Proză
Gheorghe Schwartz

ELEVUL "DANDY DE LA PARIS"

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

 Băiatul a rămas în luxosul palat-şcoală şi, ascultat săptămânal din materia predată, s-a dovedit surprinzător de bine pregătit, deşi întârzia şi în continuare la cursuri. Profesorii erau nemulțumiți de programul special permis acelui elev, iar felul său ostentativ îi irita. Dar Pierre avea şi ceva ce-i împiedica să-i pună întrebări „încuietoare”. Când se pregătea pentru aceste adevărate examene a rămas o enigmă. Fără a fi neapărat simpatic, Pierre impunea respect: era diferit. Politicos peste măsură, tânărul pretindea acelaşi tratament şi din partea celorlalți. Pur şi simplu, n-aveai cum să te răsteşti la el. Mai degrabă, erai tentat să-i fi aproape: Al Nouăzeci şi şaselea, chiar dacă în lipsă provoca destule rezerve, când se afla în fața ta nu puteai să nu-l găseşti cuceritor. 
Şi cu ceilalți elevi, cu colegii săi, Pierre avea relații speciale: era la fel de politicos şi cu ei ca şi cu personalul şcolii, când se ivea prilejul le arăta şi modul său serviabil de a fi, însă o prietenie adevărată n-a legat. Ceea ce de asemenea îl făcea deosebit: în cadrul unui microgrup cum este o clasă de şcolari şi mai ales într-un internat – chiar dacă în palatul acela nu existau dormitoare comune –, se selectează şi se formează legături strânse între doi ori trei participanți, relații care de cele mai multe ori rămân intacte şi mai târziu şi dacă viața îi va despărți pe foştii camarazi. (Acesta era şi unul dintre scopurile secrete ale instituției: provenind din familii cu multă influență, copiii intrau în relații de mici între ei, în nişte relații cum doar la vârsta adolescenței se pot lega. Pe urmă, după ani şi ani, rămân amintiri suficient de puternice – cu o tentă duioasă – care îi vor face măcar să nu se lovească între ei, chiar dacă destinul îi va plasa în tranşee opuse.) 
Piere era politicos şi binevoitor şi răspundea oricărei solicitări care nu implica să se abată de la orarul său zilnic. Însă dacă un coleg încerca ceva în plus – fie oferindu-i, fie cerându-i mai multe sentimente -, zâmbind binevoitor, Al Nouăzeci şi şaselea se retrăgea în carapacea sa de „prinț”. Şi se comporta ca un prinț, chiar şi printre copiii provenind mulți din cele mai vechi familii nobiliare din Franța şi nu numai. Printre odraslele de mari aristocrați din întreaga Europă, fiul lui Raul se purta ca seniorul cel mai adevărat. În palatul şcoală, exista o organizare cum scribul nu ştie să mai fi existat altundeva în lume: era acolo şi disciplină severă, şi un ambient pentru pregătirea tinerilor în vederea menirii sociale aşteptate pentru ei. Pe lângă eleganța mobilierului, al decorațiunilor, al candelabrelor, fiecare amănunt era gândit spre a-i face pe elevi să le intre acel trai în sânge. Luxul era bine stăpânit, evitându-se orice exagerare şi orice lipsă de bun-gust, iar alături de materiile ştiințifice şi practice predate, existau şi profesori de dans, de artă şi de bune maniere. Cantina era mai degrabă un restaurant, iar mâncarea se servea în servicii din porțelanuri de marcă. Şi mai erau şi o mulțime de servitori. Sigur, toate astea îi costau pe părinții copiilor o avere, însă renumele instituției a devenit un brand şi era un titlu de înaltă recunoaştere pentru orice familie care avea un urmaş acolo. 
Pentru fiecare dintre încăperile personale ale elevilor, era prevăzut un valet. Al Nouăzeci şi şaselea a cerut trei! Unul pentru curățenie, al doilea pentru îngrijirea garderobei şi un al treilea care să-l ajute la toaleta de dimineață. (Inițial, directorul s-a opus, însă fiindcă Raul a fost dispus să plătească încă doi servitori, n-a mai avut nimic împotrivă.) Pe urmă, Pierre a pretins şi un bucătar special! Ceea ce nu i s-a mai aprobat. Atunci, a rugat să i se permită măcar să-şi aleagă zilnic meniul, altul decât cel oferit celorlalți elevi. Nici asta nu i s-a aprobat, însă băiatul i-a făcut numeroase sugestii personalului care servea la masă. Acesta a transmis spusele pretențiosului elev mai departe şi bucătarul şef a trebuit să admită că vorbele tânărului promiteau un plus de rafinament bucătăriei şcolii. Când i s-au comunicat şi Domnului Director sugestiile domnului Pierre, distinsul magistru le-a studiat şi a chemat elevul la el. 
– Inițial, am fost şocat de pretențiile dumitale nemăsurate şi fără de sfârşit. Totuşi, unele dintre ele se pot discuta.
Pierre şedea acum pe scaunul cu spetează înaltă şi cu picioare foarte subțiri, chiar acolo unde, cu un an înainte, a stat tatăl său. Şi tot ca tatăl său, a fost servit şi el cu o ceaşcă de ceai puternic aromat.     
Tânărul poza iarăşi, a observat Directorul. Îi oferea semi-profilul interlocutorului şi îşi ținea bărbia sprijinită de mâna stângă, iar cotul de mânerul lat al scaunului. Pe cap purta una dintre perucile sale nedespărțite, iar marginile lungi ale tunicii se strecurau fără să producă nici un fald nedorit printre stinghiile lemnului. Era evident că băiatul pierdea multă vreme în fața oglinzii pentru a-şi exersa fiecare mişcare. Era la fel de evident că băiatul a studiat nu numai cu creionul pe marginea foilor celebra Sartor resartus de Thomas Carlyle a felului şi a folosirii hainelor. În biroul Directorului se lăsă o tăcere aromată. 
– Ai putea să-mi prezinți un meniu pentru o săptămână, după gustul dumitale?
Tot fără să scoată un cuvânt, Al Nouăzeci şi şaselea se sculă, ocoli biroul şi îi întinse directorului un caiet legat într-o piele bordo cu emblema şcolii gravată în litere de aur. Cada uno es artifice de su ventura scria pe stema şcolii, Cada uno es artifice de su ventura era gravat şi pe coperta caietului. (Oare Domnul Director voia să spună prin citatul ales că şi munca sa era tot o luptă cu morile de vânt? În mod cert, atât el, cât şi instituția ar fi meritat o atenție mai mare în memoria oamenilor, dar o dată cu distrugerea ei în vijelia ieşită de sub orice control în 1871, praful s-a aşternut peste om şi clădire. Iar un roman asemenea celui semnat Jean Paul l’Agrange este greu de găsit până şi la buchinişti. Păcat! Scribului, Domnul Director i se pare o figură cu adevărat remarcabilă…)   
– De unde ai această mapă?
– L-am trimis cu indicații precise pe Jean la marochinăria Alpha şi omega. (Pe toți trei servitorii săi personali, Al Nouăzeci şi Şaselea îi numea „Jean”.) 
Domnul Director începu să citească meniul scris de mână pe foi imitând pergamentul şi cu caractere pictate asemenea vechilor manuscrise medievale. Între timp, încercă să ghicească unde, în ce buzunar, a ținut tânărul obiectul acela destul de mare, fără a-şi deranja ținuta. Pierre reveni pe scaunul său.
– De unde ai rețetele astea, domnule Pierre?
– Avem şi noi aici, în biblioteca şcolii, câteva vechi rețetare.
– Şi ce-i aceia „gramfara”? citi directorul.
– O plantă ca o pară, dar asemănătoare numai la înfățişare. Gramfara are nevoie de o climă rece. Gustul ei este foarte acru – un „acru înghețat” şi, mărunțită şi pisată, se foloseşte în locul oțetului. Aroma ei este cu mult mai rafinată.
– Şi de ce n-am auzit eu până acum de această plantă?
– A ieşit din uz de mult, odată cu marea ciumă din 1349, care aproape că a depopulat în întregime Norvegia. Oamenii au crezut că ea a fost vinovată de dezastru şi au condamnat-o la ardere. 
– Iar noi de unde să luăm gramfara? 
Cu mişcări studiate, Al Nouăzeci şi şaselea se sculă din nou şi reveni în spatele biroului pentru a-i arăta Domnului Director o tăietură dintr-un ziar: cineva dăduse un anunț că are de vânzare gramfara. (Pe urmă, dezamăgirea a fost mare: s-a dovedit că n-a fost vorba decât de un cu totul alt produs.)
După ce studie îndelung întregul meniu propus de Al Nouăzeci şi şaselea, domnul director se lăsă pe speteaza scaunului. Stătură multă vreme în linişte, ca doi bătrâni ce-şi beau ceaiul în tihnă. În timp ce gazda şi-a închis ochii, tânărul îl privea şi observă cum obrajii celuilalt se destindeau, apoi se strângeau iarăşi. Şi iarăşi se destindeau. Fără să scoată nici un sunet, fața domnului director vorbea. 
– Vi se par chiar atât de importante mâncarea şi hainele, domnule Pierre?
De data asta, domnul Pierre n-a avut nevoie de pauza sa obişnuită înainte de a răspunde tot cu o întrebare:
– Ce este mai important?
Acum Domnul Director a trebuit să-şi dreagă vocea înainte de a întreba:
– Acestea să fie rosturile omului pe pământ? Mâncarea şi hainele?! 
– Rosturile… Ce sunt rosturile? Şi rosti ca doar pentru sine: Rosturile, țintele nu sunt decât nişte prezumții. Noi nu trăim cu adevărat decât drumul spre ele.
– Omul, domnule Pierre, se deosebeşte de animal şi prin aceea că vrea mai mult decât mâncare şi haine!
– Omul trebuie să trăiască frumos! se încăpățână Al Nouăzeci şi şaselea.
Domnului Director îi făceau plăcere discuțiile cu acest adolescent atât de… atât de ieşit din comun.
– Şi doar mâncarea şi hainele dau frumusețe?
Iar tânărul, împingându-şi bărbia înainte: 
– Când omul n-a mai fost dependent de stricta supraviețuire, a început să aibă probleme existențiale. Sau le-a avut şi înainte?
„Băiatul acesta are mereu replică!” Domnul Director reveni la meniul propus de Al Nouăzeci şi şaselea. Obrajii i se destindeau, apoi se strângeau iarăşi. Fără să scoată nici un sunet, fața domnului director vorbea.
– Şi nu ți se întâmplă niciodată să n-ai dispoziție pentru a te pregăti atât de mult pentru a ieşi în lume?
– Ba da. Câteodată.
– Ce faci atunci?
– Nu ies în lume.
Într-adevăr, i s-a raportat Directorului, se întâmpla ca elevul acela să nu iasă cu zilele din încăperea sa. 
– Interesant! Poți să te retragi, domnule Pierre. Din păcate, minunatul dumitale meniu nu este decât o poezie frumoasă. (Al Nouăzeci şi şaselea tăcea şi urmărea în continuare mimica feței celuilalt.) Din păcate… (Al Nouăzeci şi şaselea nici vorbă să protesteze. Sau să spună ceva. Când intri într-o polemică nu faci decât să-l ajuți pe adversar să-şi adune argumentele.) Una, că foarte multe ingrediente nu mai sunt decât în cărți, însă mai important este că o astfel de bucătărie ar costa mult prea mult. Şi aşa doar ambiția de a-şi ține copiii într-un loc ca ăsta îi obligă pe unii părinți să strângă serios cureaua. (Al Nouăzeci şi şaselea nici vorbă să protesteze.) Sigur, sunt şi destule familii la care banii nu contează, dat ai să te miri, domnule Pierre, chiar ei se plâng cel mai mult de cât trebuie să plătească. Poți să te retragi, domnule Pierre! Din păcate, minunatul dumitale meniu nu este decât o poezie frumoasă. Pierre mai privi atent la fața domnului director şi i se păru că-l vede zâmbind cu comisurile bucale întinse şi ridicate până aproape de favoriții bogați ce o încadrau. 
Abia acum băiatul simți că poate să plece.
 
Într-o zi, Domnului Director i s-a raportat că fuma. Pipă. Chiar şi în public! În cabinetul Domnului Director, elevul Pierre a explicat că s-a îndrăgostit de mixtura W?Ø?Larsen, pe care o folosea şi magistrul. Dar şi de apa de toaletă Rasc. Şi îşi permite să-i recomande Domnului Director Rasc Oriental, o formă îmbunătățită cu esență de frunze de palmier. De altfel, şi încântătoarea mixtură W?Ø?Larsen poate fi îmbunătățită simțitor: dacă în pachetul de tutun se introduce o coajă de măr fiartă în rom cubanez. 
Discuția dintre Domnul Director şi elevul Pierre a durat mai mult de două ore.
Paranteză: George Brummell, considerat primul dandy (?), a înlocuit peruca pentru o complicată freză şi a disprețuit profund parfumurile. Peter-Pierre a reintrodus peruca şi a folosit din plin parfumul, e drept că mereu acelaşi şi într-o variantă personalizată. Poate că şi pentru mirosul său nedespărțit a fost Al Nouăzeci şi şaselea considerat (de unii) homosexual. Mai ales că mai mulți dandy cunoscuți chiar au avut asemenea aplecări sexuale. Dar Peter-Pierre a consumat numeroase aventuri cu femei. (A avut şi o faimă pe măsură.) A fost Al Nouăzeci şi şaselea un „dandy”? Deci, după toate astea, scribul habar n-are ce este un dandy.  
 
În urma acelor discuții, rolul Celui de Al Nouăzeci şi şaselea se schimbă din nou. După ce, nu de mult, a fost pe punctul de a fi dat afară din şcoala protipendadei, după ce vreme de un an a fost mai degrabă tolerat, acum, către sfârşitul imperiului – şi, implicit, al existenței acelei instituții exclusive de învățământ de lux -, a devenit un fel de consilier al directorului.
Scribul a citit undeva că Thomas Mann ar fi cunoscut povestea şcolii, că ar fi fost la curent cu romanul semnat Jean Paul l’Agrange şi că ştia şi amănunte despre Peter –Pierre. Toate astea l-ar fi influențat în crearea personajului titular din Bekenntnisse des Hochstaplers Felix Krull. Conceput încă din tinerețe, romanul a rămas neterminat, chiar dacă autorul l-a reluat după o jumătate de veac şi chiar dacă intenția inițială de parodie a primit şi alte valențe. (Poate că tocmai din pricină că însuşi Thomas Mann nu s-a putut decide cum să-şi privească personajul, romanul a rămas nefinalizat…) Însă ar fi o greşeală, crede scribul, ca Al Nouăzeci şi şaselea să fie interpretat în spiritul celui catalogat de cel ce l-a zămislit drept escroc. Bine, Felix Krull a fost un escroc – deşi eticheta îl cam sufocă -, dar Peter–Pierre n-a fost în nici un caz un şarlatan, ci doar un impostor, în măsura în care n-a reuşit în totalitate să fie ceea ce a dorit să arate că este. Dar câți dintre noi suntem altfel? Scribul l-a adus în discuție pe Felix Krull fiindcă s-a întâmplat de destule ori ca nu numai eroii cărților să copieze imaginea unor oameni vii, ci şi indivizi din lumea fizică reală să încerce să imite fantasmele amintirilor livreşti. Or Al Nouăzeci şi şaselea nu trebuie să fie asociat personajului lui Thomas Mann şi nici unor dandy celebri: fiecare dandy - pe cât a fost de dandy…-, a reprezentat o existență singulară. Şi asta chiar dacă multe dintre trăsăturile excentrice l-au adus pe fiecare dintre ei în sfera noțiunii generale de dandy. (Iar scribul recunoaşte spăşit că, de multe ori, nici el nu-l poate desprinde pe Peter-Pierre de faimoasele mode din domeniu.) Of! Iată iarăşi o paranteză prea lungă!
După ce a auzit discuțiile pe teme esoterice ale tatălui său, băiatul a încercat să introducă asemenea teme şi la orele de la clasă. Câteodată reuşea să devieze întregul curs al lecțiilor. Nu erau convorbiri despre misterele lumii, cele provocate de el, ci gânduri despre rolul lipsit de relevanță al individului pe pământ. Tot timpul cu un zâmbet ironic pe buze, voia să afle rostul existenței. Când cineva descria un itinerar spre un scop anume, dădea aprobator din cap: 
– Într-adevăr, drumul acela e superb. Merită să-l savurezi din plin! Dar ținta ta nu este decât o mare păcăleală! Nu o simplă păcăleală glumeață, ci o păcăleală criminală!
– Chiar aşa!?
– Chiar aşa! Ținta ne răpeşte viața! Şi tânărul îşi lăsa capul pe spate de parcă ar fi privit prin pereți departe în zare. Explicația rămânea pentru altă dată: Drumul e superb! Ținta îl sfârşeşte. Şi o face cu mult înainte ca el să se termine! Oamenii nu sunt atenți la splendoarea drumului, ci strică totul prin nerăbdarea față de ceea ce ați numit voi „scop”! Păcat! Şi din nou privea în depărtări, urmând ca iarăşi altă dată să vină cu concluzia: Doar drumul e important. Să nu reuşeşti să ajungi niciodată la țintă! Dacă reuşeşti, ce te faci mai departe? 
Profesorii au ajuns să se bucure că domnul Pierre întârzia la ore, că domnul Pierre de cele mai multe ori nu venea deloc. 
În schimb, Al Nouăzeci şi şaselea savura din plin drumul. Când auzea câte un coleg exprimându-şi speranțele în ceea ce dorea să devină, îl privea cu compătimire: „Nu ți-e bine aici? Oamenii strică totul prin nerăbdarea față de ceea ce numesc <scop>.” (Ori de câte ori se întâlnea cu cuvântul „scop”, pe buzele Celui de Al Nouăzeci şi şaselea apărea acelaşi zâmbet ironic.)
 
(fragment din romanul AGNUS DEI, ultimul din ciclul CELOR O SUTĂ, în curs de apariție la Editura Curtea Veche)