PRECUM OSCARUL D’ĂST AN

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

Eurovisionul e o discuție veche de peste douăzeci de ani, la noi, şi va fi în continuare pentru că face audiență, deşi mulți nu-l apreciază, când deschizi discuția despre el. Mă gândesc că fascinația vine mai mult din lipsa pe care am resimțit-o pe vremea când doar auzeam despre el, decât din calitatea muzicii prezente la acest spectacol media. Primul Eurovision pe care l-am văzut a fost unul pe o casetă VHS primită de la soacră-mea. Am alergat la cineva care avea video în acele timpuri, ne-am strâns câțiva, adică vreo cinciprezece cu şprițurile de rigoare şi ne-am uitat fascinați la baia de lumină derulată timp de trei ore. Nu țin minte nici ce ediție era, nici vreun cântăreț, nici vreo melodie. Cert e faptul că stăteam să privim un spectacol făcut profesionist, într-o zonă cenuşie a vieții noastre în care nici măcar congresele partidului comunist nu beneficiau de atâta electricitate consumată. De design nu mai vorbesc.

Între timp lucrurile au evoluat, dar cu tot valul de critici, marea masă a spectatorilor stă să se uite şi să-njure, evident, hipnotizați încă de mediocrul eveniment. Marca Eurovision nu a lansat în cariera sa decât puține talente de excepție, cel mai strălucit dintre ele fiind, fără doar şi poate pentru mine, ABBA. Am mai putea cita cântăreți de excepție, care au participat, de obicei pierzând, dar una peste alta muzica din seara cu pricina nu m-a făcut să fredonez a doua zi melodia câştigătoare sau alta. E adevărat că scopul este unul comercial, cântecele sunt şi ele îndeobşte nici prea prea nici foarte foarte, calificativul decent spune mult în acest caz, iar spectacolele nu au fost vreodată forma mea preferată de distracție.

Întrebarea care rămâne este de ce totuşi după atâția ani de zile, în care ne-am dat singuri seama de maşina de vot, agregată geografic sau lingvistic şi, în special, politic, în care ştim că şansa apariției unora de nivelul suedezilor e cvasi-nulă şi în care nu avem argumente solide să privim, Eurovisionul rămâne un subiect de ceartă vehementă. Am stat să mă gândesc destul de mult, iar în acest an mi-am tăiat două zile din calendar ca să privesc semifinalele naționale organizate de TVR.

Încep prin a spune că ideea folosirii numelui ABBA a fost una bună, dar realizarea a fost departe de ceva interesant măcar. Cei patru, Paula Seling, Andreea Bănică, Ovi şi Marius Rizea, au o prestație cacofonică, în special băieții, iar glumele au fost la nivelul de supraviețuire pe care l-a avut şi Seth MacFarlane la Gala Premiilor Oscar, la fel de nereuşită din foarte multe puncte de vedere precum Eurovisionul național. Poate pentru că e un an de criză, poate că a fost o lipsă de inspirație, poate că repetițiile nu au fost şi pentru prezentatori mizându-se pe umorul lor „legendar”, dar mie mi-e clar că alegerea a fost una proastă, iar aparițiile şi-ntr-un spectacol şi-n celălalt, una cu zâmbete forțate, aplauze la comandă şi un soi de cacofonie jenantă şi de o parte şi de cealaltă. Poate că în viața reală vorbim unul peste celălalt, poate că „ne râdem” forțat, dar marea diferență provine din veridicitate, iar nu dintr-un adevăr sordid în care nu mai înțelegi nimic. Spre deosebire de o situație reală, veridicitatea e treapta aceea prin care putem distinge şi înțelege. În cazul în care bancurile sunt de doi lei, iar improvizația nu e marele atu al preopinenților, a te rezuma la ceva ce poți face e o chestiune de bun gust, pentru că intențiile bune nu sunt premiate, ci realizarea lor. E ca şi cum am rămâne extaziați la două linii pe o pânză având la îndemână un text cu ce ar fi vrut Picasso, dar din păcate nu i-a ieşit. Mă-ndoiesc de acceptarea unui asemenea mod de recepție a unei opere, iar un spectacol, cu tot impactul vremelnic, este tot o operă mediatică.

Decorurile, cumva minimaliste din cauza bugetului desigur, mi s-au părut stângace, bazate pe nişte elemente geometrice divers colorate, care nu încadrau subiectul acțiunii, ci mai mult îl striveau, fiind plasate în capul cântăreților, iar jocul de lumini nu a fost nici inspirat, nici măcar liniştitor, ci doar uneori bizar şi de cele mai multe ori prost mânuit prin lipsa de lumină pe personajele centrale ale actului artistic, în intenție măcar. Nu sunt de meserie şi sunt doar părerile unui neofit ce mai deschide televizorul pe canale străine. Îmi pot da seama de banii numărați cu grijă, dar mă gândesc la profesionalismul care a cam lipsit din emisiunile domnului Dan Manoliu, managerul de proiect al competiției, şi care ar fi fost măsura lucrurilor perfect făcute. Încercările, filmările şmechere de la repetiții, unde susnumitul „manager” poartă un soi de față de masă la gât pentru a fi „trendy”, faimosul dicton „las-o, mă, că merge-aşa” şi adunarea ca să iasă la număr sunt moşteniri de pe vremea „odioasei cârmuiri” şi nu acum născute. Îmi aduc perfect aminte cum cumpărau colegele mele hârtie glasată ca să facem grafice scoase din burtă ce erau prezentate tovarăşului. Nimeni nu vrea să facă un lucru ținând seama de ce se poate în condițiile date. Drumul e de la câți bani am la obiectul profesionist şi nu invers. Din păcate anul acesta până şi Oscarul de care pomenesc în titlu a fost de plâns. NU a avut greşeli atât de evidente ca semifinalele Eurovisionului românesc, dar a conținut mult kitsch, iar decorurile nu au mai fost impresionante ca în trecut. Nu ştiu dacă acest lucru s-a petrecut din cauza lipsei de bani sau a decoratorului prost ales şi nici nu mă interesează. Cel care se uită este cel care plăteşte până la urmă şi este „cetățean european” şi are drepturi...

Am ajuns acolo unde mi-e cel mai greu de suportat. Nu sunt ascultător de muzică uşoară, deşi de-a lungul vremii au fost voci sau cântece care mi-au plăcut, iar unele în mod deosebit. Cu toate acestea chiar nu înțeleg de ce atâta risipă de forțe pentru nişte obiecte atât de slabe din punct de vedere artistic, pentru că arta ar fi trebuit premiată. De ce oare nu s-a făcut un singur specatacol în loc de trei, cu finala direct. Cinstit să fiu au fost prezente nişte tânguituri slăbuțe, ce țin doar de o mediocritate indecentă aş spune, fără să mă gândesc la pornografie. Calificarea la finala europeană, se spune, va fi preparată, scămoşată, aranjată gigea, de acelaşi Dan Manoliu cu trupa sa, dar mi-am adus aminte de vorba aceea cu biciul. De ce trebuie să mergem cu nişte melodii comerciale, la limita subzistenței? Ca să salvăm imaginea României în lume? Mă-ndoiesc că un cântec slab fără şanse reale va face asta. Când aproape în fiecare lună un alt scandal mediatic ne prezintă ca fiind sursa răului, o clasare în primele locuri la Eurovision va schimba optica generală. În afară de această idee nu am alta pentru care s-ar justifica în vreun fel organizarea a trei „spectacole”, mă rog, de proastă factură, pe banii contribuabilului, mai ales că ni se fâlfâie prin față steagul falimentului TVR. Oare criza prin care trece nu îl atinge şi pe celebrul organizator de şuşe mediatice, suspomenit? Pardon, manager. Deplasările lui şi ale juriului în țară pentru a scuti concurenții de cheltuieli, rețeta celor trei „spectacole” şi deplasarea echipei la finală toate acestea sunt bani cheltuiți pe un moft, evident vizionat din păcate, pe când arta reală nu se simte prea bine. Poate şeful TVR ar face bine să se gândească la toate astea şi să mai reducă bugetele unor neprofesionişti.

O altă întrebare mă macină de când ne-am afiliat la Eurovision. Ce facem dacă vom câştiga? Anul acesta nu vă faceți griji, oricum, dar e o întrebare pe care mi-o pun când văd desfăşurarea de forțe de la fiecare organizator. Vom fi în stare oare să fim măcar decenți? Să sperăm, pentru că speranța moare ultima. Adică după noi.