CARTEA SINGURĂTĂȚILOR

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

Puțini poeți mai scriu astăzi poezie de dragoste, şi cei care o fac, o fac într-un mod ciudat, lăsându-se copleşiți de cel puțin două impulsuri dure: cel hormonal şi cel „social”, antrenând în exprimarea poetică şi „calupuri glaciale”, care, pe lângă faptul că răcesc sentimentul angajat în materia lirică, stâlcesc de multe ori aura poemului. Vulgaritatea şi abjecția socială nu bat bine cu un sentiment de-o sinceritate aparte, pe care, din păcate, unii îl suprapun doar exprimării sexuale şi mai puțin corespondentului intim al erotismului, sentimentului. Veți spune că abia în astfel de exprimări poetice, în care dragostea, în tot spectrul ei, constă în sinceritatea maximă de care are nevoie cititorul. Nu-i chiar aşa; poezia de dragoste este expresia unei combustii lăuntrice, întreținută prin oxigenul sentimentelor noastre cel mai puțin vizibile, dosite în singurătate, care nu prea au de a face cu defularea instinctuală, cu partea abruptă şi de multe ori mizerabilă a vieții. Vin cu această scurtă întâmpinare pentru a evidenția un „clasic” al unei poezii de dragoste autentice, care se încăpățânează să-şi exprime sentimentele la modul cel mai sincer cu putință, neexhibiționându-le în văzul lumii cu întreg ambalajul lor artificial şi nici cu poza lor socială, ci servindu-ni-le în curățenia lor primară. Asta nu înseamnă că astfel de trăiri sunt ermetic închise înlăuntrul trăitorului fără a avea vreo comunicare cu lumea exterioară. Nicidecum, poemele au o dublă reflexie, numai că cea evidentă este reflexia intimă, generată de singurătate, contextualizarea trăirilor îmbracă o exprimare doar aluzivă, mai puțin evidentă prin respirația cuvintelor, deductibilă pe fondul descriptiv al poemelor.

Volumul de poeme Cartea singurătățiilor, apărut la finalul anului 2012 la Editura Charmides din Bistrița Năsăud, al lui Gellu Dorian , poate fi privit ca un nesfârşit of, ca o partitură a singurătății: versurile sunt liniile portativului, cuvintele reprezintă notele încărcate cu sentimente şi emoții. Suntem în fața unui ritual, ritualul unei poveşti de dragoste neîmplinită, fragmentată de-o prea înflăcărată pasiune din partea a două suflete bântuite de durere, tot acest zbucium este proiectat într-un imaginar plin de vitalitate, dispus într-un adevărat spectru de culori, ceea ce dă exprimării poetice o totală autenticitate. Puțini poeți mai pot transforma confesiunea deprimantă în poeme „credibile”, conectate realității, precum se întâmplă în poemele din această carte. Aura lirică încorporează în metafore de-o sensibilitate aparte cele mai evidente răni ale unei poveşti de dragoste pe cale să devină doar amintire, al cărei suflu ne atinge ca o reverie prin fiecare poem. Unde poate fi mai la ea acasă dragostea decât în singurătate? Vai, şi ce complice mai nimerit poate fi pentru exprimarea trăirilor decât „îngerul tău poetic”, cel care în permanență te îndeamnă să-ți eliberezi într-un mod sublim sentimentele şi emoțiile! E ca un joc în doi, mult mai sincer decât o singurătate mocnită, neexprimată şi mai credibil decât orice declarație de dragoste. Chiar dacă majoritatea poemelor împart acelaşi sentiment, expresia lor lirică diferă de la stare la stare, de la trăire la trăire. Dar să ne oprim nițel asupra „țesăturii” unui astfel de poem: ”Stând pe săturate, alții s-au săturat bând,/ picior peste picior vremea se deapănă mult mai uşor/ ca într-un gât de lebădă cântul/ gata turnat într-un țoi golit pe nesăturate -/ apele erau întinse, paturi nedormite toată noaptea ca-n zori/ când pielea se trăgea de pe oase şi se usca pe buze/ fără sărutul de treizeci de arginți,/ cocoş pus în piftia pe care nimeni n-o va trăda,/ stând aşa,/ vremea părea o dulce zăbavă, nimănui tămâie,/ doar fum din umbra căruia se putea trage pe rând/ gând după gânduri -/ aşa stând, ca-ntr-un război degetele pline de gută/ culorile unor fire de tort/ ademenite până când rostul unui desen ar deveni viața unui covor/ deja mort peste trupul în ale cărui buzunare cerul/ se împlinea ca-ntr-o liturghie rugăciunile/ ale căror ape se linişteau/ tulburi beuturi ce face fețele oamenilor mese peste care/ coatele fac urme greu de descris,/aşa stând/ ca între stinghii porțile femeii din care te naşti,/ la firimitura de masă pe care o aduni toată viața,/ pari liniştit şi de nimeni urât,/ o viață în care ai tot adunat nimicuri ce păreau/ fericirea din care toți vor rupe, chiar tu,/ adunat în pleava de sub tălpice,/ muşcătură de şarpe din care puteai reînvia,/ aşa stând, număr sec în număr sec,/ cu votca ta în votca ta,/ cu viața ta în viața ta,/ cu moartea ta ca o firicică de undiță în care toți stau şi gem/ la fericirea unui caras sfârâind în uleiul/ pe care toți îl aşează în tigaie -/ pe săturate stând,/ vezi cum nu te mai saturi/ şi mori mormânt mai viu decât tine.”

Poemul „atacă” cele mai paradoxale spații imaginative, de aici şi curgerea lui într-un ritm amețitor spre vărsarea în cristaline metafore. În cale apar tot felul de obstacole, de altfel fireşti pentru o astfel de agitație psihomotorie, exprimate prin acea stare de odihnă agitată ce însoțeşte fiecare strofă: „stând aşa”, însoțită de o muzică nebună a sufletului prins ca un „caras” în undița singurătății, dar care nu fragmentează discursul liric. E un tablou hieratic, cu tot felul de refugii în ritualuri lăuntrice, puțin compatibile cu canoanele unor trăiri… normale. Stările depresive se succed fără întrerupere pe ecranul timpului amprentat de tot felul de amintiri sumbre. Tocmai în astfel de jeturi de sinceritate stă secretul marii poezii de dragoste.

Toate poemele din acest volum sunt sub semnul revoltei, o revoltă greu detectabilă la prima citire, dar foarte prezentă în fiecare poem, în fibra fiecărui gest artistic. Contorsiunile expresioniste se succed puseurilor romantice desțelenind prin fiecare vers sufletul încrâncenat de atâta dragoste, dar şi de prea multă singurătate. Tabloul e superb, capacitatea de-a ”deregla lumi bătute în cuie” pentru a extrage magia iubirii veşnice față de o persoană, reală sau fictivă, este o probă de alchimie poetică, pe care Gellu Dorian o stăpâneşte ca un adevărat maestru. Poetul are puterea ca prin fiecare poem să-şi schimbe discursul liric chiar dacă sentimentele „îmblânzite” par a avea aceeaşi țesătură ideatică, ele sunt expuse sub impulsuri metaforice diferite, în matrițe metafizice total schimbate de la trăire la trăire. Tema deprimării e una vizibilă, emoțiile vin sub alte şi alte jeturi de viață, trăirile sunt îngânate de tot alte muzici. Fiecare poem e scris tot într-o altă cheie discursivă, alte tonuri de culoare redesenează decorurile. Gellu Dorian e un poet de-o intensitate a trăirilor ce atinge de multe ori paroxismul, sentimentele au o învolburare aproape indefinibilă, cuvântul cu greu le stăpâneşte, de multe ori eşti tentat să crezi că dai de vreun poem – fluviu şi nu vei fi în stare să-i palpezi albia, numai că logica estetică e cea care învinge. Absolut toate poemele sunt sub semnul armoniei, a candorii magice- specifică poemelor de dragoste -, sufletul poetului e într-o permanentă revoltă indusă de amintiri, cele mai multe întunecate, generate de imaginea acelei femei răzvrătite ce-i populează toate vedeniile. Ei bine, veți vedea în continuare, muza care-i macină sufletul nu-i numai femeia vieții, e însăşi POEZIA. Portretul e rafinat, se pot citit toate nervurile, toate tonurile, e drept, multe poate prea întunecate, dar având pata de luminozitate atât de necesară echilibrului: ”Şi mie-mi este greu, dar stau cu ea de când mă ştiu,/ uneori îmi este lehamite şi o las să se văicărească în piața roşie/ ca o pată de mozaic venețian,/ o şterg de praf,/ o aşez lângă mine în pat,/ îi spun de ce Ferlinghetti a refuzat premiul Janus Pannonius,/ râde cu gura până la urechi,/ se scarpină-n cur de plăcere,/ sare din cărți în cărți ca un copil obraznic/ din poala mamei în cea a mămițicii,/ din cea a mămițicii în cea a nimănui,/mi-e greu, zău, nu mă mint, să o astâmpăr/ aşa cum fac educatorii cu delincvenții care n-au mamă, n-au tată,/ în care Dumnezeu nu mai apare,/ o iau altfel, îi povestesc de când eram mai tânăr,/o apucă năbădăiile, îşi aruncă straiele şi stă în pielea goală/ în fața a o mie de bărbați dezbrăcați/ care trec prin ea ca fulgerul prin tabla acoperişului, o duc la San Francisco să-l ajute pe poetul rebel ajuns/ comunist într-o țară liberă/ la aproape o sută de ani/ recitând despre moartea lui Ginsberg, stă tolănită de plăcere în pledurile lui, nu-i pasă că plec singur acasă,/ unde poetul este un fel de vinovat să scrie în limba lui maternă,/…” Cu toate încrâncenările, cu toate durerile evidente, finalul poemului e unul optimist: ”în jurul capului aureola cuvintelor şlefuite în atelierele Eminescu,/ sub brațul meu stâng un album oferit de brațul meu drept,/ vom coborî în ultimul oraş din lume,/ ne vom aşeza la o masă Muri plină de pahare-/ uitați, vom trăi şi după moarte.”