CONU’ LEONIDA ŞI MANIPULĂRILE

În spectacolul lui Silviu Purcărete, cei doi nu sunt mic burghezii ponosiți din obişnuita viziune asupra lor, ci, dimpotrivă, nişte mari burghezi, care se întorc dintr-o vizită simandicoasă sau de la o recepție, sunt în negru şi par nişte personaje din lumea bună. În scurtă vreme, însă, intrăm, împreună cu ei, în mintea şi mediul lor, cel mic burghez. Chiar dacă Safta, când vine, spre dimineață, le spune “boierii” (“Vai de mine! nu-i a bună! A pățit boierii ceva!”), comportamentul lor nu acoperă decât față de slujnică acest calificativ. Cu ea, Leonida şi Efimița sunt “boieri”, între ei, doi mahalagii care vorbesc la limita analfabetismului despre republică şi revoluție, desigur în varianta cunoscută, “revuluție”. 

Regizorul a organizat scena în straturi, marcate de cortine succesive, pe care le trag chiar protagoniştii, pentru a dezvălui întâi fotoliile în care îşi încep discuția despre democrație, republică şi revoluție.Dialogul celor doi, Leonida şi Efimița, e, în realitate, un fel de conferință (dacă-i bal, bal să fie!) despre problemele democrației, cei doi vorbindu-şi cu câte un microfon în mână, anacronism pe care nici nu-l mai sesizăm astăzi, după ce am văzut destule Scrisori pierdute sau Nopți furtunoase cu telefoane mobile şi alte unelte ale lumii de azi, tulburând armonia sau dizarmonia blândă a unei lumi care nu “beneficia” încă de atari comodități. Abia după ce se rosteşte replica, era să zic celebră, pentru că toate cele înscrise într-un asemenea text sunt aşa, referitoare la orele înaintate, cum ar zice un coleg de operă caragialeană al acestor personaje, şi anume Trahanache, se trage şi a doua cortină, în spatele căreia se desfăşoară, în toată splendoarea ei, scenele patului, în picioare de data asta, ca să-i putem vedea mai bine pe cei doi, dar şi ca să ni se sugereze vigilența firească a revoluționarilor, fie şi de carton ca aceştia, care nu dorm, exact ca duşmanul de clasă de altădată. Aici dorm ei, dar iepureşte, că altfel nu s-ar trezi, speriați de zgomotul şi împuşcăturile de afară.  

Încredințând cele două roluri unor mari actori, de nivelul cel mai de sus din teatrul românesc de astăzi, Silviu Purcărete va fi aşteptat de la ei surprizele pe care ei le fac de obicei publicului, chiar rostind replici celebre, tocite în gura altora, iar aşteptarea sa, dacă ea va fi existat – şi m-aş mira să aflu că n-a existat – i-a fost îndeplinită cu vârf şi îndesat. N-aş putea povesti acum, şi banaliza astfel, toate nuanțele cu care aceştia îşi îmbogățesc replicile, dar sunt sigur că ele pot produce un bun material de studiu pentru cei care se pregătesc – şi sunt atât de mulți, actualmente, în țara asta! – să devină actori, nu pentru a produce imitatori, ci  pentru a proba începătorilor imensele virtualități care mai zac în texte jucate şi răs-jucate, cum este Conu’ Leonida față cu reacțiunea. Când toate aceste inflexiuni se însoțesc şi cu jocul absolut admirabil, cu mişcarea de o naturalețe cuceritoare, de altfel obişnuită pentru toate rolurile în care aceşti doi mari actori apar, se produce scânteia artei mari, adevărate. Şi ea apare în spectacolul acesta nu o singură dată. 

Decorul conceput de Dragoş Buhagiar joacă un rol important în această reprezentare absolut remarcabilă, aş zice chiar uluitoare, dacă nu m-aş teme de cuvintele mari, felul în care este el manevrat şi manipulat poate sugera, la rigoare, chiar manipularea lui Leonida de către ziarul preferat şi de ideea că a participat, la 11 februarie 1866, deducem, chiar la o revoluție, când, de fapt, nici n-a fost decât o lovitură de stat clasică. Doar Ploieştiul, pe care-l amestecă în concepția sa, dacă pot să-i spun astfel, despre democrație şi republică, are o cât de cât acoperire pentru acest cuvânt. Şi vine apoi manipularea pe care o exersează, vrând-nevrând, mai degrabă vrând, Leonida asupra consoartei sale de-a doua, Efimița. Încercarea de dezamorsare a unor gugumănii rostite cu toată convingerea de către Leonida, atunci când se miră de unde o să le dea republica  tuturor câte o leafă bună, dacă „n-o mai plăti niminea bir, soro..” este respinsă cu siguranță de campionul democrației şi al revoluției: „Treaba statului, domnule, el ce grijă are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să se-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme..” Poate că e o idee forțată, dar manipularea vioaie a decorului este un fel de semnal exterior al manipulărilor de tot felul care se întreprind în această piesă. Tot eroismul lor ghilimelat se spulberă în finalul în care eroii sunt puşi în fața realității crude dându-i de gol că nu sunt decât nişte trompete ale unor adevăruri inventate de alții, nişte speriați de bombe, le-am zice într-un limbaj mai liber, uşor de aduşi la, vorba lui leonida, ipohondrie. 

Cel de-al treilea pesonaj, Safta, cea care aduce explicația la toate spaimele celor doi democrați şi revoluționari de carton, în persoana actriței Florentina Țilea, se înfățişează în postură de jună de moravuri libere, cu ciorapii sexy cu nişte fire duse, relaxată ca o tânără din acelaşi mediu de astăzi. Se pare că, în afară de reprezentările marginale, s-a cam încetățenit imaginea sexy a Saftei şi trasul cu ochii la nurii ei ieftini din partea lui Leonida, tras cu ochiul repede amendat, şi în această versiune scenică, de Efimița, desigur nu verbal, ci doar fizic. Ăsta poate fi un semn al epocii în care trăim şi al semnelor care contează în această lume. Chiar cu Safta sexy, o idee nu tocmai originală deci, spectacolul lui Silviu Purcărete rămâne una dintre înscenările de referință ale celebrei piese scurte a lui Caragiale, material de studiu, cum spuneam, pentru oricine vrea să facă teatru de aici înainte. 

Finalul spectacolului e grandios. Dacă zgomotele de afară nu fuseseră la început cele aşteptate, ci mai degrabă o muzică amenințătoare, în variantă Vasile Şirli, de data asta se petrece un adevărat cutremur, pereții se crapă, se deschide o uşă neaşteptată prin care pătrunde fumul din Faust, iar acesta, alături de crăpăturile prin care se vede parcă puțin din focul iadului, cât a mai rămas de-acolo, îți chiar dau senzația că te-ai întors o clipă scurtă în marele spectacol de la Sibiu. De data asta, Safta e tragică, are o pată mare de sânge pe piept şi te aştepți să se prăbuşească din clipă în clipă, dar ea cade puțin şi scoate dintr-o bucată de ziar microfonul şi începe să cânte. Cu microfon a început spectacolul, cu microfon se termină. Acum vin şi ceilalți şi cântă împreună cu ea şi acompaniați de pian, textul cu fandacsia şi ipohondria, sub formă de imn. În fond e imnul acestei lumi mărunte care are idealuri mari, caricaturizându-le inconştient.