcuri, Mai sunt, întrebase Horea, că le văd transformate în parcări ?i supermarket, Iar mă provoci, don prof, Da de unde, doamnă profesoară, cum intru în Nord îl văd numai asfalt ?i, Lasă, Horea, sunt ?i flori, ?ara geme ?i baba se piaptănă, flori ne lipsea nouă, tot vorba babei, Acum, astea sunt timpurile, trebuie să ne adaptăm, La ce, la plastic, poate. Când vin cu maxi taxi 10 kilometri ?tiți cum sunt câmpurile, pline de pungi, cultivăm pungi, ?i legi, ?i hotărâri, Care nu țin prea mult, Nu, că vine alt guvern, cu el, alte legi, alte hotărâri, Să tot trăim, doamnă profesoară, Cam a?a, Horea, să trăim şi vom vedea. 

Când lumina s-a strecurat prin pânza întunecată pusă peste oraş, Parcă am fi într-un film, Un interior ?i ora?ul ăsta, Horea, abia atunci s-a văzut praful în castanii de pe bulevard, Se mai miră de ce sunt frunzele îngălbenite din iulie. Cârdurile de ciori s-au rotit mai multe zile, oricât le-ar fi alungat măturătorii cu furtunul de apă se mutau doar pe o stradă apropiată ?i reveneau, Ne umplem iar de găinaț. Primăria a suspendat trecerea ma?inilor din centru până la gară, se făcuse o rută ocolitoare pe Rudului, dar ciorile au plecat numai după ce năpârliseră, nu din cauza măturătorilor care aveau pălării, lor le plăcea, Că sunt cu borurile mari, fato. Dar, după lunile de vară, când circulația s-a reluat, plumbul a stat în voie printre castani, autobuze, ma?ini mici, clădiri renovate, trandafiri îngropați în pământ, a stat de al dracului. În ora?ul cu statisticile stivuite în arhivă, cu mârțoaga ?i parcurile mu?cate de ciment, doar mirosul de petrol era viu, intrase de-a dreptul în om ?i asta se simțea chiar pe masa de operație, era liber, mai liber decât ciorile care, până la urmă, fuseseră alungate peste linii cu trenurile moarte încă din depou ?i înviate o singură dată, la bariera blestemată de la Bucov. 

A?a că manifestanții au apărut înotând greoi pe bulevard, pancartele ?i strigătele abia dacă se vedeau de pe trotuar, jandarmii strângeau rândurile pe mijlocul străzii ?i o magmă, umplută cu brațe, guri aburind sub fulare, o apă grea cu înecați părea să curgă încet spre gară, o fi asfalt proaspăt, dar reporterii ?i cameramanii scoteau strigătele ?i înscrisurile din râu, atunci a fost evident că lumea protesta nu numai din cauza hotărârilor locale cât a vremurilor de criză sau ce o fi asta că numai corupție ?i furt la stat au ă?tia în căpățânile lor, nu cele băgate în căciuli groase, nu, chiciura trecea prin ele, până la piele îi uda pe tinerii ?i bătrânii fără viitor pe chipul de dedesubt, dar ce piele ?i ce chip să mai porți dacă te-au jupuit guvernanții ?i parlamentarii, burnița nu mai tace, nici televiziunile, ?tirile hrănesc, de la un timp, poporul, teveú e mămăliga românească, de ajuns cu furturile, jos guvernul, jos pre?edintele, jos corupția! Că nu vrem să fim sclavi, unde sunt banii no?tri, unde? E liber românu’ să se exprime, spunem nu violențelor… Ă?tia sunt intru?i, doamnă profesoară, Nu puteți să-i izolați? Horea că nu se poate, se înfig între noi. Uite, jandarmii strâng coloana din nou, cu toții înaintează prin lacrimile sărate ?i cu fumul în ele, Ca ni?te prune lojnite, doamnă profesoară. Râul de capete se subțiază, la o săptămână de stradă nici camerele de supraveghere nu mai arată oameni, poate nici nu mai sunt, ciumpalăii, zice ministrul, viermii, spune deputatul, ?i chipurile se văd lungi ?i negre, Amendați-i! De la burnița care nu mai stă, doamnă profesoară, a intrat ?i în ochii reporterului, a intrat în pieptul ?i spatele coloanei. Se aud fluiere ?i strigăte până când Piața Mihai Viteazul îi împră?tie pe toți participanții pe platoul din fața statuii unde trec şi maşinile alea putrezite la marginea oraşului, asta ne mai trebuie, ?i atunci cineva strigă să-l dea jos de pe cal ?i îl dau jos pe Mihai, Javrelor, nu mai avem istorie, trădătorilor, dar ce avem, avem revolte, e democrație, lasă-i, săracii, mai face încă un efort ministrul cu talie de diplomat, nudul din fața Muzeului de Artă nu, Că ochii se uită la sexul lui, apoi gurile flămânde, Să le dăm un prim-ministru, prim-mini?tri sunt cel mai u?or de ciuruit, În orice timp, doamnă profesoară. ?i? ?i căpitanu Mustață a abuzat de 14 persoane. 

În fața Casei Albe apăruse o falie ?i un participant din cei 14 a cerut să mergem la primărie, ce fac ale?ii, dorm, ce fac, nu le pasă de nimic. O coloană neavizată a pornit într-acolo, jandarmii s-au dublat la catedrală să facă legea jandarmul, Mustață Cotoi, că la televizor s-au văzut mii de oameni, Şi numărătoarea se fură, hoților. Petromul s-a limpezit ?i sabia statuii de la scările Catedralei a fost lăsată pe genunchi, golul din biserica fără slujbe, cât timp se duce preotul misionar în Africa şi se întoarce la strană, golul a ie?it în stradă ?i s-a a?ezat acolo unde participanții se răriseră deja. Era prea târziu pentru slujbă în aer liber, amiaza strecura o lumină ca de interior pe capetele înfă?urate în burnița rece, pe fețele de vrabie căciulile nu mai țineau de cald ?i în fața prefecturii mulțimea de câteva sute de oameni a scandat lozinci anti, microfoanele s-au deschis ?i opereta în căutare de autor a cuprins parcul central până la ?apte Etaje, chiar mai sus, aproape de Nord. Acolo nu mai era decât festivalul rock, afi?at în stații ?i pe stâlpii de beton. Amiaza a trecut spre Castor, Horea s-a dus la autogară să ia un maxi-taxi ca să ajungă acasă în Ploie?tiori, purta rucsac ?i căciulă, dar mersul lui nu purta nimic, ?i din cauza noastră, nu suntem uniți, doamnă profesoară. Horea, din mersul rămas pe partea cealaltă a parcului, făcea semn de adio. 

Jandarmii loveau mai departe cu pulanele direct în oase. Blocurile ies cu geamurile lor în amiază ca pe un loc viran, ultimii participanți ?i câteva vrăbii sunt purtați spre blindatele din spatele Hotelului Central că săltați-i de pe stradă, La dubă! Toată lumea. Mâini ?i genunchi de gumă ?i automate sub ploaia măruntă lovesc din nou, E lapoviță ?i ninsoare, don căpitan, E pe mă-ta, caporal, calcă-i, îți zic. Rafinăria Vega scoate fum gros. Vezi bucăți din caldarâm? Le văd, dar e fum, lovesc ?i fumul, domnule căpitan? Ferice de tine, caporal, dă-i la mutră, caporal. Alte bucăți de caldarâm sunt desprinse în zbor, La ce te holbezi, caporal, Doi sâni despărțiți, comandante, O fi sor-ta, caporal, mergi la bază imediat, caporal. ?i alt soldat, la semnul superiorului, făcu stânga-mprejur odată cu soldatul dintâi ?i cu amintirile lui de familie fir-ar să fie de bou. Unul dintre ei se uită la vreme, dar nu ?tie dacă e înserare sau burnița stă în aer, E clopotul de la Sfânta Treime, uite cum îi merge umbra pe stradă! Aruncă ni?te femei zoaiele din casă, ce vezi tu, hai că ne dau ă?tia afară din poliție, hai la sediu că e penal. Dar soldatul dintâi nu mai era acolo. Era seara următoare în frunte cu căpitanul Mustață într-un acces de furie fiind nevoie de o ambulanță pe care el însuşi a închis-o, Că şterge el şi fotografiile. Şi camera video.

A doua zi, peste pieptul manifestanților de o săptămână s-au depus flori. Ce frumos, falia de pământ nu se mai vedea în fața primăriei. Lucrătorii de la drumuri schimbau pietrele de pavaj. În mov. 

 

Poetesele

De ce mirosul de mort din liceu s-a dat la o parte când Adriana Stan, doctorandă de 7 ani, profesoară la Colegiul Central, sosi în hol să a?tepte, nu se putu afla, cu toate că existau oarece suspiciuni privind vrăjile ei. Te caută de la Central, i-a spus proful de serviciu. Orica s-a grăbit să coboare pe scara elevilor, nu ?tie dacă Adriana Stan vine spre ea, din oglindă apare un cap balansându-se pe umeri, parcă amețit, Ea e. Venea, totu?i, pe sus, rezemată de marginea oglinzii. În pardesiul larg, după aceea într-o privire ultimă, luă furnirul din hol cu ea. ?i tămâia. Când poetul din dreptul catedralei a tras jaluzelele ?i a închis u?a apartamentului 7 a fost nevoie ?i de furnir ?i de tămâie. Uniunea nu avea atâția bani să-i asigure înmormântarea ?i să-l ducă în Casa Verdi pentru priveghi, l-a lăsat pe mâna municipalității ?i în capela cu care fusese obi?nuit de mic, din balcon. Dar Orica a aflat mai târziu. Doar poetesele au fost de față.

Adriana Stan purta verdele deschis la compleul de 10 ani încheiați, îl purta că ține mai mult. Avea darul vechimii, lucrurile nu stăteau pe ea, stăteau pe strămoşi, asta o ştiau şi elevii. Începea să te laude şi tot asta făcea, te învechea. Până să-ți dai seama ce se întâmplă apuca să se scoale cu tine la telefon, cu soțul la serviciu, cu fiica vomând cuptorul cu aceea?i mâncare, zilele una în cealaltă, sudate ca şi mama cu fiica fiindcă bărbatul zâmbea. Lauda ei te lua în stăpânire, Adică să fie în locul tău, doamnă profesoară? Astea sunt farmece, n-o să spuneți că şi credeți în ele, Era un fel de a fi, Horea, nu se putea abține, ?i chiar îi trăia pe ceilalți? Când iubea, da, E nebunie curată, ce mai, Încă nu ?tiu, o făcea ?i cu elevii, Au! Avea reclamații de la părinți, Da!? Că e posesivă, Toți profii sunt, Ei, Horea, posesia e putere, o boală, Cea mai rea, Închipuie-ți, şi dublată de dragoste.  

 

 La interfonul blocului turn, primul de pe Republicii, Adriana Stan nu găsea cartela, geanta o înghițise, apoi s-a hotărât să formeze numărul apartamentului, fata i-a deschis greu, somnoroasă. A?tepta în u?ă, mai înaltă decât mama, la cei 12 ani ai ei, dar cu aceea?i legănare a capului, aceea?i curbă a spatelui, aceea?i privire. Adriana Stan o locuia deja, Cum, doamnă profesoară, Evalua ca un om mare, Horea, Ca o posedată, vreți să spuneți? Ei, acum chiar că nu mai ?tiu, s-au întâmplat multe. 

Holul apartamentului dădea în trei camere ?i bucătărie. Fata se sprijină de bibliotecă, mama de umărul ei, u?ile nu se sprijină, se îndoaie. Adriana Stan intră în camera mică dinspre Catedrală, apoi amândouă trec pe balcon. Crucea atârnă de zborul unei păsări, Uite, mamă. Se scurg minutele. Din luminile de la stâlpi cad în groapa care înconjoară biserica fulgi de zăpadă, luminile se întorc. Se întorc ?i ele în cameră, deschid calculatorul, lucrarea de  doctorat e cât două-trei cărți. Orica cite?te. Femeia care se împră?tie când merge scrie lucruri uluitoare. O spune. Vorba e mai mare decât gândul. Tace praful pe furnirul bibliotecii. Am mai prezentat un capitol, spune Adriana Stan, profesorul e mulțumit, dar trebuie să modific iar, au apărut noutăți de pragmatică, sunt mereu cu un pas în urmă ?i mereu mi se dă alt termen. Se ridică să închidă cuptorul la aragaz. Iar s-a ars orezul, Iuba, întreabă fiica. Când Adriana Stan se grăbe?te picioarele o iau într-o parte. Rămâi la masă, Marta zice să rămâi. Se duc în sufragerie, mama e până la umărul fetei când bea. 

Acum Adriana Stan are picioare de capră, Marta are picioare de capră. Mai stai, spun după vreo oră, ?i se proptesc în u?ă. Bărbatul, abia sosit, râde fiindcă le aude dinainte. Orica nu mai aude. Râsul lui Iubi nu însoțe?te atât caprele cât se depărtează de fereastră. Când visele au început să le cadă de pe chip Orica se uita pe geamul care duce la Catedrală. S-a uitat vreo jumătate de an ?i a hotărât că nu mai vine. Era o după-amiază fără păsări pe schela bisericii, apartamentul Poetului nu se vedea, încă. Sania căzuse de pe balcon, stătea agățată între etaje. A stat aşa toată iarna. De la Coreco se vedea ca o spânzurătoare. Mama ?i fiica au ținut timpul cât s-a putut înăuntru, apoi au început să scrie. Orica a plecat târziu, într-o noapte visul a venit să o ducă înapoi, Te a?teptăm la cafeaua de dimineață. Cafeaua a mucegăit în ce?tile desperecheate. Au stat Adriana Stan cu Marta într-un singur gând. Gândul aproape că o vedea pe Orica la telefon. Fata scria poeme peste umărul mamei, Să nu fie vreo repetiție, Marta! Umerele se lipeau. Poemele se lipeau de ele. Adriana Stan construise o casă la țară, cu brazi pentru mediatici, prietenii comuni. Între timp, un brad crescuse de două ori în fața terasei de la primul etaj, priveli?tea apropiată se mutase pe deal, cumpărat ?i el din economiile rămase de la orezul cu pui. Marta nu mai putea mânca. De aceea bunicul îi aduce în fiecare zi câte o portocală. Ea cumpără ?i gumă de mestecat din magazinul de la parterul blocului. Bărbatul stă, de la un timp, mai aproape de fereastră. Fetele lui Iubi se apropie tot mai mult, Ca şi cum n-ar avea nicio vârstă, Cum faceți asta, le-a întrebat Poetul cu scrisul pe hârtie, Fără redundanță, au răspuns într-o voce. Poetul se retrage în burta din ce în ce mai umflată. Maximele îl dor. Nu prea răspunde la telefon, dar fetele lui Iubi, Adriana ?i Marta, soseau la u?ă spre seară. Mama lui a?teaptă să plece caprele astea ca să moară, a?teaptă mult. Respirația poetului, imobilizat, e din ce în ce mai grea, inspirația Martei, mai puternică. Dar, atunci când trec de biserică, sunt doar Marta ?i Adriana Stan. Iuba îl roagă pe Iubi să nu divorțeze din cauza asta, a?a cum amenință de la un timp. Noaptea, bărbatul le simte în cameră ca pe un corp străin. E ca ?i cum ar umbla în el. ?i e obosit dimineața. Fiindcă dimineața nu trebuie să se repete într-o singură zi ?i el nu mai ?tie. Nu ?tie când vine, când pleacă, Fiindcă e tot aia.

Figura de pe ilustrata Festivalului Internațional e Marta, cu un poem. Din moarte locatarul de la Şapte Etaje se răzbuna cu scrisul lui țuguiat. E la marginea metaforei toată lirica Martei, s-ar fi auzit din mormântul desfăcut de stăncuțe, Fir-ar să fie de hoațe! Dar Adriana Stan, care critica orice text străin de ea, şi fiica ei Marta cuvântară Că urâciune au făcut cu maximele lui. Şi s-au jurat că şi eu şi eu sunt poet. Şi au mâncat şi au băut în zilele lui fără glorie cum sunt de obicei cele după întâia moarte. În telefonul de la şapte dimineața, Că noi îl cinstim! Adriana Stan i-a spus Oricăi: Închid hruba pentru o vară, se face mai mult loc în jur. Şobolanii au urcat la mansardă şi de acolo Iubi s-a aruncat pe copertina biroului notarial. 

Ştampila era pe birou. 

 

1. Cu timpul în Bagdat

Tare-i rău dacă nu vezi!

 

Într-o vineri, la întoarcerea în Bagdat, aerul stătea în fereastra Zenofiei. A?a a stat o vară întreagă, apoi toamna ?i iarna. S-a oprit pe la mijlocul lui februarie, viscolit, în golul din cameră. Nu mai era nicio privire care să a?tepte. Nici fereastra. Doar zăpadă. Niciodată n-a fost a?a, nici în 54. Mama are dreptate, numai că a văzut-o cu mult înainte. ?i când duminicile au început să o înfă?oare întreba ce zi este ca să înceapă amintirile. Căuta cu mâinile cadrul. A nins iar! Nu, nu, mamă. E ceață? La ora 10? Da e zăpadă afară. Nu, nu, nu. E alb în dimineața asta. Nu, mamă, vezi matale prost. Î?i băga mâinile sub pătură, Tare-i rău să nu vezi! Încă erau zile de iarnă scurte, ploaia de gheață pusese câteva straturi în zăpada pufoasă, liniile de tren ie?iseră înafara gării. Acoperite ?i ele în albul de Bagdat. Albul e moarte, nu mai trece. 

Zenofie stătea în oasele grele de un an, dar acum era ?i mai țeapănă, abia dacă se mai putea ridica la marginea patului, cu fruntea sprijinită de masă ori de speteaza scaunului. Scaunul făcea peste 50 de ani, fusese adus din Valea Sălciei. Când venea cineva, pe el se a?eza. Dar nu asta vedea Zenofie. 

 

Duminica e chiar pielea mamei, care e în oase şi se gândeşte la drumul înapoi. În sat. Dacă nu-l mai poți face, vin gândurile. Singure, spune. Şi duminica e în bluza ei albastră. 

 

Mama e în copilărie, dacă se sprijină de scaun asta face, umblă în amintiri. Mă uitam la Pavel. Nu-i poate ocoli privirea. Mama întreabă nu-ți e frig. Orica mută scaunul mai aproape de ea, ?i-am adus supa, hai la masă, mamă. Masa e la o jumătate de pas, dar trecuse vara când putea să meargă până la oglindă, ba ?i să deschidă două u?i, apoi, la încă trei pa?i, să fie sub boltă, cu privirea ei de demult. Chiar ?i drumul începuse să fie singur, Ce e cu lumea asta? Sunt vremuri grele, mamă, Nimic nu mai e cum a fost. ?i se uita la peretele Colonelului, Parcă e cineva dincolo, Nu e nimeni, mamă. Mă doare coloana, spunea, să mergem în casă. Transpira. Pe ?ira spinării Zenofie era udă. O luam pe mama de braț, brațul e mort. De la un timp nu mai ie?ea din încheieturi, E în două lumi, spune Pavel, Taci, i-am spus taci. 

Supa se răcise, Zenofie făcea jumătatea de pas mai greu decât un somn întreg. A renunțat, din ianuarie, ?i la jumătate, fără să ?tie. Î?i trage căma?a peste genunchi dar pântecul ei are patru copii în el, A putrezit înăuntru, spun. Medicamentele, spun. Pavel nu spune nimic. Iese din mama ?i nu spune ce spune că se poate întâmpla din clipă în clipă fără să ne dăm seama. Ea î?i încle?tează degetele ca ?i cum i s-ar fi oprit gândurile. Gândurile sunt mereu vinete, Nu se mai uită afară. Nu se uită în nici un fel, E între lumi, Ai mai spus. 

Păcătoasă vreme! Ger ?i viscol. Zenofie vedea lini?tea altfel decât până atunci. O ține în degete. Mamă, mamă! Mama vrea să se ridice. Orica îi spune lui Pavel că are nevoie de tine. Pucu unde este? Pucu e pisicul mamei, îl ține cu ea în plapumă, Mustățea, îi spune. Pucu se uită la ea ?i începe să-?i caute locul, de zece ori îl caută, dar brațul Zenofiei e prea moale, Pucu nu mai are stare. Zenofie întinde mâna, mâna vede mai bine decât ea, Nu mai întreabă nimic din Valea Sălciei. Maria, abia sosită, spune că nu mai întreabă. ?i plânge. Apoi îi ține mâna mamei în mâna ei o jumătate de zi. Are să plece pe seară, Vin mâine, Mâine s-a anunțat viscol mare, E singur, spune, Ion Alexe e singur cu mieii abia fătați. Ion Alexe are 80 de ani, singurătatea are câteva zile, Trebuie să plec, mai fac câte ceva, învelesc ?i leandrul. Vin, spune Maria Alexe, cu privirea departe, vin mâine. 

Dar când ziua de duminică a plecat din mâinile mamei sora mea nu venise. De două săptămâni era mâine şi nu mai sosea, Când vii, după înmormântare, i-am spus la ultimul telefon cu Valea Sălciei. Viscolul a pus zăpada pe casă, zăpadă peste tot. E alb, numai alb, mamă. Zenofia tace, tace în mâinile ei. Ziua ?i noaptea nu se mai despart. Mama nu se uită la viscol. Are doar o privire dată pe spate. Costumul ei stă în ?ifonier, stau ?i pantofii, ca într-o raclă. 

Pantofii nu o mai încap cu ?osetele de lână, I le punem la picioare, tanti Ioana. ?i paltonul? A lăsat s-o îngropăm cu paltonul albastru, dacă e iarnă. Femeia cu spălatul în mâini se opre?te, E mai greu acum, spune. Doamnă Zenofie, o strigă tanti Ioana. Mama ascultă în ea, Nu s-a întărit, spune femeia, e tot caldă. Paltonul intră cel mai greu la coate, la fiecare. O ajut, cotul alunecă greu înăuntru. Era bine să fie ?i sora dumneavoastră, Nu poate veni, spun, satul e izolat, nu mai e drum. 

 

 

?i Maria Alexe murea dincolo, Nu ?tie de mama, nu merg telefoanele. 

Bagdatul stătea în zăpadă, Valea Sălciei, îngropată. Numai gândul era între ele. Şi Maria Alexe, de care era cel mai rău.

 

Moartea îngropată

Zenofiei îi putrezea trupul, nu a?teptarea. Petru, fiul mai mare, venise de două ori într-o săptămână, cât într-o vară întreagă, dar a?teptarea mamei continua cu încă o zi. ?i alta. Nu mai era timp, nici cât un drum obişnuit de la Valea Sălciei la Bagdat, dar mama a?tepta. Viscolul, până ?i în Bagdat, parcă stătea în fulguiala care venea ?i se întorcea. Un aer de sticlă pisată, o ploaie cu înghețul în ea înconjura moartea din casă care nu mai murea, Nici cimitirul nu se vede, spune Pavel. Trebuie că eram în camera mamei ca ni?te umbre, a?teptând. Dar ?i moartea a?tepta. Mama cred că o vede, acum. De fapt, nu ştim care din ele vedea. 

Era tot mai grea zăpada, greu gerul, ?i vântul. Moarta lui Petru? de pe Amurgului stă în casă de o săptămână, spune Pavel. ?i abia sâmbătă au programat-o, E greu de săpat groapa, Ce să sapi, spune Pavel, ?i dacă se întâmplă? Stăm cu mortu’ în casă, asta facem.

Noroc că mama vedea când a deschis ochii şi mai avea culoare în ei. Dar Orica n-a mai ?tiut dacă era vorba de somn, atât cât a fost, sau de amintiri. Între geamuri mu?catele erau vii. Le-am urât, aveau să se înro?ească până la 40 de zile, ro?u de ger. ?i asfințitul avea piele de frunză putredă. Pavel spune că mama are febră, Are mâinile în somn, spun, Vorbe?ti prostii, spune Pavel. Dar el are 7 ani ?i e băiat. Ce faci în baltă, întreb, Caut ?erpi, e?ti chioară? Du-te dracului, te spun la mama.

 

Pavel are mulți ani, Mama s-a dus, scoală-te. Ațipisem în camera din spate. Spun da’ sunt îmbrăcată. Trec prin coridor, intru în camera mea cu u?a deschisă la moarte. Pe masa cealaltă, o lumânare aprinsă. Lumina se oprise în jur. Se opriseră ?i genunchii mamei. Mama se oprise. Cu zăpada înainte şi înapoi. Nu-i era frig. Era frig doar în fereastră. Fiindcă fereastra se uita înăuntru, la trupul de pe scoarța de lână. Zenofie era numai trup.

Se făcuse 11 noaptea, Pavel pleacă în haina lui veche s-o aducă pe tanti Ioana de dincolo de Văii. Limba ceasului din perete stă deodată ?i se uită la drum. Aerul din cameră e ca vântul de afară, drumul ?i nucul ating acoperi?ul, se aud încheieturile casei, Doamne, asta ne mai trebuie. Casa geme cu aerul în ea. În sfâr?it, prin sticlă trec Pavel ?i tanti Ioana. Mama e în altă singurătate, Acum se uită la noi, spune femeia.

Pe uşă intrase ?i gheața de afară. Viscolul apropia miezul nopții de mama. Gândurile nu mai plecau din cameră, suflarea femeii o dezbrăca. Încet, mâinile ei de dincolo de Văii se duceau pe pieptul ?i pe brațele Zenofiei, pe sticla subțire de la ?old. ?i a bătut ora 12 până spre dimineață. Şi viscolul făcea țăndări zăpada în tot aerul, toată curtea. Şi drumul. Orica nu s-a mi?cat din lini?tea mamei. Trebuie că mergea. Şi Pavel stătea cu nesomnul în picioare. 

În seara de duminică spre luni, în rând cu mama, a crescut zăpada până la bolta de fier, mult deasupra geamului. Câmpul întreg era adus în ora?. Până la 5 dimineața, când Orica ?i Pavel au început să telefoneze, a?a a fost, fără gânduri. Întunericul părea alb. Doar între geamuri nu era zăpadă, pe pat se vedea Zenofia. Nu gândurile. Orica ?i Pavel nu mai plângeau, timpul trecuse cu umbrele lor pe prag ?i tanti Ioana, în pantofii băiatului, adusese zăpada în ea, S-o dezbrăcăm, a zis. Femeia avea mâini îndemânatice, Cum o spălăm a?a e pe lumea cealaltă, Dumnezeu s-o ierte! Dumnezeu s-o ierte, am spus. Pe masă a fost pusă o cană cu apă, mama nu a băut. A?a îmbrăcată nu. Poate la 9 zile, odată cu pomana, când Pucu s-a a?ezat în locul ei ?i nu a mai plecat, Îi simte mirosul, am zis. Mirosul era tot o suflare până la 40 de zile. Care se vedea. 

După ce femeia a terminat cu mama oglinzile purtau pielea ei veche şi le-am acoperit. În noaptea de duminică spre luni, noapte lungă de viscol, poarta a fost lăsată deschisă. Pavel a dat mereu zăpada la o parte, dar viscolul o aducea la loc. Dimineața era tot noapte, zăpada până la streaşină. 

Pe drum cineva oprea caii sau ce se aude, merg unii pe drum? 

Orica nu mai ?tie unde să se uite, ?i sughițul, ?i el e în cameră, E mama, î?i spuse, dar Zenofie nici nu clipea.

 În camera cu trupul, cana cu apă ?i trei mu?cate la geam Orica se mi?că din fața luminii. Fereastra înghețase, Mamă, ce faci? Un zâmbet i-a stat în colțul buzelor până am mutat-o în lemn, a?a cum făcea când îi mângâiam obrazul. Pe obraz ?i durerea avea piele. Acum, a?teptarea e pe pat ?i mama pe masă. E foarte departe.

Am crezut că sora mea nu mai vine, dar nu ea, voința ei plecase dimineața din Valea Sălciei ?i a ajuns pe seară în Bagdat, unde întunericul s-a ferit din cale. Maria Alexe a dat viscolul din u?ă, s-a dus la mâinile mamei ?i le-a luat, a luat şi zilele, ?i nopțile de zăpadă. Mamă, i-a spus, mamă. Ceara se terminase. Plânsul se terminase.

Lumânările din jur şi de pe hol picurau, sora mea avea în ea gerul ?i am luat-o de la căpătâiul mamei. A mai mers de câteva ori 8 kilometri cât a povestit drumul, nu pentru noi, pentru ea. Zăpada s-a oprit când clopotul bisericii Bagdat s-a dat înapoi că să fie tras încă o dată, dar nu era zăpada din drumul Mariei, era cea din Bagdat. Clopotul din Valea Sălciei bătuse la 6 fiindcă Ion Alexe s-a dus imediat după 5 dimineața ?i l-a tras. Abia atunci s-a uitat la Dealul Crucii, ?i-a dat seama că Maria lui trebuie să fie în Bagdat fiindcă fierbea ?i a pornit-o cu el de acasă. Dar la Titile a ajuns numai ea, porcii mistreți nu aveau cum, zăpada era de cel puțin 5 metri.

Ca într-o depărtare, Maria ?i-a scos hainele ude, aerul mamei a trecut, în sfâr?it, de apa cu care fusese spălată ca să nu mai calce nimeni în ea. Pământul înghețase. Şi ghivecele cu muşcatele roşii, numai florile, 16, nu. Miercuri, a spus Pavel, miercuri o îngropăm, Nu se poate marți? Cimitirul e bocnă, nu se poate săpa.

 

(fragmente din romanul În două lumi, în curs de apariție la Cartea Românească)