NODURI ŞI VISE

Poet cu o voce uşor de distins printre scriitorii afirmați în ultimii ani, Radu Vancu a impus un anumit tip de stilistică, prin care îmbină suavitatea cu brutalitatea. Delicatețea cu abordarea fățişă. Trăirea nemijlocită şi respirația livrescă. Sau sensibilitatea puternic traumatizată cu luciditatea detaliat explorată. O stilistică flexibilă, care găseşte echilibrul între categorii (aproape întotdeauna) contradictorii, dă măsura unei originalități simple şi naturale. Fără autoritarism, fără vacarm emfatic. S-a impus firesc, în timp, printr-un şir de cărți care nu au evitat să aducă la lumină ceea ce de obicei e trecut sub tăcere: sinuciderea tatălui, evadarea în alcool, turbulențele afectiv-imaginare iscate de naşterea unui copil. Sunt teme grave care țin mai mult de o biografie interiorizată decât de valorificare poetică. Şocul traumatic a fost provocat de pierderea tatălui, când fiul se afla încă la vârsta instabilă a adolescenței. Rămas captiv în această traumă, fiul simte vina de a fi supraviețuit şi îşi măsoară capacitatea de a-şi purta neîncetat obsesia, ca expresie a loialității față de tatăl pierdut. Față de o imagine – pe care amintirea o păstrează cu fidelitate, dar căreia prezentul (oniric) îi face retuşuri. Frânghia  (sfoara de rafie) şi nodul în gât (purtat de tată şi preluat, cu un alt sens, de fiu) concentrează funest această obsesie. «„Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare/ aşa cum ne-am făcut felul./ Unul cu un cuțit în inimă,// altul cu glonțul în creier,/ altul cu venele deschise./ Însă se lucrează din greu la imagine.// Eu am primit acelaşi maiou flendurit/ în care m-am spânzurat/ şi te aştept tot cu ştreangul la gât,// dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ştreangul de flori,// atent de parcă mi-ar fi/ cel mai bun prieten/ bărbierindu-mă pentru nuntă”», îi spune fiului tatăl, în vis. O dramă şi o traumă se pot metamorfoza prin poruncă. Prin voința metafizică de a coborî în lumea imaginilor. Există un moment privilegiat în care imaginea, deşi îşi păstrează mai departe structura, intră într-un proces de armonizare. Altfel decât prin photoshop. Dezechilibrul (ontic) e diminuat, sensibilitatea față de metafizic – amplificată. Funia poate înflori iar noul ei sens nu mai e prăbuşirea în gol, ci o virtuală înălțare. Nodul din gât devine un  instrument de sublimare. Sau un prilej de revelație şi de inspirație. 

Frânghia înflorită a fost privită mai ales ca o carte prin care vechea traumă este supusă exorcizării. Cred că e şi altceva în această carte-poem, desfăşurată pe trei registre: dialogul oniric dintre tată şi fiu, tablourile unui realism diurn (aparent banal, dar care nu rupe cu totul nodurile ce-l leagă de imaginile din vis) şi, în fine, comentariile metapoetice aşezate între paranteze drepte, pe o pagină nouă. Nici nu exista altă aşezare adecvată, căci pentru Radu Vancu poezia ocupă întreg spațiul. Meditativ şi (auto)critic, autorul nu-şi dizolvă comentariul în retorica seacă sau dulceagă şi nici nu eşuează într-un compendiu de teorie literară: „[La urma urmei, poate că a-ți pune grumazul pentru poezie e o demență, o manie la fel de respectabilă ca oricare alta. Ei bine, nici măcar ăsta n-ar fi un lucru din cale afară de rău, de vreme ce nici eventualele mele ambiții nu-s prea mari. N-am altele în afară de aceea de poet domestic, poet de familie. De aici pleacă şi încoace vine poezia mea, atâta câtă e. Uită-te şi la titlu­rile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian... Dacă poezia poate genera vreo acțiune magică, cum voia Novalis (şi, de fapt, toți câinii romantici), atunci asta nu poate consta decât în upgradarea ta ca persoană în aşa fel încât să fii ceva mai OK pentru cei iubiți. Poezia e artă de familie]“. 

Când am citit, anul trecut, câteva fragmente din Frânghia înflorită (înainte de apariția ei în librării), mi-am amintit de volumul anterior, Sebastian în vis. Era limpede că noua carte a lui Radu Vancu venea în prelungirea acestuia – o prelungire în oglindă, prin răsfrângere imaginală şi prin apropiere intertextuală. Sunt două cărți, a Fiului şi a Tatălui, care se impregnează una cu sporii celeilalte şi îşi schimbă necontenit semnul. Aşa cum Sebastian în vis, Cartea Fiului, devenea, într-o anume măsură, Cartea Tatălui (absent), Frânghia înflorită, asociată la prima vedere cu o Carte a Tatălui, este şi ea, dintr-un anumit unghi, Cartea Fiului. A scris Alex Goldiş despre modul în care imaginarul nou născutului din Sebastian în vis pătrunde în Frânghia înflorită, într-o încercare de armonizare poetică şi existențială. Iar Ruxandra Cesereanu observa, cu finețe, că legătura dintre cele două cărți depăşeşte perimetrul familial şi intră în tradiția relației dintre magistru şi ucenic, ceea ce face ca Frânghia înflorită să fie un manual de duhovnicie poetică.

Ambele cărți conturează o lume aflată între corp şi spirit, un spațiu de mijloc în care delimitările categorice ascund un enorm potențial de întrepătrundere. Binomul e înlăturat în favoarea ambivalențelor. De acest interval guvernat de ambivalențe se apropie poetul - prin vis. Odată activat, mecanismul oniric deschide poarta spre o lume îndeobşte necunoscută. Sau luată prea puțin în serios. E un spațiu al imaginii. Se arată şi se exprimă ca imagine. E dincolo de simțuri, fără a fi însă ideală. E strucurată pe analogii, fără a fi abstractă. Iar experiența nocturnă are grăuntele ei de vizionarism, de vreme ce imaginația onirică se deschide spre lumea intermediară a imaginilor. O cartografiază şi o redă, plastic, prin poezie. În Frânghia înflorită, lumea morților „cei mai dragi” e la fel ca universul cunoscut de noi. Are culoare, are vervă şi nerv, e dinamică, veselă sau mohorâtă, e serioasă şi totodată caricaturală, cu morți care au o „viață personală mişto şi spun „lucruri trăsnite” într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney”. Surprinsă în imagini de cartoon, lumea celor morți nu cade nicio clipă în derizoriu. Paradoxal, e vie şi profundă, deşi îi lipseşte ceva important. Nu are corp. Acolo, în vis, se răstoarnă, ca în oglindă, lumea spiritului şi lumea corporală. Sunt imagini fără materialitate şi totodată fără idealitate. Au un oarecare coeficient de puritate (instabilă şi vulnerabilă, dar capabilă să înduioşeze), însă fără a fi spiritualizate. Şi, mai ales, au adâncime, căci se răsfrâng una în cealaltă. Tatăl coboară în visul fiului, fiul urcă, prin vis, într-o zonă construită analogic: Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie la fel ca doctorul prin saloanele de spital, arhanghelii şi serafimii sunt ca rezidenții şi asistentele iar morții - precum bolnavii de pe paturile de spital. Între lumi nu există ruptură, ci continuitate stabilită printr-o succesivă reflexie: a lumilor de sus şi de jos, întâlnite prin imagini undeva la mijlocul distanței care părea că le separă, şi apoi a acestei lumi intermediare, proiectate la rândul ei în vis. Iar ceea ce încă părea să fie teritoriul operant al logicii se dovedeşte iluzoriu, căci, pe neaşteptate, percepția umană îşi lărgeşte câmpul şi intră în contact cu un alt tip de existență, complet rarefiată (aşa cum e „răsuflarea Lui”) şi de neimaginat până în clipa întâlnirii revelatorii cu imaginea. Cu alte cuvinte, se transformă în vizionarism. „Ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,/ când te lasă inima să-l visezi:// «Dragule, în fiecare dimineață,/ de pe la 4-5, în pieptul meu/ un bătrîn cu ochii plesniți// citeşte cu degete tremurătoare/ ca vocea ta de atunci/ poeme despre noi în Braille.// Şi cum citeşte el, pământul se luminează/ precum cerul la răsărit,/ când se luminează de tot// te văd aplecat deasupra sicriului,/ îmi ții capul în palme şi strigi,/ cu fața luminată de bucurie, trăieşte, trăieşte!,// mi-e aşa de drag să te privesc,/ te uiți la mine cu ochii plini de speranță/ ai unui animal crescut pentru sacrificiu.// Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie/ cum îşi face doctorul vizita prin saloane./ Şi, în vreme ce tu îmi faci respirație artificială,// aşteptând paramedicii, El trece printre morminte/ plin de importanță, însoțit de arhangheli & serafimi/ ca de un ciopor de rezidenți & asistente.// Iar noi, morții, ne tânguim din sicrie/ precum un cârd de bolnavi din patul de suferință,/ cerşind un diagnostic cât mai răsunător.// Chiar dacă rezidenții & asistentele/ ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun/ şi răbdător şi nu se supără.// Are, ca orice doctor, un jurământ de respectat./ Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,/ răsuflarea Lui trece prin creierele putrede// ca spirtul prin pâine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele/ şi mortu-i o cârtiță fluturând năucă din aripi. [...]»“. 

Imaginea lumii intermediare, în care sălăşluieşte unul dintre morții cei mai dragi, se conturează, aşadar, numai în vis. Acolo, în vis, se manifestă disponibilitatea de a percepe ceea ce îndeobşte e de neperceput. Iar dacă inima te lasă să-l visezi pe cel mort, aşa cum repetă ritualic începutul fiecărui poem, înseamnă că te orientezi spre altceva decât limitele terestre. Că eşti disponibil să vezi şi altceva decât „fericirea mea ca o gânganie urâtă în chihlimbar”. Că eşti dispus să iei act de felul în care se descompun experiențe sufleteşti de care în mod obişnuit eviți să te apropii. Somnul închide ochii, visul îi deschide spre o lume care nu mai e doar posibilă, ci se încarcă de substanță reală. În loc să se volatilizeze, e perceptibilă prin senzații comune în perimetrul terestru: „«aici,/ unde totu-i înfricoşător de bine,/ e un aer tare ca votca, îți taie genunchii// şi-ți râcâie stomacul, încât te aştept/ cu fiecare zi tot mai zdrențuit,/ mai matolit, mai lihnit.»” Cuvintele tatălui sunt notate de fiu ca după dictare. Ca în transă, mărturiseşte el într-o însemnare metapoetică. Sunt cuvinte care posedă forța unei certitudini ivite din întâlnirea cu imaginea – metafizică şi sufletească. Dar şi cu imaginea poetică. 

Versurile transcriu ecoul iradiant al acestei întâlniri iar limbajul se încarcă de splendoarea (şi de dramatismul) încastrării ecoului între limitele voalării analogice. Şi încearcă să-i găsească o nouă ordine (ispită a unui „subconştient mic-burghez”, scrie poetul), fără prețiozitatea celui care disprețuieşte lumea (contingentă sau transcendentă), ci cu efortul de a găsi mereu dubletele, referințele prin care armonia şi dezechilibrul se apropie până la întrepătrundere. Chiar dacă găsim versuri în care prozaicul ia locul visului cu fermitatea tăioasă a hiperlucidității, multe dintre  poeme reevaluează ordinea unor lumi care au în comun mai mult decât simple valuri foşnitoare: „Ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,/ când te lasă inima să-l visezi:// «Când se apropie visul de câte unul,/ craniul începe să-i strălucească/ de o lumină stângace, zici că s-ar aprinde// o lumină într-o casă demult părăsită,/ se aprinde apoi altul, şi încă unul,/ pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconiță tristă// şi totu-i în general aşa de lucrat în Photoshop,/ încât craniile morților mai esteți/ au o lumină îmbujorată de stânjeneală.// Iar când visele vin cu adevărat,/ năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare/ şi unde era inimă, e grădină de trandafiri».// Pleoapele ți se zbat precum aripile fluturelui/ şi auzi vocea şoptind clar:/ taci, inimă, şi rabdă. Zvâcneşti şi te ridici gâfâind.// Însă unde era inimă e o iarbă deasă;/ sângele țese prin carne un giulgiu rece;/ creierul zace peste corp ca o lespede.// Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn,/ prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare/ o mireasmă puternică de trandafiri.” Imaginea din planul oniric (aparținând, aşadar, lumii intermediare) şi imaginea din regimul diurn (desprinsă din dinamica lucidității) readuc în discuție raportul dintre imaginal şi imaginar. La Radu Vancu, diferențierea lor (ceea ce e cunoscut prin imagine vs. imaginat, închipuit) nu mai e operantă. De-aici vin, cred, greutatea ontică şi originalitatea poetică a Frânghiei înflorite – din modul în care imaginalul invadează imaginarul, convertind poezia într-o reflectare evidentă a inevidențelor. Întâlnindu-se, prin vis, în lumea imaginilor, tatăl şi fiul (dar şi Sebastian, fiul fiului) nu se văd din afară, ca în viața comună, ci se percep printr-o stranie contagiune, conversie şi (până la un punct) contopire: tatăl e transfigurat de visul fiului, fiul se trezeşte purtând, în interior, semnele morții („iarba deasă” şi „giulgiul rece”) şi apăsat, din exterior, de propria interioritate inteligibilă („creierul zace peste corp ca o lespede”), în timp ce Sebastian, fiul fiului, preia unda de şoc a transfigurării celui mort. 

Nu întâmplător mai multe poeme se concentrează asupra efectelor visului. Asupra felului în care imaginalul se însuflețeşte prin disponibilitatea fiului de a visa. De a pătrunde, prin vis, într-o realitate cu un alt statut ontologic. S-a discutat despre feeria morbidă care l-ar apropia pe Radu Vancu de Cristian Popescu, dar şi Ioan Es. Pop şi Daniel Bănulescu. Cu acesta din urmă ar avea în comun (remarca Daniel Cristea-Enache) detaşarea cu care priveşte atrocitatea plastică, desfăşurată într-o secvențialitate cinematografică. Aş spune că plasticitatea impresionantă a poemelor lui Radu Vancu, în amestecul ei de violență şi feerie, e legată de intuiția plasticității sufleteşti. Deşi poartă o etichetă atroce (de sinucigaş), sufletul îşi poate depăşi încremenirea. Se poate înroşi de fericire, se poate coace, poate înflori – toate, metafore ale reorientării şi rodirii. (Desigur,  cu condiția participării lăuntrice, conştient activate, a celui care visează.) Iată un poem care nu se poate cita decât în întregime: „Ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,/când te lasă inima să-l visezi://  «Noi, cei visați de voi, ne înroşim de fericire,/ ne coacem la căldura visului vostru,/ se umflă încet-încet carnea pe oase// până când, poc! ca o floricică de porumb/ înfloreşte carnea în care am învățat să urâm,/ sărind din tigaia de sicrie şi pocnind// de capacul cerului. El ridică din când în când/ capacul tigăii şi priveşte fluierând bucuros/ cum se rumenesc morții-floricele,// apoi, din mormintele pe care nimeni nu le visează,/ alege un fericit, îl scoate din sicriu/ şi-l pune să stea drepți, ca soldatul în post,// şi să se gândească la cineva drag;/ după care aruncă popcornul asupra lui,/ floricelele se lipesc de carnea zemoasă// până când mortul e o statuie din popcorn./ Atunci pocneşte precum un dresor din degete/ şi îngerii se năpustesc ca nişte porumbei hămesiți// asupra fericitului, ciugulesc uguind popcornul/ cu tot cu fâşii de carne, în patru minute mortul/ e o păpuşă din oase curate, cu ochii fără vise scoşi.// El ia păpuşa şi pleacă sărutând-o şi vorbindu-i mângâios,/ cu stolurile de îngeri fâlfâind sătule în jurul lor,/ pe unde trece, heruvimii mai smulg din câte un sicriu// un mort nevisat de nimeni şi suflă peste el,/ unora li se risipeşte carnea de pe ei ca puful de păpădie,/ altora sângele mai proaspăt li se face balon frumos colorat.// El trece cântând prin nori de păpădie şi baloane sângerii,/ iar noi, morții visați şi încă neînfloriți,/ aşteptăm plini de fericire & groază visele voastre viitoare».// Te gândeşti la unul dintre morții tăi cei mai dragi,/ cel mai iubit dintre morți, noaptea e bătrână, să nu adormi,/ iar o să te lase inima ta slabă să-l visezi.”

 Plasticitatea metabolismului sufletesc necesită o plasticitate poetică pe măsură. În aceste condiții, tropii arborescenți nu sunt o eroare stilistică (cum îi vede un cronicar), ci un mijloc necesar pentru a sugera complexitatea metabolismului afectiv, dificultatea receptării imaginalului, intensificarea graduală şi saltul calitativ: „aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă.” Desprinse de contingențe, dar păstrând imaginile lui, creierul şi inima sunt reperele în jurul cărora ia contur noua paradigmă a vieții ca întrepătrundere între realități (prozaică, intermediară şi poetică). Vechea ordine, stabilă, bine fixată dihotomic, însă incompletă, nu mai poate fi recuperată. Trezirea păstrează, în condiții potrivnice, rădăcinile consistente ale ambivalențelor. „[... Greul vine dimineața, când micile rutine adorabile refuză să mai fie rutine – fiecare lucruşor, cât de mic, are reverberații barbare. Când desfaci o bavețică, de pildă, îți dai seama că tot aşa ai desfăcut un ştreang. Absolut fiecare gest e hipersemantizat, parcă ți s-au retezat pleoapele şi vezi, cu un exces de claritate, un exces corespunzător de sensuri. Cu fiecare vis, se mai excavează un strat din lumea de lumină & paranoia. ...]” Realitatea e de-acum alta decât cea cunoscută înainte de vise. Imaginea cotidiană e privită în întregime - reflectată şi reflectând, totodată, memoria afectivă şi amintirea onirică. După experiența vizionară, fiul (şi tată, la rândul lui) este pus într-o altă condiție, de atenție analogică, orientată nu către nodul funiei, ci către nodurile lumilor care pot da vieții şi poeziei o altă coerență. Şi o altă imagine – întretăiată, dar unitară.

Abia când, cu „creierul curat ca un pergament nou-nouț”, nu mai vede imaginea lumii de dincolo, fiul are intuiția adevăratei spaime – cea care însoțeşte absența sensului pe care-l dă această imagine. Visul este el însuşi un nod. În el se adună pedeapsa (spaima în fața unei realități inepuizabile) şi fericirea de a fi împreună.

Sub semnul fericirii de a fi împreună stă Frânghia înflorită – fără îndoială, o carte de poezie excelentă.