PATRU DECENII DE ARHITECTURĂ ÎN BUCUREŞTI

Dar ceea ce este cu adevărat important este conținutul volumului. Cele patru decenii de arhitectură în Bucureşti, 1945-1989, cum sună de altfel şi subtitul cărții, sunt parcurse de către arhitect nu numai arhival, prin documentare extensivă, ci şi cu carnea proprie, căci în ele se regăsesc atât anii de şcoală, cât şi, parțial doar, de carieră, ai autorului. Cu alte cuvinte, cum se petrece în cazul bunelor cărți, avem de-a face cu o intersecție între documentarea academică şi propria experiență mărturisită, adusă drept argument de autoritate acolo, mai cu seamă unde documentele lipsesc sau sunt ambiguu interpretabile. La drept vorbind, speram la mai multă substanță (auto)biografică într-un asemenea context. M-am străduit vreme de douăzeci de ani să culeg şi să interpretez informații lipsă despre această perioadă a arhitecturii din România, zisă comunistă. Am vorbit cu nenumărați oameni, aproape niciunul nu a dorit să-mi răspundă tentativelor mele de istorie orală. Eşecul notoriu a fost Pompiliu Macovei, care mi-a şi explicat că nu e bine ca anumite lucruri să se (mai) ştie, dar nu şi de ce. Am avut însă şi alte eşecuri, despre care nu voi vorbi aici, şi un singur câştig – Ion Mircea Enescu, care s-a mobilizat la anii senectuții şi a scris Arhitect sub comunism, excepționala sa mărturie pe care am publicat-o la Editura Paideia. 

Cu alte cuvinte, cred sincer că ne trebuie şi lucrări de sinteză, trase în banda discursului academic – or, aici, reuşita dlui Panaitescu este doar parțială, atât la nivel documentar, cât şi de interpretare a datelor pe care le propune publicului: dincolo de o anumită perspectivă istoristă corectă, pluteşte totdeauna întrebarea de ce? asupra faptelor expuse, care, rostită şi răspunsă, ar fi tractat după sine şi o întrebare morală, una grea pentru breasla arhitecților români în totalitatea ei: dacă aşa au stat lucrurile, atunci cine e de vină? 

Dar ne trebuie mai cu seamă lucrări de mărturie personală, de suplinire de documente din arhive proprii. Altfel, această istorie rămâne ca discul lui Odin, descris de Borges: unul cu o singură față, aia oficială, care, de fapt, este dez-figurală. Ca şi în cazul filmelor produse în comunism, că tot a dispărut Sergiu Nicolaescu, în absența contextului producerii lor şi a realității, unele pot părea interesante, inocente, benigne. 

Or, în cazul marilor operațiuni de naționalizare – a mediului edificat şi l pământurilor, dar şi a profesiunii liberale care era arhitectura – şi de sistematizare a teritoriului (adică de schimbare a naturii realității înseşi!), de demolări masive şi desfigurante, ei bine, asupra tuturor acestor subiecte grave, arhitecții tac. Avem în schimb o documentație masivă, importantă contribuție la înțelegerea celor ce s-au petrecut; iar o parte dintre ilustrațiile aduse aici sunt noi. 

Domnul Alexandru Panaitescu introduce şi un număr de informații secunde, dar revelatorii, de fapte indubitabile în textul domniei sale, motiv pentru care eu văd această lucrare drept una care să completeze perspectivele inevitabil boante asupra arhitecturii în comunism, de la finele istoriilor lui Grigore Ionescu sau Gh.Curinschi-Vorona sau colecțiile de fotografii insipid comentate, ale insiderului care a fost, cu bunele şi cu relele sale, Octav Doicescu. Cu alte cuvinte, autorul a publicat o lucrare de documentare foarte utilă celor interesați în arhitectura perioadei, mai cu seamă doctoranzilor plecați în descoperirea unei lumi bizare, cea a propriei profesiuni, captive într-un trecut de neînțeles, care a produs nişte artefacte uneori stranii, alteori banale, după standardul comparativ cu Occidentul. Dar nu îi scuteşte pe aceştia de o documentare de bibliotecă şi de arhivă, pe cât posibil exhaustivă. Spre pildă, într-o astfel de cercetare s-ar afla că autorul rândurilor de față nu a scris despre arhitectura în chestiune doar trei articole pe www.liternet.ro, ci câteva cărți, destule studii publicate în țară şi în străinătate şi un film, Arhitectura şi Puterea (1992, regia Nicolae Mărgineanu), pe care îl puteți vedea zilele astea, de început de 2013, la MNAC, într-o instalație video curatoriată de Ruxandra Balaci.

În concluzie: un volum util, un instrument de investigație şi documentare valoros şi somptuos grafic, cum Editura Simetria ne-a obişnuit, de altfel. Precum şi un bun candidat, cum, tot aşa, Simetria ne-a obişnuit, la premiile de carte ale anualei şi ale viitoarei bienale. Poate.