Cronica literară
Viorica Răduță

OCHIUL (CRITIC) ÎNTORS SPRE SINELE-POET

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

Remarcabilul critic de poezie Gheorghe Grigurcu rămâne, în substanță, poet. Pre-judecata (poet-critic) şi prejudecățile (criticul, un poet/romancier ratat) cad din moment ce referințe critice mult apreciative străjuiesc din 1968, de la debut, până la recenta antologie, Nimic n-ar trebui să cadă, Editura Limes, 2012, această ipostază. E adevărat că imaginea poetului Grigurcu a intrat în „conştiința” publică, nu şi în aceea a criticii, la umbra hermeneutului într-ale poeziei, dar asta vine şi dinăuntrul şi din afara liricii sale. De altfel, subiectul a fost deja dezbătut în referințele-străjeri ale volumelor apărute cu o periodicitate, o disciplină şi o „sculpturalitate”/aşezământ în care tocmai criticul dublează poetul. Însăşi antologia de față e o demonstrație a spiritului hermeneutic, volumul fiind şi o macro-ars poetica. Dacă în toate volumele lui Grigurcu unul dintre sâmburii tari este chiar poemul programatic, de data aceasta, antologia masivă indică o construcție a liricii în întregul ei. Prin ochiul critic se deşteaptă o artă poetică bine controlată cu primul ei pas/volum. Actul liric (cum ar fi „semnul de carte”) e unul ont(olog)ic, dar permanentizat cu ochi de critic: „fii ca şi poemul o simplă privire asupra unui lucru/care nu-şi mai aminteşte nimic”. De parcă poezia ar fi creație în spirit oriental, o re-integrare, numai că una în firea/duhul identității sale duale, de critic şi poet. Nu e o întâmplare că densitatea lirică vine nu doar din imposibilele asociații lingvistice, din comparații, stilizări, adiționări, metafore supra-reale, comprimări de haiku, formulare de concetti sau virtu(alită)ți poematice, cât din lupta unui interior profund liric cu un exterior al raționamentului, lucidității textuale, controlului herme(neu)tic, rece, asupra fierbintelui, sinelui. Observația lui Cistelecan e fundamentală, din moment ce indică mixajul, interşanjabilitatea celor două naturi/eu-ri din firea, identitatea Grigurcu: „operează alternativ, când nu simultan, o inducție a vitalului în virtualitatea conceptului şi o inducție a ideii în senzual”. Tocmai din cauza acestei întâlniri de opuse, care vine din dublul statut al poetului-critic, una iese în prim plan, în detrimentul celeilalte. În plus, manierismul, semnalat şi de Ion Pop, neadecvarea la „postmodernisme” acute, debutul care mai trage după el modernismul, neomodernismul, suprarealismul, etc., valabile pe porțiuni, staticul unei poezii de descripție, definiție, de idei cu fundație hedonistă, dar de tip elegiac, singuratic, toate sunt, parcă, la temelia unei circulații mai slabe a poetului versus critic. Mai funcționează şi dimensiunea cantității la comoditatea zilelor noastre torturate de grăbire.
Grigurcu este în fibra interioară poet şi antologia Limes o explicitează. Pofta de a scrie lirică pe parcursul atâtor decenii e rară, cum rară este şi constanța acestei poezii, egală cu sine. Titlul întâiului volum, Un trandafir învață matematica, devine emblematic pentru toată lirica sa, unde metafora poeziei (sale) labirintice, în ciuda unor poeme aparent simple, e plasată la un capăt, iar logica „matematică” la celălalt, armonizarea făcându-se prin învățătură-iluminare, asceză lirică, aşa cum, bacovian, antisentimental se notează Gheorghe Grigurcu în exilul său din Amarul Târg (toposul provinciei/marginii, universalizate, însă), de interior, poet, de exterior, critic. Invitația „amară”, „Nimic n-ar trebui sa cadă”, vine din acest statut dublu, cum şi  meditația poetică a ambiguității (chiar hermetismului) şi metatextul o fac: „Nu te grăbi să foloseşti metafora rară/ tenebroasă ca o femeie-n ciuda pielii sale albe / nu te grăbi în paharul cu ceai să dizolvi nici o-ntrebare cum zahărul/ nu te grăbi să te trezeşti cu aparatul de radio/ (acest cocoş modern) nu te grăbi să adormi / căci visele decisive te-aşteaptă-n afara somnului / nu te grăbi să vorbeşti nu te grăbi să taci / căci poezia nu e nici limbaj nici tăcere”, „Forma ascunde fondul / care ascunde forma / care descoperă fondul / care descoperă forma / în interiorul atât de strâmt / al poemului / în care pogoară / nețărmuritul spațiu.”. Opusele din ultimul citat, ca şi oximoronul în alte multe poeme, traduc tot dublul alcătuirii universului, în genere, şi poeziei lui Grigurcu, în speță. De altfel, nu atât comparația, metafora, metonimia fac jocul acesta al dublării (cu toată recuzita oglinzilor, textuale, divine, etc.), ci sinesteziile, personificările imposibile aş zice, prin care conceptele devin concrete personaje, iar concretele, fragmentele de real, idei, monade. De unde o permanentizare a metamorfozei „nespecifice”, a periplului dintre anorganic şi organic, unde realitățile sunt trase în registrul textual iar limbajul trece la regnuri deodată vorbitoare, comportamentale uman. Specificul unei lumi reale îl aflăm în cea ireală/imaginată/dublată, cum specificul texturii e mutat în cotidiene, care nu au, însă, materialitate greoaie, în ciuda toponimiei sau referințelor autentice, (auto)biografice. 
Culminația întâlnirilor de regnuri şi stări diferite se petrece în compoziții de-a dreptul arcimboldiene. Multe portrete sau peisaje sunt construite pe această tehnică a dedublării, interferării atributelor, conform perspectivei, critice sau pur lirice. Iată câteva exemple: „Coline domoale/de carne răcită//prăpăstii de sânge-nchegat/munți de oase transparente”, „Marea/ți-ai tras-o peste cap/cum un jeleu”; o balustradă e compusă tot manierist: „Îmbrățişează casa dar n-o iubeşte/adesea reazemă grase/gospodine cu şorț/iar țipătul cocoşului verde/țipătul florilor albe/îi dau un aer delicat/seara susură apa-n ghivece/desenează pe-asfalt/din picături o nouă balustradă”. Un portret de femeie e surprins, s-ar zice, în intimitate, dar una textuală. Reprezentarea aspectului fizic nu este un scop ci, ca şi în cazul cotidienelor, toponimelor, omonimelor, mijloc de transcendere în sfera înaltă, unde se developează imaginea artistică. Poezia e, astfel, o alegorie a însăşi generării ei: „Ochiul tău ia forma florii de mac/murmurându-şi fierbinte copleşit/că sânii tăi nu ştiu ce scriu/coapsele tale nu ştiu ce citesc/şi bătută de soarele lămpii/din dreapta/stânga nudului tău răsucit în clarobscur/imagine-a imaginii”. Comparația, arborescență continuă, face un circuit între abstract şi concret, organic şi anorganic, conotație-denotație, armonizând, adunând pulverizările, irizările, alteritățile. În asemenea con-text/e ambiguitatea devine morala/finalul, ca în următorul „semn de carte”: „Au adormit pulpele tale/triste ca masa ca paharul/de goale//degetele tale umplându-mi casa” (s. n.). Adesea golirea e asociată, ca aici, plinului, şi are ca obiect atât limbajul cât şi Realia. Oglinda şi vidul, poema (şi volumul) cu manierismul bine temperat, aduce virtuozitatea metaforelor, grazia şi eleganța dubletelor în stare de reflexie, o „cale regală”, hermetică: „ Oglinda față-n față cu vidul/ca un Sfinx acesta din urmă)/un vid trufaş sunându-şi meditațiile conotațiile (…)uitând de sine dizolvându-se/ea însăşi vidă (sterilă)/el însuşi plin (fecund)/prin norocul de a fi întâlnit oglinda”. Comparația funcționează şi dinspre real spre livresc: „râul încremeneşte odată cu tine/pentru totdeauna cum un text/când priveşti distrat/în altă parte”.
Poemul se compune, adesea, din adiționări de obiecte, imagini, stări, concretizate prin comparație, cu autonomie şi fuziune, totodată, de secvențe. Depunerile au suport existențial, monotonia uşor bacoviană, ca în Week-end: „ Un pick-up între urzici/o viață ce se depune pe margini de ceşti//arbuşti tunşi scurt cum recruții/cimitirul alb ca un ou/şi găinile ciugulesc dicționarul//prin fereastra deschisă/marea priveşte nu vrea/să intre//ca o fată ce face nazuri”. 
Deşi există repere biografice ca Amarul Târg, Cluj, Oradea, etc., acestea au un aer de generalitate, sunt toposuri ale adolescenței, exilului prelungit într-o viețuire monocordă, provincială, ş. a. m. d. Este o poezie cu variațiuni, care se naşte continuu din sine, de parcă atât reflecția/contemplația cât şi realitățile sau elementele livreşti ar fi catalizatori de imagini pentru singurătăți (tipologia lor e aplicată de criticul Grigurcu la Bacovia), ascunse sub voalul de metafore, paradoxuri, vederi/ilustrate, instantanee nude, parabole. Grigurcu nu e poet al livrescului, deşi are destule trimiteri cărturăreşti, ci un dual. Vederile, peisajele, contemplațiile, definițiile, etc. izvorăsc şi din momentele trăite, poetice, dar şi dintr-o bibliotecă lirică proprie, cu „etica” unui critic, aşa încât circuitul dintre cuvânt şi existență să fie continuu. Mimarea impasului scriptural devine autentică: „Ce să adaug ce să adaug/acestor cuvinte ce-ți fură privirile/în colțul bine păzit al odăii//unde cireşul nu poate pătrunde/deşi-i clănțănesc dinții//unde norul înzestrat cu puterea mării/adie aidoma unei pagini întoarse”. Poemele ajung, mai ales de la ciclul Contemplațiilor, reflexive si vizionare, realul pare estompat, se instalează lirismul reflexiv sau gnomic, fără vreo tentație confesivă, secvențele se concentrează şi la un singur vers/idee: „Durata priveşte prin gaura cheii”, „Prea multe frunze retuşându-ți chipul”, „Oglinzi care au cruzimea unui obraz”. E adevărat, funcționează antropomorfismul, figură recurentă a dicțiunii sinestezice Grigurcu („Un izvor a băut şi umblă pe două cărări”). Maxima, alături de paradox, stă între afect, concretețe, şi idee, cu ajutorul comparației: „Nu trişa nici măcar cu lucrurile care par a nu exista”, „Suferința şi bucuria ta de-a te simți inadaptabil precum un orologiu”, „Străzi moarte-n zăpadă ca nişte iepuri”. Notațiile, reci ca la Bacovia, pun în scenă un plan dublu, ficțiune şi realitate, cu fluidul dintre ele, relativizând, totuşi, capetele: „Plouă atât de potolit în poem/o vrabie a ciugulit toate rimele”. Acest între, fluid şi static totodată , ajunge un teritoriu în care sunt stenografiate destule „metamorfoze”, experiențe comune, dar mereu ridicate în cadrul general, al ideii, culturii, abstractului, nemişcării. Iată una dintre rețetele oximoronice: „A prinde viața adică/a prinde un ritm/curajos inexorabil/cum elementele presocraticilor/a-l mânui apoi/ca şi cum ai sta/pe plajî din ce în ce mai nepăsător/prefirând în neştire nisipul”. Revelațiile afective sunt puse în gnomisme, adesea. Poeme intitulate „Etică” arată a maxime, dezvoltate din experiențe lăuntrice. Ideea, însă, e tradusă în imagini concrete, iată o mostră: „Nu e nici un clopot care vrea să tacă/nici un adevăr care să nu se limiteze/nici o sabie care să se spintece pe sine/nici o mare să se înece/nici o iubire să nu se autodevore”. Există semnale autoreferențiale, dar ca şi în ciclul dedicat Clujului, de pildă, se adâncesc în convenția unei idei, a trecutului pierdut, a „edenului”, cum intitulează Grigurcu un poem. Autorul pare să-şi impună o notare neutrală, care să-l distanțeze de consistența ontică. Efectul este invers, onticul, în asemenea cazuri, iese dinăuntrul poetului „amar”, abia cenzurat de ochiul „etic”, al criticului. Vederile à la Cluj sună cu aproximări şi solemnități totodată, cu biografisme înălțate în spațiul metapoetic, cel filtrat cultural. În Cluj(!) poetul se întreabă la modul dualității sale ontic-livreşti „ce mai cauți după treizeci de ani/o femeie intrând într-un restaurant cu coc verde cum iarba/cu pelerina foşnind cum o carte”, ca în Cluj (2) livrescul să fragilizeze cu totul referința autobiografică, şi aşa relevată anamorfotic: „Mai divin e cel ce iubeşte decât cel ce e iubit” scris-a Platon/şi-ajunge ca unul din noi să-ntoarcă puțin capul/pentru ca priveliştea alta să fie pentru toată lumea/şi atitudinea contemplativă să-şi schimbe unghiul/palpitul creioanele/cu alt fel de cerneluri să lucreze/să umple de străduințe precoce-târzii/cum stampe transilvan-japoneze”. De altfel, toate peisajele, portretele, contemplațiile, concentratele de idei sunt mereu mediate, înrămate, încadrate nu într-un real pur, ci într-unul de esențe culturale, de raționamente autentice, însă, prin miezul lor ont(olog)ic. Şi exterioarele sunt tablouri, ca şi interioarele. Iată un scurt Interior tras în spațiul textual, cu toate concretele care-l vizualizează: „Ochii tăi extenuați de transparența literelor/aici e o linişte de pâine nedormită/mobilele au aripioare plutesc în acvariu”. 
De la Camil Petrescu nu am mai avut un poet care „să vadă idei” în atâtea concentrate imagistice, multe demne de antologii de orice vârstă lirică românească. Poet atins de hermetism, de „text indescifrabil”, Gheorghe Grigurcu este şi unul pândit de spiritul critic, de conştiința spațiului („În jurul poemului/se cere spațiu mult/ca-n jurul unui castel”) re-strâns/imaginar al poeziei.