O ZI DIN VARA LUI 2010

Ziua de 1 august 2010, o duminică memorabilă, a căzut deodată răcoroasă peste oraşul A, ca şi peste întreg sudul României. 

În timpul verii ce  părea a fi pe sfârşite, aiştii vegetaseră-n blocurile lor din prefabricate, cu fațadele cojite, amețiți de căldura dogorâtoare. Se dusese zvonul că numai în cartierul nou format, lângă parcul cel mare al oraşului, unde peste noapte se ridicaseră vile şi vilişoare arătoase, multe încântătoare – „Ne revenim, priviți!” se mândrea primarul Săracu, admirând noua privelişte în care viluța lui nu era chiar cea mai opulentă, cum bârfeau duşmanii, „Ne revenim, sigur, priviți, prieteni!“ –, numai acolo aerul fusese respirabil toată vara. Căci doar acolo, într-adevăr, aparatele de aer condiționat, instalate până şi pe holurile bine meşteşugite ale uimitoarelor clădiri de către arhitecți pricepuți, întrețineau o atmosferă continuu înviorătoare, pentru unii exagerată, pe care majoritatea aiştilor ce se apropiau sâmbăta şi duminica, în plimbare, prudenți, de uimitorul cartier, o calificaseră ca fiind raiul pe pământ. 

Dar, neaşteptata zi de 1 august, ca la un semnal divin, a făcut dreptate: peste întreg oraşul A, de la somptuoasele vile, până la locuințele din chirpici aflate la marginea nordică, unde se-adunaseră, fratern, rromii cei fericiți ai urbei, s-a format un strat subțirel de norişori albi, destul de persistent însă pentru ca temperatura maximă a zilei, la orele 10:00 antemeridian, să fi fost de doar 21 de grade Celsius. 

De aceea, ca niciodată, în prospețimea dimineții aiştii – î?i prelungiseră somnul matinal, revigorați şi respirând profund miraculosul aer rece. 

În apartamentul lui de trei camere de la etajul 1, Cezar Fecioru s-a trezit de dimineață, însă după plecarea discretă a Sidoniei către administrarea celor două bijuterii aiste: mai vechea La bella ragazza,şi mai noua La belle Maison – oazele de libertate ale aiştilor de toate felurile, de toate gusturile şi buzunarele. 

Începând cu ora şapte treizeci, când a deschis ochii şi a fixat tavanul, a continuat să privească tavanul până spre ora nouă douăzeci, calm, senin, fără ca vreun muşchi cât de mic, sau vreo umbră cât de firavă să i se fi zbătut pe fața-i odihnită şi imobilă. 

La ora nouă treizeci a fost în hol, duşat, ras proaspăt şi îmbrăcat. A privit automat în oglinda mare, atârnată pe unul din pereții holului. 

A văzut acolo, cu ochi uimiți, un necunoscut. 

L-a cercetat îndelung, metodic, răbdător. Trebuia să afle cine este acest solitar anonim, acest intrus ce s-a strecurat în casa lui, prin metode malefice. L-a scrutat în detaliu, cu privirea lui ageră. A zărit acolo un ins oarecare, relativ înalt pentru generația lui pierdută, în jur de un metru şi şaptezecişiopt de centimetri, cu părul albit în totalitate, dar cu pielea măslinie a feței încă destul de netedă. Fapt care l-ar fi făcut pe orice privitor să se-ntrebe ce vârstă anume ar fi putut avea această persoană intrată prin efracție în apartamentul lui: un 55, un 60, un peste 60 de ani, cumva? I-a văzut umerii lui aduşi uşor în față, formând o cocoaşă incipientă. În acelaşi timp, însă, imperturbabil, Cezar Fecioru i-a examinat pieptul încă puternic, cel mai probabil foarte dezvoltat, cândva. Şi iarăşi cercetătorul a fost derutat: să fi fost intrusul sănătos sau să fi fost bolnav? să fi comunicat corpul lui, alcătuit din atâtea contrarii, un semnal în afară, sau nu? Dar proprietarul Cezar Fecioru a fost izbit de imaginea inedită a unui bandaj profesionist, un pansament alb, aplicat pe brațul stâng, pansament ce proteja, cel mai probabil, o rană urâtă. Ce să se fi întâmplat? Prin ce suferință să fi trecut omul din oglindă, care, surprinzător, îşi mişca ambele brațe cu lejeritate, fără ca vreo urmă a durerii să se fi văzut pe chipul lui încemenit? 

Tot mai curios, Cezar Fecioru a dorit să-i vadă dantura cetățeanului poposit neaşteptat în oglindă. Aşa că s-a apropiate de el şi, spre lauda lui, acesta şi-a dezvelit dinții într-un rânjet inofensiv. Pe cei din față îi avea puternici şi lați, iar caninii erau extrem de ascuțiți şi puțin săriți în afara şirului dentar, altfel sănătos. Poate doar culoarea un pic gălbuie a dinților –de la fumatul căruia i-a fost sclav! a gândit fulgerător şi cu claritate Cezar Fecioru,  neiertător – să-i fi atenuat din imaginea lui generală de fost animal de pradă. 

Mai departe, şi-a continuat inspecția locatarul Fecioru, musafirul nepoftit era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni subțiri, crem, bine călcați şi care cădeau perfect peste picioarele înalte ale insului. O curea în acelaşi ton îi înconjura mijlocul lui vânjos, laolaltă cu cămaşa lui albă, cu mâneci lungi şi butoni. Doar când, inevitabil, îşi mişca mâinile prin aer, mâneca stângă a cămăşii se ridica şi lăsa să se vadă bandajul cel alb, ce ascundea o rană secretă. În picioare – tălpile i s-au părut mari lui Cezar, un 43, poate un 44 –, necunoscutul purta pantofi maro, din piele, cremuiți recent de-o mână expertă. 

Sfârşindu-şi inspecția, edificat, Cezar Fecioru s-a retras un pas în spate, a privit din nou înfățişarea din oglindă, în ansamblu, şi a concluzionat sec: 

– Un dandy decrepit. Incongruent. 

L-a fixat rece, dar nu răzbunător, pe cel din oglindă. L-a privit ca pe un prizonier. Ca o săgeată de rapid i-a trecut prin minte gândul că, după cum arăta, – mare farseur! – intrusului îi plăcea să se uite-n oglindă, să se laude cu ținuta lui falsă, să se mintă. Cu un gest ce-ar fi făcut, poate, dreptate, a gândit implacabil c-ar fi trebuit să izbească oglinda cu forță – această vânzătoare de iluzii! –, s-o facă mii de bucățele şi fărâme. Dar s-a abținut, pentru c-avea rațiunea pe care-o avea: spionul, farseurul s-ar fi strecurat perfid, ca un şarpe, în toate miile de mici bucățele, s-ar fi multiplicat ingenios – prost nu era! – şi l-ar fi învins categoric. Şi pe urmă, i-a mai spus gândul lui amețitor, era totuşi oglinda lui, nu putea s-o distrugă pentru un fățarnic, un neica nimeni ce tocmai se furişase acolo, în inima proprietății lui, pândind un cine ştie ce moment prielnic. Trebuia să găsească o cale, imediat, să scape din această capcană: 

Şi atunci, inspirat, curajosul stăpân al casei a făcut pur şi simplu un pas către uşa de ieşire din locuință. Moment în care, cum bine plănuise Cezar, necunosutul din oglindă n-a mai putut rezista, n-a mai putut rămâne, şi-a dispărut şi el instantaneu, ca un prestidigitator de bâlci ce-şi uită numărul şi-şi ia catrafusele. 

Astfel că în ziua de 1 august 2010, fix la ora 10:00 a.m., Cezar Fecioru a ajuns în centrul oraşului A, în dreptul peretelui estic al Centrului Cultural Lumina, față-n față cu clădirea cea austeră a Primăriei, situată dincolo de bulevardul Vlad Țepeş. Din pricini deja amintite, la acea oră centrul orăşelului era nepopulat. Ba se poate spune cu deplin temei că, de fapt, în Centru nu era nici țipenie de om. Singur, cu pas elastic şi egal, Cezar păşea pe lângă peretele estic al instituției de cultură. Era îngrijit ca de obicei, iar întreaga lui prezență în mişcare transmitea tihnă, acalmie, decență. 

Mai târziu, de fapt peste numai o zi, avea să depună mărturie nimeni altul dcât Pele Aistul care se apropia şi el, în acele momente fatidice, din partea opusă, de locul cu pricina. Tocmai ridicase mâna dreaptă, când trecea pe lângă Primărie, fluturând-o bucuros în aer, recunoscându-l: 

– Nu-l mai văzusem de mult! va spune el, căzut în aceeaşi suferință fără leac ce-l măcinase toată viața. De când m-au numit, ăştia, consilier pe problemele rromilor – va face el un gest confuz din cap către Prefectură –, mi s-a părut că mă ocoleşte. Şi voiam să-i vorbesc, c-a fost un om pe cinste, va încheia el cu amărăciune în glas, căutând cu ochii lui neliniştiți o salvare, un loc binecuvântat unde să-şi înece amarul zilelor lui triste. 

Mai mult, dintr-un punct şi mai îndepărtat, cam la o sută cincizeci de metri, Mihai Ceferistu, trecător singuratic dinspre piața cea adormită a oraşului, va mărturisi şi el înfiorat că i-a recunoscut silueta armonioasă, puțintel arogantă şi neînvinsă a vechiului lui camarad de luptă civică. 

– Mi-am dat seama că-i el după părul lui alb şi bogat, va spune Mihai Ceferistu, nostalgic, după întreaga lui ținută triumfătoare. L-am iubit pe omul acesta, paranoic şi informator, cum ziceți voi, dar pentru mine-a fost un bărbat adevărat, un tovarăş de nădejde, o minte prea profundă pentru unul ca mine, domnilor, şi- a avut şi nişte principii pe care nu le-am mai întâlnit la alții. Aşa c-ar fi cazul să nu se mai spună prostii despre el, acum când nu ştim exact pe unde-o fi, şi să aşteptăm cu toții un semn al Drăguțului nostru Dumnezeu, un semn bun..., va sfârşi Mihai Ceferistu, făcându-şi cruce şi aşteptând de-atunci, în toate zilele ce-i mai rămăseseră, semnul pe care l-a prezis în acel magnific început de august. 

Fatidica întâmplare va trezi în întreg poporul aist stări copleşitoare. Ca la un semn, el îşi va aminti tulburat de încâlcitele dispariții ale celor patru aişti de seamă: savurosul om de afaceri, Gigi Clipa; inimitabilul politician, şef de partid şi senator, Scumpu Eduard Nicuşor; imaginativul şi organizatul ziarist Oscar Priceputu; şi, poate cea mai neaşteptată dispărută aproape de intrarea în august („Şefa, n-o mai găsim pe Şefa!“, anunțase inițial serviciul 112, Puişor Marinela, plângând în telefon, fără să-şi mai găsească măcar un cuvânt...), strălucitoarea şi împlinita Miriam Ferecatu. 

Trei ani de zile autoritățile aiste, dar şi cele centrale – căci cazul, se va hotărî, depăşeşte orice rațiune comună – vor croi ipoteze, vor căuta şi-n gaură de şarpe, vor întocmi sute şi sute de fişe şi vor lua tot atâtea declarații, însă întreg efortul va fi în zadar. Cu părere de rău pentru banii pierduți, pentru insidioasa teamă nelămurită, care va începe să plutească fatal peste România, autoritățile de toate felurile se vor recunoaşte înfrânte. 

Nostalgia după cei pierduți se va simți mai abitir şi inexplicabil nu în birourile tot mai luxoase ale şefilor, oriunde-ar fi fost ei, ci în casele tot mai sărace ale aiştilor. Nu era vorba numai de egoistul şi primarul „sentiment al insecurității“, cum vor titra ziarele, ci, mult mai grav şi mai netratabil, va fi credința lor arzătoare  într-o  adevărată aruncare în aer, pur şi simplu, a acelui zid uman pe care-l formau oamenii aflați unul lângă altul, invincibili, ca mărgelele pe ață. Căci iată, se vor zbate aiştii în camerele lor înguste, încinse, sau trosnind de frig, după caz, patru mărgele fuseseră deşirate. Cineva, un mare criminal, un mare bandit, le făcuse pierdute în numai patru luni, câte una pe lună, ca într-un ritual satanic, ca  în coşmaruri, se vor trezi ei transpirați, cu gura uscată şi fețele trase. Şi poate că şi-a cincea mărgică, vor îndrăzni ei să gândească fragil, tremurător, poate şi ea să fi dispărut, deşi sunt doi martori, se vor iluziona ei, care jură c-au văzut-o, jură că era acolo în Centru şi că apoi s-a zărit doar aerul vibrând. 

În orice caz, dincolo de situația nedescifrată din duminica lui 1 august 2010, aiştii vor avea certitudinea că se aflau în fața unui drum fără întoarcere: pentru cele patru mărgele din şirul lor de neînvins, puteau să pună capăt speranței ispititoare că le vor mai revedea vreodată aievea. Totul a fost, totul s-a dus!, vor constata ei amar, descoperind cu tristețe legea fundamentală a vieții şi, lipsiți de iluzii, izolându-se în muncile şi-n zilele lor din ce în ce mai mecanice. 

Aşa că abia după trei ani de cercetări zadarnice, studiind legile lor precise, conducătorii vor pronunța oficial moartea celor patru. Pentru al cincilea, nimeni nu îndrăznise să înainteze o simplă cerere, cum trebuia. 

Prefectul şi primarul, demni în regretul lor sincer, vor organiza o înmormântare frumoasă, bogată şi sofisticată, pe măsura celor dispăruți pentru totdeauna. Va fi o înmormântare simbolică, cu slujba în biserica lui Gigi Clipa şi presărată cu alese cuvinte, versuri şi proze dramatice rostite cu simțire de Leontin Munteanu, Vasile Vasile, dar şi de ceilalți condeieri, spujină de aişti talentați, adevărați vrăjitori într-ale scrisului – totul în coordonarea (căci „regia“ pare un termen prea simplu) neîntrecutului Riscu Mirel. De altfel, acesta va da lovitura în acele zile vâscoase, pentru că, inteligent, mereu gândind la cum simte poporul, va transmite în direct tragicul eveniment, cu noua lui televiziune născută ingenios în propria-i sufragerie, ATV (Actualitate, Transparență şi Viață). Aiştii care n-avuseseră loc în convoiul ce blocase micuțul orăşel, precum şi cei care nu prinseseră-o creangă liberă prin pomii din interiorul cimitirului, plini-ciorchine, îi vor face safteaua ATV-ului: vor privi de-acasă toată jelania, iar de-atunci încolo nu se vor mai dezlipi de postul-minune. Pentru totdeauna, grație neîntrecutului Riscu, aiştii – iar în şase luni, toți românii de pretutindeni, cu mici excepții – îşi vor lua zi de zi, noapte de noapte, porția de atevism, unde auzeau lucruri de neauzit şi priveau fapte de neprivit, şi unde Riscu, transformat peste noapte într-un proprietar obişnuit de elicopter cu care să facă față mai iute nedreptăților felurite, va dirija cu mereu sporită fascinație întreaga Românie. 

Un singur aist  se va auzi foarte clar, separat de corul aiştilor seduşi: 

– Ne mutăm la țară, nevastă... În A nu mai e de stat ! 

Va fi vocea resemnată a lui Nae Lefterache, nu atât învins de ascensiunea fulminantă a „meschinului“ regizor al Cântării României,  cum zicea, cât de singurătatea totală care-l cuprinsese ca un laț desăvârşit, odată cu „pulverizarea“ celui care nu fusese neapărat prietenul lui – „nu există prietenie, va vorbi el fără înțeles, ci doar oameni asemănători aflați undeva“–, dar cu care se înțelesese uneori, febrilul Cezar Fecioru. 

Şi se va muta, într-adevăr, Nae, cu întreaga familie în Crăsaniul lui natal, unde va fi ajutat să se readapteze de un fost elev de-al lui, stabilit de tânăr în satul pe care-l ghicise ca singura salvare certă în fața tăvălugului ce va să vină. Nae Lefterache va fi văzut ziua cultivându-şi grădina, sub îndrumarea tânărului său companion, robotind prin vie, udând roşii, vinete sau pepeni, dar şi îngrijindu-şi piersicii, caişii şi merii, studiind de zor ştiința cultivării pământului – „singura ştiință veritabilă!“, va spune el directorului muzeului, Florin, venit acolo în fiecare vară pentru săpăturile de la Piscu Crăsani, helisul românesc –, iar noaptea, se va duce zvonul – pentru că ieşise la pensie anticipat –, va roboti în alt fel, infatigabil, într-o cămăruță unde crescuse de mic, aplecat sub lumina veiozei asupra maldărului de foi scrise mărunt, citeț, aspru şi poetic, aşa cum îi era şi firea omului pierdut printre foile înnegrite. 

Iar după gestul lui Nae Lefterache, A-ul parcă se va trezi la o nouă viață, deşteptat dintr-un somn confuz, agitat. Privirea aiştilor va fi mai limpede, dintr-o dată, ca şi cum li s-ar fi luat o pâclă, o ceață de pe ochi. 

Pele Aistul, prins şi el de prospețimea unui alt timp, se va-nfățişa cu demnitate în biroul prefectului şi va spune cuvintele la care visase de mult : 

– Sunt o persoană liberă! Ca dovadă, îmi dau demisia din funcția de consilier. 

Iar nepotul Aistului, cel ce se va specializa în studiul nevăzutelor, devenind o autoritate recunoscută, le va vorbi cu răbdare celor treziți despre echilibrul opuselor, despre vina celor căzute şi despre cum lucrurile-şi fac singure dreptatea lor, dându-şi socoteală unele, altora. 

Dar spiritul A-ului din viitorul imediat va fi întruchipat de un profesor de chimie, în jur de treizeci de ani, poposit la liceul teoretic al oraşului. El le va vorbi cu vervă neîntrecută celor tot mai mulți ce-i vor asculta vorbele-i profetice, despre ştiință şi transformări, despre sfârşit şi creație şi despre perpetue reevaluări: 

– Noul e imposibil ontologic, domnilor. El doar stă să vină. E doar în preajma noastră. Apocalipsa şi Împărăția sunt simple superstiții. 

Fapt este că, urmarea acestor întâmplări, sentimentele de regret pentru cei patru dispăruți se vor estompa până la inexistență, aiştii gândind vag că dreptatea este totuşi deasupra tuturor, iar locul devenit gol în sufletele lor va fi ocupat de amintirea tot mai vie şi misterioasă a  imaginii lui Cezar Fecioru, dar nu o amintire umbrită de tristețe, ci, dimpotrivă, una atinsă de speranța cea mai intensă şi mai apropiată de viață. 

În sfârşit, la capătul acestui şir de evenimente, studioasa Marilena, tenacea secretară a primăriei, va apărea-n capul scărilor instituției sale, va privi A-ul ca pe un oraş proaspăt, renăscut, şi va spune simplu: 

– Totul e bine! Totul e frumos, doamnelor şi domnilor! 

Doar că toate acestea vor urma să fie negreşit, cândva, în viitor. 

În ziua de 1 august 2010, însă, fix la ora 10:00 antemeridian, Cezar Fecioru s-a aflat cu adevărat exact în mijlocul oraşului A, lângă zidul estic al Centrului Cultural şi față-n față cu primăria. El a fost şi a trecut pe-acolo sub protecția răcoroasă a unui cer închis cu vălătuci de norişori albi, prin care razele soarelui treceau pierzându-şi din putere. În secunda când, de la distanță, Pele Aistul l-a salutat cu mâna ridicată-n aer, iar Mihai Ceferistu, de la şi mai mare distanță, i-a ghicit silueta lui sportivă şi a strigat ceva, inutil, către fostul lui camarad de idealuri tinereşti, părul bogat al lui Cezar, ondulat spre dreapta, s-a înfoiat uşor, tremurându-i imperceptibil pe cap, sub briza binefăcătoare a începutului zilei. 

Tocmai în acea fracțiune de secundă, când Cezar Fecioru, mângâiat de aerul mătăsos al dimineții, s-a simțit instantaneu fericit, au explodat scenariile în A, fiind apoi preluate de toate televiziunile româneşti. şi nu numai. 

Mai întâi, cel care a fost mai aproape fizic de Cezar, Pele Aistul, s-a jurat pe Biblie că spune adevărul (mai era şi consilierul Prefecturii, ce Dumnezeu, ce naiba, îşi permitea el să mintă?): acela că, brusc, servindu-se probabil de aripile vânticelului răcoros, dar fără îndoială şi de o împielițată putere – a spus –, despre care toți ştiau că numitul Cezar Fecioru a avut-o cu prisosință, acesta, lent la început, dar ireversibil, apoi dintr-o dată rapid, țâşnind ca o săgeată, s-ar fi înălțat de la pământ cu lejeritate, ar fi depăşit coroanele teilor de pe marginea bulevardului Vlad Țepes, ar fi dat un ocol pe deasupra Centrului Cultural, dând uşor din mâini, călcând grațios aerul, apoi virând rapid spre Primăria pe care-a înconjurat-o grăbit, ca din puşcă – s-a jurat Pele Aistul pe copiii lui şi pe sufletul lui –, dispărând într-o miime de secundă  în înaltul cerului, ca şi cum s-ar fi topit printre norişorii albi. 

Iar el, privitorul privilegiat al acestui spectacol unic, măreț, a rămas mut momente bune, nu doar atât cât urmărise vrăjit plutirea fantastică a neasemuitului Cezar, dar şi  mult timp după aceea. Abia într-un târziu, atunci când „pasărea de foc a A-ului“– cum a povestit el – s-a făcut nevăzută „cu viteza luminii“– a completat –, abia atunci a fost în stare în sfârşit să scoată nişte biete sunete indefinite, fără adresă, doar guturale şi fără niciun sens. 

Însă inimosul Mihai Ceferistu a avut o altă variantă. 

Pe cât l-au ajutat simțurile lui de om ajuns la 75 de ani, punând la bătaie „avântul lui de ceferist cinstit“– expresie preluată de toate trusturile de presă, mai interesate de mărturiile unui urmaş al „luptătorilor din ’33“ şi mai rezervate față de poveştile unui rrom distins, era adevărat, consilier prefectural, însă rrom ca toți rromii, totuşi... –, Cezar Fecioru, în fărâma de secundă când boarea dimineții i-a învăluit fața, pieptul, mâinile, tot corpul, s-a dezintegrat. 

Iar la uimirea totală a celorlalți – însuşi prefectul l-a apostrofat cu un „bă, tu eşti stupid?“ binevenit! –, Mihai Ceferistu a reamintit rar, clar, că el este un ceferist din tată-n fiu, cu mare vechime, căruia n-are nimeni ce să-i reproşeze – „aşa că domnule prefect, vă rog să vă retrageți urgent cuvintele!“ –, că el a avut întotdeauna cuvânt şi n-a mințit niciodată, aşa că tot ce-a spus el despre ce se petrecuse-n ziua de 1 august 2010, ora 10:00 antemeridian, în centrul orăşelului A, a fost sută la sută adevărat: Cezar Fecioru a fost prezent acolo în momentul părului înfoiat de vânticelul dimineții, iar imediat după acel moment, n-a mai fost. Singura explicație, foarte greu de acceptat – a spus, deoarece până şi lui, observatorului aflat la 150 de metri distranță, i-a fost greu să accepte! –, nu putea fi decât una simplă: carnea, oasele, țesutul şi sângele lui Cezar Fecioru, ca şi, nu trebuie uitată!, îmbrăcămintea lui uşoară ce-i acoperea cu blândețe corpul lui de luptător singuratic, s-au topit, s-au dizolvat instantaneu, printr-un proces chimic pe care învățații viitorului probabil l-ar putea descifra cândva. Şi astfel, ca sub efectul unui bobârnac divin sau al unui prestidigitator de geniu, respectatul, temutul şi controversatul pesonaj s-a dezagregat în aerul pur. Dar n-a fost numai asta – a mai spus Mihai Ceferistu, trist – în milionimea de secundă ce a urmat, atunci când bravul ceferist, fugind într-un suflet, a ajuns la locul faptei – „sau cum i-om zice“, a nuanțat el –, a putut zări clar, fără putință de tăgadă – „cum mă vedeți şi cum vă văd, pe onoarea marilor mei înaintaşi!“ –, cum aerul din zona unde tocmai îl observase pe revoluționarul aist – „scurteaz-o domle odată“... s-a auzit printre ascultători –¸ei bine, ca să încheie, tocmai acolo a sesizat în aer, deasupra, o formă versatilă, puțin mai negricioasă la-nceput față de văzduhul transparent, albicios, iar această formă... această..., a căutat Mihai Ceferistu cuvântul potrivit – „hologramă, domle“, a spus o voce tânără –, hologramă, fie, s-ar fi desubstanțializat progresiv, albindu-se într-un ritm amețitor, pe măsură ce se înalța spre soarele îndepărtat... 

Şi atunci, la acel moment al povestirii, în mulțimea strânsă la un asemenea curios eveniment, s-a iscat din nimic, sau poate doar din aspirațiile nenumite ale aiştilor, o discuție oarecare la început, ca atâtea altele, care în scurt timp s-a transformat într-o adevărată dezbatere. Pentru ca ulterior aiştii, firi nebănuit de analitice, s-o întoarcă pe toate fețele, aducând şi respingând argumente. 

Mai întâi a fost secretara Primăriei, care procesând ea tot timpul în minte serialele de la toate televiziunile, precum şi cărțulii de tot felul, a spus: 

– Era sufletul omului! 

Vocea ei a fost gravă. A urmat-o imediat Vasile Vasile care, cu personalitata lui recunoscută, a spus: 

– Da, doamnă, dar corpul lui unde este? Fiecare om are un corp. Corpul este singura dovadă a existenței lui printre oameni! a explicat el calm şi definitiv. 

Ce a urmat, a fost o succesiune sclipitoare de cuvinte pe care cei prezenți, au mărturisit ei, le-au înțeles pe loc, dar nu puteau să le explice sau să le reproducă aidoma şi altora. Aşa c-au preferat să şi le amintească sub formă de imagini, tulburați ori de câte ori le revedeau cu mintea. 

– Păi, sufletul n-are nicio legătură cu corpul, domnu’ Vasile Vasile..., s-a apărat secretara moale, gânditoare. 

– Asta credeți dumneavoastră, doamnă Marinela! a observat cu răbdare şi decență Vasile Vasile, uşor vexat totuşi. 

– Marilena, domnu’ Vasile Vasile. Marilena mă cheamă! 

– Mă scuzați, doamnă! Şi după două secunde de tăcere, în care s-a concentrat pe lămurirea problemei, Vasile Vasile s-a repliat: Doamnă... Marilena, s-o luăm pe îndelete... 

– O luăm, domnu’... 

– Cezar Fecioru s-a născut şi a avut trup? Răspundeți simplu, vă rog! 

– E de la sine înțeles, domnule. A avut trup. 

– Şi el avea corp ca al nostru, din carne şi sânge şi oase şi nervi, ca să nu mai vorbim de vene şi celelalte ?... 

– Avea, domnule. 

– Deci, atunci când a murit, mă rog, s-a dizolvat în aer, dacă pot să spun aşa, corpul lui s-a întors de unde-a venit. Aşa-i? 

– Cu totul de acord, domnule. 

Vasile Vasile s-a înroşit de plăcerea loviturii finale: 

– Atunci, unde e corpul, doamnă Marilena? Că trebuia să se-ntoarcă-n țărână... 

– Tocmai! a zâmbit Marilena, pentru prima dată. S-a întors acolo de unde-a venit, da. 

– Adică de unde-a venit? şi-a micşorat Vasile Vasile ochii lui scrutători. 

Marilena şi-a dat capul pe spate şi a privit în sus, făcând un semn al evidenței cu mâinile fâlfâind prin aer. 

– Din cer, doamnă Marilena? Aşa credeți? 

– Nu suntem chiar neştiutori, domnu’ Vasile Vasile. Din stele-a venit. Este cert. 

– Vreți să spuneți că toate corpurile omeneşti vin din stele? a întrebat Vasile Vasile, sugrumat de mirare. 

– Nu toate, domnule... Cele mai multe vin din țărână şi se întorc în țărână, da. 

– Extraordinar! a strigat Vasile Vasile, înălțându-se pe vârfuri, în loc, înveselit sau numai derutat, nu s-a ştiut exact. Extraordinar! 

– Dumneavostră, domnule Vasile Vasile, nu faceți diferența dintre Cain şi Abel. Asta-i tot, domnule. 

Vasile Vasile şi-a revenit cu greu din uimire, dar a reuşit s-aducă dezbaterea pe un făgaş rațional, chiar ofensiv: 

– Astea nu-s argumente, doamnă Marilena! Ce spuneți dumneavoastră sunt poveşti, din păcate pentru dumneavoastră... 

Marilena l-a privit scurt şi a decis să iasă din starea de relativă reverie, pentru a pune lucrurile la punct, cu toate riscurile: 

– Am un argument irefutabil, domnule. El este tradiția. Tradiția neamului nostru, – s-a înflăcărat ea –, adică vorba din bătrâni, domnule, spune că sufletul doar pare el, aşa, că n-ar fi vizibil, pentru neinițiați. În realitate, domnu’ Vasile Vasile, rețineți – a accentuat ea –: atunci când te uiți la un om, te uiți la sufletul lui. Asta dacă ştii să te uiți, cât de cât! a mai punctat ea hotărâtă. 

– Cum am zis, doamnă, spuneți poveşti! Tradiția e ceva ce se schimbă. Mai ales în vremea noastră, cu dinamismul ştiinței... 

– Nimic mai inexact, domnu’ Vasile Vasile, nu s-a lăsat femeia, aprinsă la față. Tradiția nu se schimbă orice-ar fi! Că atunci n-ar mai fi tradiție, Doamne păzeşte! s-a închinat Marilena calm, simțindu-se pe un teren ferm. 

– Înțeleg, doamnă Marilena..., a cedat tactic Vasile Vasile, acceptând înțelept o aparentă înfrângere, de etapă. Să revenim la subiect, vă rog. Cu corpul. Care totuşi este singura certitudine, fiind vizibil. 

– Mi-am precizat poziția, domnu’ Vasile Vasile! a părut să încheie femeia disputa, oarecum de sus. 

– Habemus corpus, doamnă Marilena! a revenit Vasile Vasile, cu reputația-i neştirbită. Dovada, doamnă, dovada!... 

– Habeas! a intervenit în acel moment Mihai Ceferistu, blamat ulterior c-ar fi stricat astfel farmecul memorabilului duel. Habeas corpus, domnule! Treburi latineşti! Habemus e ăla cu Papa. Alte treburi... 

Ieşită de sub vrajă, Marilena era pe picior de plecare. 

– Şi nici măcar vreun corp, aşa, mai transparent, diferit de-al nostru, prin care să vezi ca printr-o sticlă, n-ar fi de acceptat în cazul domnului Cezar! a precizat Marilena, cu glas mai mic, dând semne că părăseşte grupul. Că Mântuitorul a avut corp ca noi, da, din carne şi oase, care s-a dus, domnu’ Vasile Vasile, şi pe care câțiva l-au văzut ducându-se, şi apoi nu l-au mai văzut. Şi uite că noi vorbim de El, domnu’ Vasile Vasile, şi nu de corpul lui, care s-a dus unde trebuie..., a mai spus femeia, pierzându-se în direcția Primăriei. 

Aceea a fost clipa, imediat după plecarea Marilenei, când un nou şoc a fulgerat sufletele aiştilor crunt încercați: dinspre binecuvântata La bella ragazza a trecut pe lângă cei adunați în fața Centrului Cultural Lumina, cu o expresie resemnată pe față, ca niciodată, cu capul în pământ, preafrumoasa Sidonia Vieraşu, concubina şi camaradul celui ce, din senin, se topise la propriu în zarea dimineții. 

– Am făcut totul pentru El şi în locul Lui. Nu regret nimic. Sunt nevinovată! a spus Sidonia, cu vocea ei energică, trecând pe lângă ei. 

Apriga femeie era străjuită de-o parte şi de alta de doi ofițeri de poliție, atenți ca reținuta să nu evadeze. Grupul era încheiat, la câțiva metri în spate, de procurorul judiciar Titi Vatră, tras la față, cu ochii roşii de nesomn, nebărbierit şi, în general, lipsit de vlagă. 

Cu mare greutate, aiştii au acceptat realitatea pe care în mod brutal o trăiau: Sidonia Vieraşu, fără strălucirea de roşu, sau galben, sau uneori albastru din părul ei bogat, fără tenul ei complet întins, ca de obicei, dar şi fără sfredelul verzui din privirea ei de mai ieri, se strecura absentă pe lângă ei, cu mâinile încătuşate, prinse în față, abia mascate de un sacou roşu aruncat în dezordine peste cătuşe. 

A fost o imagine zguduitoare pe care aiştii o vor povesti copiilor şi nepoților lor, mai înflorind pe ici, pe colo câte-un detaliu. Mobilul reținerii, au aflat, erau disparițiile clare, garantate, şi nu festonate cu grijă, ale celor patru aişti intrați deja în folclor şi despre care nimeni nu mai ştia nimic de luni de zile, cum era cazul lui Gigi Clipa, sau doar de 4–5 zile, ca-n situația lui Miriam Ferecatu. 

 

(Fragment din romanul Ceață pe Tamisa, în curs de apariție la Editura Cartea Românească)