Comentarii critice
Oana Merca
DESPRE DOUĂ MODURI DE A FI ANTISEMIT: B.P.HASDEU ŞI MIRCEA ELIADE
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013
Privind înapoi la ce a însemnat antisemitismul şi mişcarea legionară la noi şi aiurea, întrebarea cea mai firească este cum a fost posibil ca atâția intelectuali de indubitabilă valoare de la Hasdeu până la tinerii intelectuali din generația nouă al cărei lider declarat era Eliade să cauționeze, pentru scurt timp sau definitiv, o atitudine şovină.
În ceea ce priveşte cazul Eliade, s-a scris enorm pe această temă, la noi şi în lume. De cele mai multe ori s-a scris părtinitor, însă. Deopotrivă acuzatorii (Alexandra Laignel-Lavastine, Adriana Berger, Norman Manea, Daniel Dubuisson, Leon Volovici, ca să-i amintim pe cei mai titrați) şi apărătorii (Mircea Handoca, Mac Linscott Ricketts, Francis Ion Dworschak şi alții) au încercat să-şi susțină teza şi, chiar şi atunci când obiectivitatea este clamată, printre rânduri se poate citi poziția autorului. Demersul de față nu se situează de nicio parte a baricadei. Este doar nevoia de a înțelege un tip de atitudine şi mai ales de a decripta în ce măsură pot lucra ideile unui precursor, precum Hasdeu, asupra unui urmaş, precum Eliade.
Un posibil răspuns oferă un contemporan al lui Eliade, Vintilă Horia, autorul, printre altele, al celebrului roman Dumnezeu s-a născut în exil, 1960: Nimeni n-ar fi devenit legionar şi nici măcar de dreapta, şi nici măcar din punct de vedere intelectual, dacă, de la răsărit, şi chiar din interiorul țării nu ne-am fi simțit amenințați de marxism, sub forma lui cea mai virulentă, cea sovietică. Vintilă Horia consideră că scriitorii cei mai străluciți ai vremii nu puteau milita altfel şi speră că într-o zi istoria le va legitima demersul. Pentru cine citeşte Jurnalul portughez al lui Eliade această explicație îşi regăseşte ecoul în fiecare pagină în care diaristul prevedea apocaliptic sfârşitul neamului lui şi al său personal o dată cu instaurarea comunismului.
Atât Hasdeu, cât şi Eliade sunt liderii de necontestat ai generațiilor lor şi model pentru urmaşi, de aceea atitudinea lor antisemită, reprobabilă ca orice formă de rasism, nu poate fi trecută sub tăcere. O privire atentă asupra contextului în care cei doi s-au exprimat, găsirea unor posibile cauze care au determinat respectivele poziții nu înseamnă nici justificarea, nici scuzarea unor derapaje ideologice care rămân impardonabile, ci doar încercarea, firească şi necesară, de a înțelege această atitudine. Este esențial ca faptele istorice, sociale şi politice să fie privite, după consumarea lor, dintr-o perspectivă obiectivă care să excludă judecățile şi ideologiile părtinitoare, consemnând şi interpretând respectivele fapte şi realități (să ne fie de învățătură, vorba cronicarului!).
Mijlocul anilor ‘20 coincide cu declanşarea mişcărilor violent antisemite, deloc surprinzătoare având în vedere că societatea românească era bântuită încă din secolul al XIX-lea de o formă difuză de antisemitism, mai mult sau mai puțin fățiş încurajată de autorități. Dacă la început adversitatea pare să fie de natură strict economică (în ideologia lui A.C.Cuza, ca şi la Hasdeu, evreul era cel care îl îmbolnăvea pe sătean cu băutura şi îl ruina pe boier cu camăta), în anii ‘20 România se situează în această chestiune pe poziții identice cu întreaga Europă. În 1923 este înființată Liga pentru Apărarea Național Creştină din care, patru ani mai târziu, se va forma Legiunea Arhanghelul Mihail numită şi Garda de Fier (înființată pe 24 iunie 1927, adică în ziua de Sânziene, o sărbătoare cu valoare de ax simbolic în creația lui Eliade; e puțin probabil că cel care căuta semne peste tot să nu fi remarcat această coincidență cu o dată care l-a fascinat toată viața.) având ca lideri pe Corneliu Zelea Codreanu şi pe Ion Moța, prima mişcare eminamente fascistă la noi. Dacă în liceul Spiru Haret, unde a învățat Eliade, tendințele antisemite nu au degenerat în manifestări violente, în universități lucrurile stăteau cu totul altfel. Acesta este contextul general în care Eliade se formează ca adolescent şi apoi ca tânăr universitar, un context față de care nu rămâne deloc indiferent, dar pe care îl decodează în termeni proprii şi pe care, cel mai adesea, îl forțează să devină consonant cu imperativele sale interioare.
Să amintim că, în 1927, într-un articol dedicat lui Hasdeu (Naționalismul creator: opera lui Hasdeu), Eliade remarcase ceea ce el numea antisemitismul obiectiv al lui Hasdeu, un antisemitism economic şi moral care, ca şi în cazul lui Eminescu sau Vasile Conta, nu poate fi reținut decât ca periferic pentru psihologia şi opera celor amintiți. De altfel, Eliade nu considera că antisemitismul înseamnă obligatoriu o atitudine decisivă şi fermă împotriva evreilor.
Eliade este prins în tumultul acestor vremuri, dar evită o poziție deschisă în această chestiune, deşi, evident, în cercul lui de cunoscuți existau poziții clare (prietenul său, Mihail Polihroniade, va deveni principalul ideolog al Gărzii de Fier). Aderarea lui Eliade la Garda de Fier – dacă s-a petrecut vreodată formal, având în vedere că membrii mişcării nu aveau carnete – s-ar fi făcut la începutul anului 1937, un rol important jucând soția sa, Nina Mareş, ale cărei opinii pro legionare nu erau un secret. Am aderat la Garda de Fier pentru memoria lui Moța.- declară Eliade într-o scrisoare din 1948, încercând să dea o justificare tardivă poziției sale din acele timpuri tulburi. În octombrie 1938, Eliade semnează, oarecum constrâns de împrejurări, declarația de desolidarizare. În acest interval se situează ceea ce Eliade însuşi a numit climaxul implicării sale pe scena politică. Acest episod din tinerețea lui Eliade rămâne sub semnul întrebării. Pentru că a evitat o dezicere tranşantă de mişcarea legionară e greu de afirmat că Eliade a fost un apostat. Dar trebuie menționat că nici nu a afirmat deschis implicarea sa activă în gruparea respectivă. E relevantă totuşi reacția de disconfort evident pe care o are față de insistențele lui Ioan Petru Culianu care dorea să lămurească acest episod pe când lucra la monografia despre Eliade, în anii ‘70. Culianu va fi profund dezamăgit, pe de o parte de orientarea de tinerețe a maestrului, pe de altă parte de reținerea acestuia în a oferi explicațiile ce i se cereau (Trebuie remarcat faptul că, pentru Eliade, a nu replica acuzelor era un principiu pe care şi-l stabilise din tinerețe: Singurul răspuns eficient la orice fel de critică este creația, scria el într-un articol publicat în martie 1938 în Cuvântul). Faptul că Eliade nu va alege monografia lui Culianu, ci pe cea a lui D. Allen pentru a fi tradusă în franceză arată că savantul, în ciuda aprecierii deosebite pe care o avea pentru Culianu, se simțise lezat de insistențele acestuia în a lămuri un episod delicat al vieții sale.
Evident că spațiul lăsat gol de absența unor explicații tranşante a încurajat şi va mai încuraja supoziții şi, de multe ori, speculații. Eliade nu s-a pocăit public precum Cioran, a răspuns vag sau prea puțin convingător când a fost întrebat despre opțiunile sale politice de tinerețe. E greu de afirmat dacă această atitudine trădează o apăsare a celui care nu şi-a gestionat bine trecutul politic (de care eventual nu e deloc mândru) sau dacă este vorba de o neputință de retractare publică (a unei cauze cu care a fost sincer solidar la un moment dat).
Cei mai mulți biografi justifică simpatia lui Eliade şi a întregii generații de la Criterion pentru mişcarea legionară prin influența covârşitoare pe care profesorul Nae Ionescu a avut-o asupra tuturor. Anturajul şi carisma unui profesor (ambele invocate de Eugen Ionescu drept cauza derapajului întregii generații către mişcarea de dreapta) ar putea fi argumente suficiente pentru oricine, dar oare şi pentru un om de talia lui Eliade? Apropierea lui Eliade de mişcarea legionară este văzută de unii biografi drept naivitatea celui care milita pentru o revoluție morală în România şi a crezut că legionarii puteau înfăptui o societate creştină, de alții ca o formă de snobism intelectual al anilor ’30 sau ca o dovadă de imaturitate politică. Florin Țurcanu observă pertinent că Eliade s-a servit de fidelitatea față de maestrul său Nae Ionescu ca de un paravan în fața istoriei, ascunzând dimensiunea şi conținutul real al propriului angajament politic din acei ani. Jurnalul portughez arată că, în anii ‘40, Eliade înțelesese eroarea, renunțând tacit la încrederea în legionari, dar nu şi la axioma necesității unei revoluții moral-religioase. Pornind de la retorica ortodoxistă a articolelor politice scrise de Eliade în a doua jumătate a anilor ‘30, s-a vorbit şi despre încăpățânarea acestuia de a vedea în Garda de Fier o sectă mistică şi nu o mişcare politică, ceea ce a fost o gafă din partea unui om politic slab, dar totuşi deplin conştient că milita pentru venirea la putere a unui regim politic de extremă dreaptă.
Pe de altă parte, este evident că situația tulbure, haotică în care era țara în anii ‘30 este un factor ce explică spectrul socio-profesional larg al celor ce au fost cuceriți de dialectica legionară şi mesianismul Căpitanului (20 de procente dintre preoții de la acea vreme făceau parte din Legiune). Era o generație care nu mai avea nici un program de îndeplinit, nici un ideal de realizat, aşadar o generație avidă de a-şi găsi direcția. Această imperativă nevoie de direcție a fost excelent speculată de liderii mişcării legionare care fac apologia revoluției spirituale.
Omul nou, creştin, pe care visa să-l făurească doctrina legionară – iată conceptul care, probabil, l-a atras pe Eliade, ştiut fiind că tânărul de atunci era atras de o renovatio în sensul de reînnoire la scară colectivă, națională în urma căreia s-ar fi ivit un om nou, creştin, bun, moral şi de omenie, un om pentru care viața spirituală să existe, iar creştinismul să fie trăit responsabil, adică tragic ascetic. Un asemenea om nou nu are nimic de învățat de la un naționalism istoric… Proza unui Eminescu şi a unui Hasdeu poate pregăti omul nou, un român liber, fără complexe de inferioritate. Eliade avea aşadar idealul, avea modelele, mişcarea legionară pare să-i ofere contextul. Generația lui Eliade voia să facă istorie, dar printr-o acțiune controlată şi orientată de spiritualitate, iar nu de politică.
Eliade, susțin exegeții mai puțin înverşunați, ar fi încadrabil în categoria legionarilor de bună credință atraşi de Mişcare pentru idealul dreptății sociale şi al curățeniei morale. Pentru Eliade, naționalismul, ortodoxismul şi asanarea vieții politice româneşti erau obiective majore şi faptul că le regăseşte în programul noii mişcări ar putea explica şi simpatia față de această orientare politică, dar şi “ablepsia” față de aspectele reprobabile (antisemitismul, disprețul față de legi, violența etc). Trebuie spus că Eliade nu a practicat doctrina bâtei, ba chiar a ieşit din mrejele seducției legionare după asasinarea lui Nicolae Iorga.
Ne întrebăm, în acest punct al analizei, dacă Eliade a fost legionar, antisemit sau ambele. Dacă apropierea sa de Garda de Fier s-a făcut pentru că era antisemit, sau pentru că era decepționat de clasa politică românească, o clasă care-şi pierduse însuşirea capitală şi anume instinctul statal şi spera că această mişcare are resursele de a înfăptui revoluția spirituală visată, o revoluție unică în istoria neamului, care va conferi în sfârşit un program şi un ideal acestei generații (Legionarul nu mai trăieşte la întâmplare. Viața lui are un sens precis şi major: revoluția creştină, mântuirea neamului românesc.)? Dacă ataşamentul față de doctrina legionară ar putea fi demonstrat până la un punct, credem că nu poate fi vorba, însă, de un antisemitismul în sens rasist, Eliade omul fiind incongruent cu acest tip de comportament.
Pe de altă parte, Mişcarea legionară populariza intens sensul sacrificial al morții, practicând o adevărată mistică a morții în slujba neamului. Modelul exemplar era moartea lui Moța şi a lui Marin. Acest pattern al epocii şi-a găsit cu siguranță un ecou profund în cel care studiase, chiar din perspectiva înțelegerii morții, balada Meşterului Manole, fiind sedus de asocierea morții cu jertfa creatoare. Moartea celor doi fruntaşi legionari plecați în Spania, la care se referă în articolele Ion Moța şi Vasile Marin şi Strigoii, este văzută în termenii unui sacrificiu exemplar, o jertfă menită să verifice eroismul şi credința unei întregi generații. O jertfă menită să fructifice, să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret. Moartea celor doi, transformată de Codreanu într-un spectacol funerar care îi va aduce un imens capital politic, îl determină pe Eliade să se contamineze de entuziasmul general şi să confunde propria bătălie pentru o revoluție spirituală cu mesajul creştin al mişcării legionare.
Sursa derapajului ideologic, evident în seria de articole din anii respectivi (Mircea Handoca consideră că 12 articole pot fi incriminate ca legionare, remarcând că ele reprezintă aproximativ 60 de pagini din cele aproape 39.000 câte cuprinde opera lui Eliade, dintre care cel mai percutant, De ce cred în biruința mişcării legionare, publicat în Buna Vestire nu ar fi fost scris de el, ci atribuit lui de către redacție, după propriile mărturisiri; alți exegeți vorbesc de 13 – 14 articole), trebuie căutată, în egală măsură, însă, şi într-un resort interior, nu doar conjunctural. Antisemitismul său nu este rasist, cum afirmam, ci se hrăneşte din xenofobie. Ura pentru ceea ce este străin, dar amenință să descompună ființa națională atinge în textele lui Eliade aceeaşi tonalitate gravă precum la predecesorii Hasdeu şi Eminescu, exponenți ai autohtonismului împotriva străinilor, fie ei nemți, ruşi, evrei sau bulgari, după cum reiese din articolul Piloții orbi unde Eliade chiar îşi exprimă admirația pentru vitalitatea, tenacitatea şi geniul cu care evreii îşi apărau primatul economic dobândit cu trudă, în detrimentul unui stat român placid. Xenofobia, inclusiv antisemitismul, îl aşază pe Eliade la răscrucea a două sensibilități bine înrădăcinate în istoria modernă a României. Pe de o parte, ea se înscrie prin filiație intelectuală în linia romanticilor xenofobi şi antisemiți ai secolului XIX – Heliade-Rădulescu, Eminescu, Hasdeu – cărora Eliade le admira mesianismul național şi pentru care evreul era străinul prin excelență. Pe de altă parte, xenofobia lui Eliade e un produs pur al perioadei interbelice din România., conchide Florin Țurcanu. Articolele incriminate, opinează Traian Vedinaş, exprimă ceea ce a înțeles Eliade, ca mistagog, din Mişcarea Legionară.
În xenofobia lui Eliade putem identifica un paralelism cu Hasdeu, - acest huligan al timpului său, în sensul definit de Eliade pentru acest termen - savantul a cărui bunică pe linie paternă era o evreică ulterior convertită la creştinism, tânărul care a consumat episoade romantice cu tinere evreice prin hanurile ruseşti după cum ne încredințează în jurnal, omul care a locuit în casa evreului Mircuş, care şi-a editat opere la tipografia evreului Carol Göbl, a avut discipoli şi continuatori de marcă precum Lazăr Şăineanu şi Moses Gaster care erau tot evrei, a avut prieteni evrei pe care i-a admirat deschis precum Graziadio Isaia Ascoli. Antisemitismul hasdeean e, cum va fi şi în cazul lui Eliade, o orientare tributară epocii în care s-a format ca tânăr. S-a opinat că antisemitismul lui Hasdeu este anterior venirii în Moldova şi s-a născut în contextul slavofilismului şovin şi antisemit din Imperiul țarist. Cât era convingere antisemită şi cât proză romantică la tânărul familiarizat cu eroii byronieni şi lermontovieni e greu de precizat. Este sigur însă că aceste accente se amplifică abia după 1870 când societatea românească începe să fie suspicioasă față de evreii imigranți stabiliți preponderent în mediul urban şi practicând ocupații burgheze avantajoase pecuniar. În acest context, de la cel mai înalt nivel (vezi acțiunile politice ale lui Kogălniceanu şi Brătianu sau contextul în care, în ciuda presiunilor din partea Franței şi Germaniei, în 1866, parlamentul votează articolul 7 din Constituție prin care se menținea statutul de străini pentru evrei) începe să se manifeste grija pentru protejarea indigenului contra străinului, în acest caz, evreu. Aşadar, antisemitismul este înțeles ca o atitudine de respingere a ceea ce este străin (respingere virulentă, acidă, în tuşe groase de invective suburbane după cum se poate citi în articolele semnate de Hasdeu în Traian, Columna lui Traian, Cronica sau alte periodice ale vremii, articole care au avut cu siguranță influență în epocă atâta timp cât autorul se bucura de un real prestigiu). De altfel, din majoritatea articolelor transpare ideea că toate schimbările politice erau rodul imixtiunii puterilor străine oculte în treburile interne ale noului stat. Curios este faptul că Hasdeu respinge străinul doar când acesta se amestecă în treburile interne şi amenință interesele românilor, dar încurajează o eventuală penetrare în România a unor figuri de prestigiu sau a unor elemente din țările latine.
La început, comentariile lui Hasdeu la adresa evreilor sunt acide şi uşor sibilinice. Ulterior, tonul ironic se accentuează fără a fi vorba de un antisemitism doctrinar. De pildă, într-un articol publicat în Traian, nr. 14 din mai 1869, Hasdeu se declară dispus să depună personalminte cel de pe urmă obol pentru a avea mângâierea de a trimite cu rodul muncii noastre cel puțin vreo zece jidani la apele Iordanului. Cu alte cuvinte, nu avea nimic împotriva evreilor doar că nu-i dorea aici. În mod evident Hasdeu era un publicist bine ancorat în realitate, care percepea corect pulsul națiunii privitor la chestiunea evreilor: oamenii resimțeau ca presant monopolul asupra afacerilor pe care evreii începeau să-l aibă. În fapt, atitudinea antisemită a lui Hasdeu trebuie privită într-un context mult mai amplu: luând atitudine împotriva emigranților evrei sosiți în România, nepotul evreicei Valeria Hâjdeu încerca să pună stavilă împământenirii tuturor străinilor. Nu o dată el afirmă că vede în iudaism o antegardă a germanismului, iar în acesta din urmă, moartea.
Acesta este contextul în care Hasdeu concepe mai multe conferințe publice legate de chestiunea evreiască: Talmudul ca profesiune de credință a poporului izraielit, Trei ovrei: jupânul Shylock al lui Shakespeare, domnul Gobseck al lui Balzac, jupânul Moise al lui Alecsandri şi Industria națională, industria străină şi industria ovreiască față cu principiul concurenței. Primul studiu reprezintă o investigație de pionierat în cultura noastră, Hasdeu numărându-se printre primii la noi care studiază şi interpretează unul dintre corpusurile sacre evreieşti. Demersul lui trebuie înțeles însă în lumina formației sale de om de ştiință care nu putea rejecta nimic apriori. Hasdeu nu respinge irațional drepturile politice ale evreilor, aşa cum se va întâmpla ulterior în istorie, ci caută argumente chiar pe terenul inamicului: dacă diaspora evreiască a condus la apariția rabinismului, iar aceştia au compus Talmudul în care se recomandă eliminarea creştinilor, atunci logica simplă spune că evreii nu trebuie să ajungă în poziții politice care le-ar permite să ducă această recomandare la faptă. Nevoia de argumentație era, după cum se ştie, un imperativ hasdeean. În egală măsură, această justificare a respingerii drepturilor evreilor ar putea să ne conducă la interpretarea lui Ovidiu Pecican potrivit căreia antisemitismul hasdeean este unul construit cultural şi conceput ca o strategie, nicidecum o instinctivă respingere a evreilor (aproape imposibilă, de altfel, având în vedere genealogia sa). Departe de a propune exterminarea evreilor, cum o vor face fasciştii din secolul al XX-lea, Hasdeu se va pronunța chiar pentru toleranța religioasă (a se vedea în acest sens lucrarea lui Hasdeu, Istoria toleranței religioase în România). Antisemitismul lui Hasdeu – manifestat fără echivoc în numeroase articole – trebuie interpretat ca un disconfort mai puțin personal, mai degrabă public față de invazia elementului străin resimțit de români ca un pericol iminent deoarece evreii erau mai bogați, mai educați, se stabileau preponderent la oraş şi derulau afaceri bănoase. Concentrarea resurselor financiare în mâinile unei comunități străine de interesele româneşti era pericolul real pe care Hasdeu îl intuia şi îl afirma.
Cum se explică în acest context faptul că Hasdeu – ca şi Eliade mai târziu – a avut printre cunoscuți şi colaboratori apropiați atâția evrei? Probabil că răspunsul trebuie căutat în concepția naționalistă a lui Hasdeu care opera o discriminare pozitivă, extrăgându-i din masa mare a evreilor pe cei care, prin activitatea lor ştiințifică, au avut un aport deosebit la stimularea şi susținerea valorilor româneşti. De altfel, în Istoria toleranței religioase în România, Hasdeu simte nevoia de a exprima fără echivoc că românul, în privința jidovilor, poate fi mişcat de simțul conservațiunii naționale sau stăpânit de imperiositatea intereselor economice, dar nu se va pogorî niciodată până la ideea unei stupide persecuțiuni contra Talmudului, contra rabinilor, contra sinagogei.
Revolta lui Hasdeu este similară cu a lui Eminescu, în a cărui publicistică regăsim evidente accente antisemite şi xenofobe: amândoi avertizează asupra pericolului invaziei elementelor etnice străine care ar putea afecta structura spirituală a poporului român. Eminescu a militat cu înflăcărare pentru integritatea rasială şi spirituală a poporului român, respingând vehement amestecul străin indiferent dacă era politic, social, economic sau de altă natură.
Credem că atât în cazul lui Hasdeu, cât şi în al lui Eliade, antisemitismul nu este organic, ci o nefericită întâlnire dintre o concepție personală (despre imixtiunile străinilor în treburile interne, despre o necesară revoluție spirituală, despre moarte ca jertfă) şi un imperativ ideologic al epocii fiecăruia, un morb al timpului care-şi întinde plaga asupra lor ca şi asupra altor oameni de cultură.
Întrebarea esențială în ceea ce-l priveşte pe savantul Eliade este în ce măsură adeziunea sa la o anumită ideologie de dreapta în anii ‘30 – ‘40 a viciat opera ştiințifică. Evident, în funcție de gradul de părtinire, criticii au afirmat fie că da, fie că nu. Reținem ca pertinentă concluzia lui Andrei Oişteanu care, invitând la prudență în formularea unor aserțiuni tranşante şi definitive într-o chestiune atât de delicată, opinează că Eliade a avut puterea de a nu face compromisuri politice în partea cea mai importantă a operei sale, cea de istoric al religiilor.
Un răspuns ferm din partea lui Eliade privitor la opinia sa politică din anul 1938 nu a obținut nici bunul său prieten, evreul Gershon Scholem, nici legatarul universal al operei sale, Ioan Petru Culianu, nici Seymour Cain şi niciunul dintre cei care, voalat sau direct, l-au întrebat. Tuturor Eliade le-a sugerat că va lămuri acuzațiile în volumul al doilea al memoriilor sale pe care nu a mai apucat însă să-l scrie. În lipsa unei mea culpa, orice afirmație a cercetătorilor stă sub semnul unei (in)felix culpa spre a-l parafraza pe unul dintre atacatorii lui Eliade.
Desprinderea de România echivalează cu o cădere a cortinei în viața lui Eliade. Până la sfârşitul vieții, acesta va evita să se dezică explicit de foştii prieteni, de maestrul Nae Ionescu sau de această etapă a vieții sale. Pe de altă parte, niciunul dintre apropiații şi colaboratorii săi – mulți dintre ei evrei – nu l-au putut vreodată acuza de atitudini antisemite. Şi totuşi, Hasdeu, elogiat până la hagiografie, în anii tinereții, Hasdeu de a cărui operă Eliade se interesa în acelaşi timp când scria textele incriminate azi ca legionare (ediția critică din Hasdeu îngrijită de Eliade apare în 1937!) dispare aproape total din gândurile savantului Eliade. Nerecunoştință față de cel care deschisese nebănuite orizonturi, depăşirea modelului de tinerețe sau strategie de imagine, adică teama că ar putea fi mereu asociat cu cel care, cu puțini ani înainte de moarte (în 1902, mai exact) nu se sfiise să şocheze încă o dată afirmând, în celebrul articol Ce fel de anti-semiți sunt românii, că: nu cred să fie vreun alt român mai cunoscut şi recunoscut ca antisemit decât mine, şi aceasta de patruzeci de ani fără nicio şovăire. (ceea ce, în treacăt fie spus nici nu este textual o afirmației a unei poziții antisemite, ci doar a unui mod de percepție publică)?
(Şi dacă am ajuns în acest punct, de ce nu am face un exercițiu (riscant?) de imaginație: Ce atitudine ar fi avut Hasdeu față de evenimentele anilor 1938…? Ar fi căzut în aceeaşi admirație encomiastică față de Zelea Codreanu, Moța sau Marin precum Eliade la un moment dat? Ar fi scris texte înflăcărate despre ideologia noii mişcări? Ar fi devenit legionar? Credem că nu greşim dacă răspundem: nu! Măcar pentru simplu fapt că Hasdeu nu obişnuia să laude ceea ce nu gândise el sau nu era precum ceea ce credea şi el. Dar mai ales pentru că, spre deosebire de Eliade, Hasdeu este prea versat, prea rodat în ale partidelor, în ale politicii, în ale oamenilor cu dublă măsură pe care i-a demascat şi i-a desființat în periodicele conduse sau patronate de el. Pentru că Hasdeu este ancorat în realitatea timpului său, că suferă cu țăranul din satul ardelean, pe care ungurul l-a scos iarna în frig luându-i casa, că nu lasă netaxat nimic din ceea ce putea afecta viața omului simplu, de jos. Sau pentru faptul că Eliade nu ar fi putut aduna în el atâta ură câtă răzbate în Odă la ciocoi sau Complotul bubei ? Eliade e un ziarist profund, serios, grav, un ziarist al elitelor, care visează o lume nouă înfăptuită de un om nou. Hasdeu e un ziarist realist, agresiv, deloc naiv, un ziarist pe care puține ar fi putut să-l inducă în eroare, un spirit vindicativ care vituperează fără menajamente orice coluziune – reală sau doar presupusă – din lumea politică pe care o urmăreşte cu un ochi veşnic nu doar treaz, ci critic. Hasdeu a fost, cum zice el, antisemit, dar legionar nu credem că ar fi ajuns vreodată.)
Nu milităm pentru impunitate, nici măcar culturală. Nu credem că abluțiunea păcatelor politice, morale, private ale marilor oameni din cultura noastră este nici necesară, nici de dorit, aşa cum nu credem că, în numele valorii spirituale pe care o reprezintă fiecare dintre ei, aceste păcate trebuie iertate. Credem însă în puterea modelelor culturale. Şi credem că orice exemplu, fie el şi negativ, poate fi convertit într-un bun spiritual dacă este judecat limpede şi cu obiectivitate. De aceea trebuie să trasăm o linie fermă de demarcație între o atitudine publică, chiar şi conjuncturală, şi creația spirituală a unui artist, dar să le valorificăm pe ambele, fiecare în contextul său.