2012 -2013, ÎNTRE CONFIRMĂRI ŞI PROMISIUNI

 Premiile lui Cristian Mungiu de la Cannes l-au situat din nou pe regizorul român în atenția publicului ?i a criticii, nu neapărat prin subiectul abordat, ci prin originalitatea privirii, înfă?urată într-un limbaj accesibil, fără ornamente postmoderniste, în orice caz, deta?at de acuzele aduse în legătură cu infailibilitatea credinței ortodoxe. Mungiu este, în primul rând, un cineast moralist, ale cărui operă atacă fără încrâncenare, tabuuri, convenții, superstiții, prejudecăți, privite din unghiul imperial al spectatorului, care înregistrează ?i nu incriminează.
După dealuri, nu mai în?ir premiile, a avut premise în realitate. Dar ?i Pove?ti din Epoca de aur (?ase episoade) aveau acelea?i rădăcini. Romanele dedicate de doamna Tatiana Niculescu-Bran cazului Tanacu au fost scânteia filmului la care au râvnit Pintilie, ?erban, Gabrea, Gulea ?i alții. Mungiu le-a luat-o înainte. ?i a reu?it. Complexitatea faptului divers invită la o deta?are, încărcată de atitudine, față de o instituție fundamentală a statului, ?i anume Biserica. Cineastul ?i-a elaborat povestea, evitând posibilele acuze aduse credinței, prin avansarea în prim plan a bunelor intenții, care pot duce ?i la tragedii. Vezi zicala cu iadul pavat de….
Stilul, apropiat de realismul ?colii italiene, configurat cu exploatarea privirii proprii televiziunii prezentului (?i aici, mă refer, la multe secvențe, mai ales, din spital, care sunt tratate ca subiecte de telejurnal), apropie cineastul de public, dar nu-l cucere?te prin spectacol. Tu?a de erotism surprinsă într-o fulgurantă secvență, confirmă, mai mult, nostalgia prieteniei distruse de diferența a?teptărilor celor două eroine. Acuzele Bisericii s-au dovedit nefondate, fiindcă cineastul ?i-a ales calea ficțiunii, ?i nu a documentarului. Cazul Tanacu este doar un punct de pornire. Unde ajungem după filmul lui Mungiu, este doar întrebarea dacă bunele intenții duc totdeauna la fericire, sau măcar la o stare de lini?te necesară, când ele pot genera ?i tragedii. Or, cele două interprete, laureate la Cannes, ne-au demonstrat vacuitatea bunăvoinței, golurile generozității, absența spiritualității din faptele bune. Nu vreau să intru într-o analiză detailată a filmului, care i-ar distruge (horribile dictu) mesajul. Doar faptul că invită la reflecție ?i nu la reacție, ar putea fi un argument.
Nu sper , de?i o doresc, să ia Oscarul, fie ?i pentru film străin, fiindcă americanilor le plac efectele speciale ?i nu realitatea Europei de azi.
Cristian Mungiu este din nou în fruntea cinea?tilor no?tri. Dați-i mai multe sponsorizări pe viitor! El nu este un Armstrong, cel de pe pedale.
Anul 2012 a mai adus un cineast de mare talent, Tudor Giurgiu, pe ecrane. Despre oameni ?i melci, este comedia ce ne lipse?te, dulce-amară despre prezentul ultimelor două decenii, de ve?nică tranziție. Andi Vasluianu ?i Monica Bârlădeanu, Dorel Vi?an, Valeria Seciu ?i restul distribuției s-au întrecut în a fi părta?i la escrocheria girată de stat pentru vânzarea unui brand al țării. Soluția este extrasă din faptele diverse ale unei jurnalistici aflate în prag de extincție, cel puțin intelectuală. Privirea lui Giurgiu este marcată de râsu-plânsu unui mare poet român, dar exuberanța soluțiilor filmice, refuzul convențiilor a?a-zisului Nou Val românesc, umorul bine situat la stadiul departe de subliminal, cu condiția alfabetizării spectatorului, îl situează pe regizor printre cei mai autentici cinea?ti, nu doar ai generației sale. Inițiator al celui mare festival internațional TIFFF, Tudor Giurgiu trebuie să se ocupe mai mult de propria operă de care avem nevoie.

Un cineast foarte productiv în ultimii ani este ?i Adrian Popovici (?i compozitor, ?i scenarist, aici alături de Pascal Ilie Virgil). După o ecranizare inspirată de Radu Tudoran (cu mare audiență de public, filmul fiind difuzat ?i de mari canale de televiziune), regizorul revine pe ecrane cu Toți copiii Domnului, turnat în mare parte în Basarabia, cu Michael Ironside ?i Aliona Turcanu. Adopții ?i răpiri de copii, pove?ti din Transnistria, scenarii dedicate refacerii relațiilor parentale, formează epicul filmului lui Adrian Popovici, care, prin talentul ?i tenacitatea sa, se înscrie printre cei mai interesanți cinea?ti ai momentului.
O adevărată satisfacție este pentru un critic de film în a semnala după două filme mediocre, o reu?ită, care invită publicul nu doar la distracție, ci ?i la reflecție. Este vorba de Dan Chi?u, celebrul fondator al Festivalului internațional Dakino, care trecând în spatele aparatului de filmat, ne oferă cu ?i caii sunt verzi pe pereți, o comedie amară a prezentului. Dincolo de prestația, absolut excelentă, a actorilor Adrian Titieni ?i Tudor Smoleanu, care dau viață pe ecran unor complici în a câ?tiga fără efort mulți bani, sau a mai tinerilor Ionuț Vi?an ?i Anca Florescu, camarazi de ocazie în acela?i scop, filmul lui Dan Chi?u poate fi catalogat drept moralist ?i mora-lizator, cu ingrediente fire?ti de umor, care-i vor aduce autorului aplauzele publicului pe care îl merită.
Un film de răscruce teatralo- cinematografică este Undeva, în Palilula, regia Silviu Purcărete, care demontează convenții, cu u?urința maestrului prestidigitator, care dinamitează a?teptări ?i confirmă perenitatea experienței, într-o retro- viziune a dictaturii, privită din unghiul absurdului caragialesc. Filmul lui Purcărete va fi studiat în deceniile următoare drept pionier al filmului experimental, dar până atrunci, cred că autorul trebuie creditat pentru viitoare proiecte filmice, situate departe de obsesiile naționaliste sau erotice ale unor regizori contemporni, de toate vârstele.
În fine, ultimul film important al anului, mi s-a părut a fi Toată lumea din familia noastră, cu multe premii internaționale, de Radu Jude, cineast ambițios, având un talent deosebit în exploatarea situațiilor banale din existența locuitorilor tranziției ve?nice. Dorința unui părinte de a pleca pentru un timp cu fiica la mare, este în contradicție cu voința mamei copilei, adusă dintr-o excursie în străinătate. Reacțiile familiei, (cu din nou nelipsitul Gabriel Spahiu, actor de mâna treia), devin definitorii pentru o morală ?ubredă, pentru o rezolvare nefirească a conflictului, privit cu obida din neorealismul italian.
La ora scrierii acestor rânduri, puțin înainte de a arbora drapelul național, am ca restanțe (nedifuzate încă) ale anului remake-ul după Ipu, regia Bogdan Dreyer, Rocker, regia Marian Cri?an, Vaca finlandeză, regia Gheorghe Preda, debutul în filmul de ficțiune al talentatului documentarist Thomas Ciulei, 2+2, Miss Christina de Alexandru Maftei, Domestic, de Adrian Sitaru, precum ?i Killing Time, de Florin Piersic jr. Toate aceste titluri promit prin semnătură ?i subiecte propuneri interesante pentru viitoarele festivaluri de film, fie naționale, fie de peste hotare. Le doresc multe premii, dar mai ales, o audiență națională performantă.
Mi se poate repro?a ocolirea unor titluri de filme ca Ultimul corupt din România, o ?u?ă marca Sergiu Nicolaescu, Ho, Ho, Ho, 2, o afacere Media Pro, sau O iubire elenă, regia Geo Saizescu, cineast important, dar subjugat artei teatrului, pe care a servit-o cu deosebită virtuozitate. Acest film, animat de mari actori ca Maia Morgenstern sau Mircea Rusu, este o declarație de dragoste pentru Elada, dar ?i pentru arta filmului pe care maestrul o serve?te de la înălțimea celor opt decenii.
Au fost absenți, în 2012, la întâlnirile cu publicul cinea?ti importanți ca Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Radu Munteanu, Nae Caranfil (a?teptat cu filmul despre jaful de la Banca Națională), dar, poate 2013 ne va oferi ?i surprize. Pe curând, la bune filme de neuitat.