CÂND DEVINE IOV NECESAR SAU DESPRE MUNCA LUI ÎN DESTINUL ALTORA

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

Mi-l închipui pe Antonio Negri, autorul volumului Munca lui Iov. Faimosul text biblic ca parabolă a muncii umane (tradus în limba română de Alex Cistelecan şi apărut la Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012), între pereții celulei închisorii Rebibbia din Roma. El are cu sine doar Biblia. Fiecare deținut are dreptul, bănuiesc, la o Biblie! Şi atunci, ce lectură poate să-l atragă pe militantul şi filosoful politic mai firesc, destinal, ca să folosesc un cuvânt drag filosofilor, dacă nu cea din Cartea lui Iov?

Iov devine o realitate autobiografică în suferință, cu deosebire când aceasta este secondată şi amplificată de sentimentul că înduri o nedreptate. Traducătorul Alex. Cistelecan, care scrie şi un cuvânt înainte al cărții, intitulat „Autonomistul Iov”, vorbeşte de „un destin personal unic în istoria filosofiei”, cel al lui Antonio Negri, care, asemenea personajului biblic, lovit de autoritatea divină, s-a confruntat crunt cu puterea statală. Tot el, dublează, reflectarea lui Iov în destinul lui Negri cu o altă reflectare, cea în „configurația epocală”. Este vorba de anii 70-80, într-o Italie aflată într-un „nod” din punct de vedere social şi politic.

Antonio Negri este arestat în 1979 cu învinuirea de subversiune a aparatului politic aflat la putere. Este acuzat, împreună cu tovarăşii săi, că a condus din umbră activitatea Brigăzilor Roşii, că se află în spatele asasinării lui Aldo Moro, din 1978, că, implicat în mişcările autonomiste de masă, ar fi şi în grupările teroriste. Nişte Iovi, în ochii traducătorului, simpatizant al comunismului, nişte revoluționari! „Pentru a face un pas înainte, e poate rândul lui Iov să-l citească pe Negri”, îşi încheie Alex Cistelecan cuvântul înainte. O exagerare greu de trecut cu vederea dacă depăşim dimensiunea ontologică a personajelor!

Negri începe să lucreze la Munca lui Iov în 1982. Era în al patrulea an de închisoare şi căuta o formă de rezistență şi de eliberare prin analiza durerii lui Iov, cel care devine exemplum, după mărturisirea proprie, din prefață. Avea astfel un prilej bun să reconstituie, prin „intervenția” (căci aşa o priveşte, ca atare nu ca pe un comentariu, nici ca pe o interpretare atotcuprinzătoare, ci ca pe una din numeroasele lucrări pe care Cartea lui Iov le-a inspirat) în textul biblic, propriul destin, mult încercat în protestele sociale care au durat peste un deceniu, după celebrul ‘68 italian.

Pentru că acum şi represiunea este resimțită mult mai puternic; ea trece din teorie, din ideologie, din cărți în trup. „Eliberarea însemna eliberarea corpului: doar în acest fel proiectul comunist se elibera de idealism, îşi dezvăluia materialismul. Deveneam cu atât mai comunişti cu cât insistam mai mult asupra corpului”. În aceeaşi cheie este interpretat Iov, ca un corp, care pretinde confruntarea corp la corp cu Dumnezeu. Tot prin durerea trupului se va deschide Iov spre adevăr.

Nu insist asupra informațiilor bine cunoscute privind Cartea lui Iov. Amintesc numai că este considerată ca făcând parte din literatura poetică a Bibliei, că e alcătuită prin intervențiile a cinci secole şi că, compozițional, sunt de regăsit în ea cinci straturi: o povestire folclorică, care corespunde părților în proză din deschidere şi din final, mare parte din poem sau miezul cărții, fragmentele mitice cosmogonice sau partea referitoare la monştri, vorbirile lui Elihu şi capitolul 28 sau Imnul Înțelepciunii. Problema adevărată a acestei cărți este drama ontologică a dualității, cea dintre credința profundă în divinitate şi nedreptatea absolută care i se face credinciosului.

Lucrarea lui Negri, împărțită într-o Introducere şi şapte capitole, insistă asupra acestui absolut al dramei existențiale, asupra nedreptății care urmează unei trăiri fără urmă de vină. Filosoful italian exclude din start orice dialectică, mai mult, prin nedreptatea îndurată de Iov, toate valorile lumii se neantizează. Şi mai profund când nemăsura, lipsa de sens a lui Dumnezeu în destinul personajului biblic devin evidențe. Nu rămâne în picioare decât ființa în calitatea sa de creație. Şi mesajul cărții este necesitatea creației umane, urgența transfigurării ființei prin viziune.

Puzderie de interpretări se pot face pe un text biblic. Într-o astfel de carte, înțelesurile nu se termină niciodată. Aşa cum se întâmplă, de fapt, cu orice text clasic. Permite orice interpretare. Negri vede în Cartea lui Iov o „parabolă a modernității” şi Iov îi permite. Credința neclintită în Dumnezeu stă bine față în față cu credința neclintită în comunism şi nici o îndoială nu răzbate în sufletul celui ce face această afirmație. Suferința lui Iov îi justifică lui Negri propria durere, pentru cauza comunismului. Transfigurarea personajului biblic se reflectă în eliberarea militantului italian. Pentru că pedeapsa lui Negri este fără pocăință, este absolută, o nedreptate în sine. Eliberarea vine printr-o „deplasare ontologică”, printr-o trecere de la o natură la alta, în care vina şi răscumpărarea nu au loc. Durerea e pură şi e un proces la capătul căruia se trezeşte mântuirea eliberatoare.

Suferința lui Iov este o oglindă pentru suferința lui Negri, interpretarea celui din urmă este o confesiune făcută martorului din oglindă. Wittgenstein, citat de autorul volumului în discuție, afirma că nici un om nu poate simți durerea altuia. În schimb, te poți apropia de cel care suferă dacă ai şi tu suferința proprie. În altă ordine de idei, Antonio Negri analizează pătimirea lui Iov ca într-o oglindă, în care i se arată însă propria pătimire. Textul biblic îi foloseşte aşadar autorului italian ca o confesiune la persoana a doua, care, pe alocuri, este ajustată, adăugită, numai să intre perfect pe talia propriei vieți. Şi Negri mai înțelege ceva. Că durerea este calea cea mai bună pentru a lega oamenii între ei. Compasiunea îndeamnă la apropierea de semeni. Durerea dă deoparte logica, rațiunea, pentru o îmbrățişare colectivă mărinimoasă. O cauză comună, o cauză a comunismului!

Reflexia e absolută, există în sine, se vede. Trupul lui Iov, încercat cumplit de boală, mărturiseşte din oglindă despre cele îndurate. De partea cealaltă a oglinzii, trupul închis în celulă al lui Negri, îşi dezvăluie cu claritate faptele existenței sale trecute. Confesiunea lui Negri nu e o plângere, nu e o eliberare treptată de vină şi o împăcare temporară cu sine, ci este un proces de transfigurare, de viziune, realizat prin iubire, singura în măsură nu doar să fortifice credința, ci să o sporească, să o treacă în creație, într-o realitate nouă.

De la prima la a doua natură, tragedia lui Iov şi tragedia lui Negri deopotrivă. Iov Îl vede pe Dumnezeu şi înțelege că creația este sensul vieții, că printr-o viziune a creat şi Domnul lumea. Se mântuieşte. Finalul acela, interpretat literar ca o ultimă ironie în viața lui Iov, când i se dau sporite bogățiile şi copiii, în cheie simbolică reprezintă deschiderea în viziune a personajului biblic. De care se serveşte deplin Antonio Negri în celula lui, pentru a-şi fortifica credința în cauza comunistă, pentru a face din aceasta creație şi sensul vieții.