LIVIU GEORGESCU ŞI POEMUL ALFEU

Situarea lui Liviu Georgescu de către critici de dimensiunea lui Manolescu, Grigurcu, Cistelecan, de pildă, este una confirmată de aparițiile editoriale recente ale poetului. Regăsim şi în Katamorfoze, Editura Brumar, 2012, accente suprarealiste, neo/expresioniste, neomoderniste sau neotradiționaliste. Mai mult, poetica mixajului de isme reface puternica vână lirică, o scot la mal, o redirecționează, programatic, spre anamorphae, cu plusul regăsit al matricei, lirismul românesc (de la Arghezi la Dimov). Nu aş împărtăşi scepticismul criticului Ciotloş dat fiind că poemul fluviu L. G. îmi pare că se reface mereu, şi după mari adiționări, fie şi de poetici. De asemenea, ochiul multiform capătă valența de instrument/centru vizionar, cu proiecție asupra lumii, aflată în declin şi înălțare totodată. O lume bacoviană, murindă, ultimativă, agățată într-un vid fremătând de facere, metamorfoze, de suprarealități şi onirisme. Această materie conduce tot la un spirit al locului, cum depista Gheorghe Grigurcu, un spirit în luminarea imediat apocaliptică, însă, şi unul de tip referențial, bazat pe lirica românească de formulă Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Nichita Stănescu, Dimov. În plus, acest spiritus loci se manifestă dublat de o constantă catoptrică, una care îl situează şi personalizează pe L. G. între scriitorii cu viziune sau chiar scriitură anamorfotică.

 Anamorfoza devine procedeu literar în Levantul cărtărescian, unde globul de cristal e oglinda literară/scripturală, care reflectă/dublează deformat texte şi iar texte…”reale”. Poemul de carton al lui Bogdan Ghiu e un caz de anamorfoză literală de excepție, Orbitorul lui Cărtărescu îşi conține o viziune şi o scriitură hipercatoptrice. În aria catoptricului deformat se înscriu, de data asta explicit din titlul volumului, şi „katamorfozele” lui L. G. Poetul, de altfel, tatona vederea-viziune de acest tip şi în volumele anterioare, unde ochiul era făcător de anamorphae („ochiul miriapod”, oglinzile multiple, etc). Referințele sale scripturale sunt, însă, strecurate prin filtru neomodernist, cu sacralitatea la vedere, doar formele materiei o iau prin instrumentele catoptrice într-o explozie multiplă de forme, de fapt deformări, modificări, entropii asumate, ca într-o apocalipsă viscerală, terminată vizionar prin crucificare şi înălțare. Stările destrămării, suspensiei ontice, stările ultimative duc şi la imagini limită, de nestăvilit, care creează şi oboseală tematică. Totul e salvat, însă, nu atât de fluvialitatea şi ritmul discursului liric cât de această materialitate tensionată monstruos în golurile ei făcătoare, de miracolul continuu al concretelor, iluminate, catartice, în cele din urmă. 

Imaginile în avalanşă ale poemului „katamorf(ot)ic”, decupat în mai multe fragmente de forme materiale, sunt ale vederii iluzorii, optice, în genere, mişcate continuu, deformatoare, multiplicând imagini, micşorându-le sau mărindu-le. Apar în instrumentele catoptrice elementele strâmbării, spărturi, rupturi, concavități, lichefieri, pietrificări, ciobiri, dilatări (ca cele ale ochiului mort), etc. Citez din poemul printr-o lentilă afumată, unde iluzia optică se transformă, ca în multe alte poeme de aceeaşi factură, în viziune ontică: „Luna şi ruinele se dilată/printr-o lentilă afumată,/ se fărâmă într-un aur învins// Trec prin fumul des, mă frec de imagini,/de pântecele flămând de cariu,/încât privirea devine ploaie măruntă/şi toți iepurii dispar în aburi,/impulsuri pe retina la pândă” (s.n.). Acelaşi efect/funcție are şi sticla afumată: „Prin sticla afumată/amintirea insectei străvezii/tremurând pe imaginea mărită a lunii”. Catoptrica funcționează apocaliptic, tot prin multiplicare: „Coşmarul păzeşte turma craniilor seci/prin uscăciunea miriştilor şi ploilor reci/curgând straniu în oglinzi multiplicate/capetele lumii se sparg în păcate” (iradiere). Lumea, o „spânzurătoare”, agățată coşmaresc în morbid, e destrămată expresionist, dar în concrete supuse iluziei catoptrice: „Vântul şterge orice iluzie verticală,/ne fărâmițăm într-o petală/în grădini de penumbră/pe fețele apei decolorate./Printre liane/se leagănă figuri de aer/desenate de gânduri ascunse./În încăpere/plutesc măruntaie de fiară/sângerând în oglinzi” (destrămare). Prezența ilusiei de tip optic e, de altfel, ubicuitară. Imaginile fulgurante ale universului „spânzurat” bacovian țin de un instrumentar anamorfotic, de-formator: ”Privirea se şterge lent în cristale”, „Suntem reflectați în prisme:/prinşi în doliu, sfinți în schisme”, „Infinitul se scurge prin cristalul ciobit”, „…Înaltul se prăbuşeşte/în sferele sparte”, „Gândurile se sparg în vitralii, /în fluvii cu maluri frânte/de lumină aprigă…”. Însăşi vorbirea se adaugă instrumentelor catoptrice de tip anamorfotic într-un moment cosmogonic fantast: „se măreşte plopul în cer prin lupa vorbirii/cade lumina pieziş peste clădiri şi ruine/urnind brațele prinse în roți mari de-ntuneric,/punând în mişcare mecanismul plutirii” . Unghiul, aici pieziş, nu este niciodată întâmplător, poetul utilizându-l în imaginarul său multiplu ca pe unul care schimbă vederile. În fandare metoda este explicită: „o fandare la dreapta, una la stânga/ şi între ele: o morişcă de corbi/micşorând văzduhul:/o fandare în inima soarelui”. Perspectivele, accelerate, de aproape sau de departe, sunt iarăşi modificatoare de imagini. Poezia liminară, pe jumătate, e compusă din perspectiva apropiată, dar „din afară”, cu imagini mistice angoasante: „Îngenunchiat în spărtura frescei,/pe jumătate afară,/brațul stătea rezemat în suliți,/gâtul pe secure…Rugul se ruga de stele să primească/trupul înfăşurat în flăcări”. Pentru perspectiva depărtată, tipică anamorfozei, aş cita scurtul poem în ochii muribundului: „vede în depărtare cum cerul se înclină/şi omizile cățărându-se în falduri de prun/pe câmpurile încețoşate/prin văile verzui/moartea plutitoare/se face din ce în ce mai mică”. Perspectiva accelerată are, la nivelul imaginilor, tot putere deformatoare pentru omul-univers: „Intrat în tunel parcurg cu viteză întunericul viu/mâinile şi picioarele se desprind de trup/şi capul de stele” (aproape). Excelentul colaj/montaj de imagini din poemul icoană afumată, expresionist în substanța angoasei mistice, este un produs al iluziei vizuale, din perspectivă apropiată şi accelerată, cât şi din unghi oblic, „…cerul vine prin lumină ca să-l pipăi:prin raze tulburi/un Dumnezeu de ceară şi de lemn pictat-/un sfârc de con,/ce se preface-n smirnă şi în ruguri./Şi di orbită, în aerul de fum, fulgerător, o nişă/se deschide, în care-o pasăre de pradă cade lung, piezişă./Cu clonțul orb ne sfârtecă privirile ce-au fost să fie/şi dispărut-au pe furiş în noi, fără să-nvie.//Cădem fulgerător printr-un tunel./O gură se deschide să ne primească-n ea./În jur sunt îngeri cu căutări piezişe/înțepeniți cu buza pe icoană/şi cu dorința într-o stea”. Chiar când instrumentația iluziei nu e prezentă, imaginile se succed în acelaşi ritm accelerat, asediator, decupajele sunt mânuite de un privitor care notează explozia de senzații diverse, mărite expresionist, ca prin lentilă. Iată o marină: „În mare vin repezi mirări, veselia şi jocul,/aprigi strigări,/vin fetele revărsate din dorințe/ca un fluviu umflat,/cresc patimile scuipate din fructul oprit:/Vântul nu se rupe de mişcare,/stârnind grădini suspendate./Dimineața ne ies în cale/femei iubitoare cu brațe de spumă/printre ramuri îngroşate de lumină”.

Poemele au o compoziție adițională de imagini ale suspensiei grele, trecerii vâscoase, piezişe, a disimetriei, mărăcinişului de percepții şi stări ultime, contradictorii, explozii sau implozii, ca într-un eu multiplu. Păgânul armonizează, în final, alteritățile într-o individualitate cu multe brațe, cum e şi întregul  poem L. G., montaj de formule lirice diverse, adunat într-o singură curgere scripturală, mereu întoarsă la sine, la izvorul imagistic mixt, expresionist şi suprarealist, neomodernist şi neotradiționalist totodată. Imaginea limită, descrisă, notată cenuşiu, e cea care validează poetica amplă, supradimensionată, a lui Liviu Georgescu. Este vorba de materia care se comportă murind, aflată în suspendare, absență sau plin căzând, niciodată ajuns/ă într-un punct terminus, dar cu o ieşire prin cruce, supliciu, iluminare, ca în poema ultimă. Tocmai aceste imagini limită dau seva de fundal bacovian poemelor lui Liviu Georgescu. Montajul calculat de imagini în dezordine rimbaldiană este unul original, deşi forța lirică pare să fie şi micul vierme din volumele virtuoase, recente nouă. Prin „ochiul fantast” poetul derulează cu ton înghețat multiple destrămări, imaginile se nasc unele din altele într-un iureş de neoprit, doar întoarcerea la i-luminare e soluția controlului, a regenerării poetice şi ontologice totodată. O catapeteasmă universală, tot în suspensie, pare o repetiție de semne muri(bu)nde din alte şi alte notări lirice ale lui Liviu Georgescu. Iată o „destrămare” cosmică, realizată din succesiuni de imagini infernale, reiterat(iv)e: „umbra apelor înnebunite înnegreşte planeții,/inima văruieşte pereții unei fântâni putrede/şi nu ştiu ce să mai plâng/când roata sfârtecă trupul spălat cu leşie/şi mulțimea aplaudă ştirbă/ca la vederea unei lupte-n arenă,/ca la decapitarea unei eclipse/în mijlocul nopții-//stelele atârnând jalnic de frânghiile nervilor/în universul nemişcat şi gol”.

 Aşa, Duhovniceasca argheziană nu mai este neant pur, ci ridicare la cer, întoarcerea la mamă. Cu înviere, poem-replică la Arghezi, cum bine scrie în postfață Al. Cistelecan, bântuie angoasele maestrului, dar nu mai e golul, absența definitivă din „fundul lumii”, ci, tipic lui Liviu Georgescu şi poeticii sale, o crucificare cu fructul luminii: „Fluviul trece prin somn cărând la vale/cioburi şi seceri şi oale,/valurile cresc prin creştetul moale,/prin verdele pur, aprins în iubire,/şi mă-nalță la cer cu uimire.//În pământ s-a trezit mama din morți./Capetele sfinților au apărut săpate în porți/de o mână străină,/cu daltă, cu viață, cu lumină”.

 Se pare că viziunea şi discursul liric se regenerează cu fiecare volum pe un drum întors, regăsit la originea poetic-ont(olog)ică, asemenea fluviului Alfeu.