Miscellanea
Marian Drăghici
Basarabia, altfel...
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
• Ce se întâmplă cu Basarabia şi cu cele trei milioane şi jumătate de români trăitori dincolo de Prut, cum o mai duc aceşti conaționali ai noştri, din cealaltă țară românească, sub guvernarea comunistă rusofilă de la Chişinău? – se întreabă, cu cuvintele mele, şi răspunde în felul ei, Formula As. Pentru documentare la fața locului, parte din redacție a trecut Prutul şi a luat la scanat, cu tot arsenalul publicisticii, spațiul basarabean. Articole, interviuri, reportaje, foto-ilustrații, dau seama, în paginile mai multor numere successive de peste vară, despre o stare de lucruri complicată, contradictorie, tensionată, nu o dată tragică. În registre stilistice şi tonalități purtând marca aceleiaşi “şcoli” lesne recognoscibile, semnează de-a lungul acestei campanii de presă, care cu pixul ori tastatura, care (şi) cu aparatul foto, Sânziana Pop, Claudiu Târziu, Aurora Pețan, Sorin Preda, Bogdan Lupescu, Ion Longin Popescu, dar şi “moldovenii” Alecu Reniță, Nicolae Rusu, Vlad Pohilă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. ”Specialitatea” Formulei As, şi în chestiunea basarabeană, e să dezvăluie partea plină, luminoasă, a paharului. Să focuseze pe ea, dintr-o perspectivă optimizatoare, benefică, infuzată de sacru. Fără a ascunde sub preş drama Basarabiei. O spune în editorialul numărului 835, limpede, directoarea revistei, Sânziana Pop: “După ’89, sperasem atât de mult în minunea Unirii, aşteptasem cu atâta nădejde ca ea să se întâmple cu adevărat, fusesem aşa de mândră pentru românismul manifestărilor de la Chişinău, aşa de bucuroasă că istoria nu se făcuse nici praf, nici scrum. Era acolo, întreagă, în puhoiul de oameni ce ocupaseră piața centrală din capitala Moldovei, purtând pe piept tricolorul. Ce a urmat a fost groaznic. Mocirlă, şi de o parte şi de alta a Prutului. Dezinformare, demagogie, minciuni. Pe scena Unirii urcaseră păpuşarii. Inclusiv la televizor şi în presă, unde «sora» înstrăinată devenise brusc o latifundie comunistă, iar «frații» regăsiți, nişte oameni duplicitari, nehotărâți între România şi Rusia. Leneşi, alunecoşi, băutori în exces. Hoți de buzunare şi racheți. Şi de un patriotism depăşit, plângăcios… Sigur, simțeam că ceva nu e în regulă în poveste. Că se exagerează, ca-ntotdeauna, pe negativ, dar era un negativ promovat cu atâta insistență, încât devenise convingător.”
În teren, partea euforizantă a paharului basarabean pare să narcotizeze figurativ întreg desantul „aşilor”, să-l proiecteze esteticeşte în expresia unui lirism pur. Basarabia – dă tonul experimentata reporteriță-directoare –, este, ca într-un vers din Nichita, „cu totul şi cu totul de aur. Cu totul şi cu totul altfel decât scenariul mizerabil difuzat de televiziunile româneşti. Frumoasă! Bogată! Vie!...”. Pentru Claudiu Târziu „Basarabia este mâna noastră dreaptă, de care am consimțit prea mult să ne lipsim”. Aurora Pețan clamează paseist, cu simț poetic, „bucuria vechiului, bucuria locului românesc”. Reportajul ei, „Minunile de Țâpova”, e o lecție de istorie deghizată în pitoresc auster şi melancolie grea, dusă pe picioare, de citat cap-coadă. Sub condeiul lui Sorin Preda „vara, în mijlocul lui iulie, Basarabia miroase a tei şi apricoase, caise pline de arome şi culori solare, de un galben tandru, uşor alămit, ca pământul lutos al Orheiului”. Bogdan Lupescu alege să scrie, aplicat, despre mânăstirile moldoveneşti îndepărtate de România, „mânăstiri cu adevărat româneşti, «patriotice», altfel decât multe din cele «arhicunoscute» din centrul țării, renovate adesea pe banii «puterii» tot pentru aceeaşi propagandă comunistă”. Acelaşi reporter produce un documentar răscolitor despre istoria bisericii monument de la Căuşeni, „cea mai veche şi mai prețioasă din Basarabia”, construită pe vremea tătarilor, sub pământ, şi preschimbată de comunişti în grajd şi afumătoare. Dar păstrându-şi, în credința localnicilor – „simplele ziduri, biserica întreagă” – puterea făcătoare de minuni. Un miracol este, crede reporterul, că frescele capodoperă din veacul XV s-au păstrat, cu toată vitregia istoriei, ca intacte. Vlad Pohilă, scriitor, jurnalist, lingvist, intervievat de Ion Longin Popescu, vorbeşte despre sărbătoarea limbii române în Basarabia, ținută cu sfințenie la fiecare 31 august (din 1989 încoace). Neobositul, sobru şi elegant stilistic, Longin Popescu scrie şi despre „cea mai mare colecție de vinuri nobile existente pe Terra”, aflată la Mileştii Mici, care „anul trecut a atras 22 000 de vizitatori din toată Europa”. Ce e de văzut în „cel mai mare depozit natural de vinuri din lume? Mii de butoaie pline şi peste două milioane de sticle.” Impresionant în interviu este poetul Nicolae Dabija, redactor-şef al săptămânalului Literatura şi Arta, „cea mai importantă publicație care susținea, în anii 1988-1989, revenirea «limbii moldoveneşti» la grafia latină, recunoaşterea identității dintre limba moldovenească şi cea română şi decretarea ei ca limbă oficială în R.S.S. Moldovenească.” Parte din aceste idealuri au fost atinse. Cu ce preț aflăm din interviul luat de Claudiu Târziu. Reporterul: „–…Având în vedere implicarea dvs. în lupta națională, nu vă este teamă că veți fi lichidat, cum se întâmplă adesea într-un regim comunist?” Răspunsul lui Dabija îți dă fiori.: „ – Mi-e frică. Sunt şi eu om, şi dacă aş zice că nu mi-e frică aş trişa. Dar cel mai mult mi-e frică de frică. A mea şi a celorlalți. La 7 noiembrie 1989 noi, un grup de intelectuali, am îndemnat mulțimile să se culce sub tancuri, dar primii care s-au aşezat sub şenile am fost noi. Şi tancurile s-au oprit. Deşi ştiam că în luna aprilie din acel an tancurile trecuseră deja peste mulțimile care tot astfel se culcaseră în piața centrală din Tbilisi, iar apoi carele de luptă au trecut şi peste protestatarii din Vilnius, acele evenimente soldându-se cu sute de mii de morți şi răniți… De atunci sunt în permanență amenințat, târât prin instanțe – de regulă, sub acuzația de «subminare a statalității» –, în câteva rânduri am fost agresat fizic, fiind necesar să stau multă vreme în spital. O atitudine pe care actuala guvernare o are față de toți care simt şi gândesc româneşte.” Concluzia încercatului poet e, în toată durerea bunului său simț, plină de speranță: „Suntem una din puținele țări din lume în care adevărul este politizat. Dar instinctul național se trezeşte în mulți dintre oamenii obişnuiți, muncitori şi țărani, intoxicați altădată de manualele de propagandă sovietică. Generații de copii cunosc adevărul şi ei nu mai pot fi mințiți. Timpul lucrează în favoarea noastră. Şi sunt convins, acesta va da roade…” Încrezător în viitorul european al Basarabiei se declară şi tânărul primar al Chişinăului, liberalul Dorin Chirtoacă, ales în urmă cu un an, intervievat de Longin Popescu: „Chiar dacă ne gândim la revenirea R. Moldova la țara Mamă, aceasta se va produce, sperăm, în cadrul Uniunii Europene, şi nu doar în beneficiul românilor, ci al tuturor cetățenilor republicii… Comuniştii au ajuns în situația să vorbească singuri, nu-i mai crede nimeni, s-au epuizat, iar oamenii sunt nemulțumiți şi revoltați.”
Ce aşteaptă basarabeanul obişnuit de la România, mai exact de la puterea politică de la Bucureşti, o spune sec jurnalistul Alecu Reniță: „Să nu ne uite şi să nu ne poarte cu vorba, să nu tacă adevărul despre noi.”
…Frumoasă! Bogată! Vie! – da. Dacă ar fi nelocuită. Basarabia propriu-zisă, istorică, locuită, disputată, spoliată, e cea mai săracă țară din Europa, spune statistica. E țara în care poetul Nicolae Dabija mărturiseşte că tremură, încă mai tremură de frică, pentru curajul şi demnitatea de a scrie, de a milita să se scrie în limba nației lui. E țara în care prozatorul Nicolae Rusu, năpăstuit fix din acelaşi „motiv”al apărării drepturilor identitare, îşi retrăieşte noapte de noapte coşmarul sticlei de vitriol primite în față, pe stradă, când era tânăr, frumos şi sănătos, şi care l-a mutilat, cu toate cele 17 operații, pe viață. Aceasta e pentru mine imaginea Basarabiei postsovietice, „culeasă” din Formula As, cu asta m-am ales deocamdată, dintr-un demers publicistic recunosc că ambițios, complex, pornit cu tact redacțional, aflat într-o desfăşurare tot mai aplicat-realistă.
Cât despre revista Formula As, doar atât: cuvintele atribuite de Sânziana Pop Basarabiei o caracterizează mănuşă. Scrisă într-o română pur şi simplu frumoasă, adevărată „foaie” pentru/despre trup şi suflet, inimă şi minte, e poate – prin semnăturile unor Sorin Preda, Horia Țurcanu, Bogdan Lupescu, Claudiu Târziu, Cătălin Manole, Otilia Țeposu, Aurora Pețan, Valentin Iacob – cea mai tare şcoală de reportaj din presa actuală. Fac ei ce fac, cei numiți, scriind când/cum scriu despre istorie, tradiții, Biserică, iubire, terapii alternative, sfințenie şi Dumnezeu, că ridică părul pe tine. Balsam pe rană mi se pare, o dată pe lună, analiza politică a Tiei Şerbănescu. Reporter (cu majusculă) realmente implicat se dovedeşte, număr de număr, în articole şi interviuri, Ion Longin Popescu. Cronicheta literară scrisă de Adriana Bittel cu un instinct sigur al opțiunii, mereu vie şi interesantă, face din rafinata prozatoare optzecistă criticul cu audiență maximă la ora asta, dacă e să luăm în calcul tirajul publicației, cel mai consistent la un săptămânal, şi bineînțeles ştiința cronicăresei de-a scrie nuanțat, dar în tuşe precise, direct, la obiect, pe gustul a tot omul încă interesat de carte. E acesta un serviciu adus literaturii, pentru care Adriana Bittel, şi Formula As, merită, chiar merită, lauda oricărui năzuros cititor.
MARIAN DRĂGHICI
În teren, partea euforizantă a paharului basarabean pare să narcotizeze figurativ întreg desantul „aşilor”, să-l proiecteze esteticeşte în expresia unui lirism pur. Basarabia – dă tonul experimentata reporteriță-directoare –, este, ca într-un vers din Nichita, „cu totul şi cu totul de aur. Cu totul şi cu totul altfel decât scenariul mizerabil difuzat de televiziunile româneşti. Frumoasă! Bogată! Vie!...”. Pentru Claudiu Târziu „Basarabia este mâna noastră dreaptă, de care am consimțit prea mult să ne lipsim”. Aurora Pețan clamează paseist, cu simț poetic, „bucuria vechiului, bucuria locului românesc”. Reportajul ei, „Minunile de Țâpova”, e o lecție de istorie deghizată în pitoresc auster şi melancolie grea, dusă pe picioare, de citat cap-coadă. Sub condeiul lui Sorin Preda „vara, în mijlocul lui iulie, Basarabia miroase a tei şi apricoase, caise pline de arome şi culori solare, de un galben tandru, uşor alămit, ca pământul lutos al Orheiului”. Bogdan Lupescu alege să scrie, aplicat, despre mânăstirile moldoveneşti îndepărtate de România, „mânăstiri cu adevărat româneşti, «patriotice», altfel decât multe din cele «arhicunoscute» din centrul țării, renovate adesea pe banii «puterii» tot pentru aceeaşi propagandă comunistă”. Acelaşi reporter produce un documentar răscolitor despre istoria bisericii monument de la Căuşeni, „cea mai veche şi mai prețioasă din Basarabia”, construită pe vremea tătarilor, sub pământ, şi preschimbată de comunişti în grajd şi afumătoare. Dar păstrându-şi, în credința localnicilor – „simplele ziduri, biserica întreagă” – puterea făcătoare de minuni. Un miracol este, crede reporterul, că frescele capodoperă din veacul XV s-au păstrat, cu toată vitregia istoriei, ca intacte. Vlad Pohilă, scriitor, jurnalist, lingvist, intervievat de Ion Longin Popescu, vorbeşte despre sărbătoarea limbii române în Basarabia, ținută cu sfințenie la fiecare 31 august (din 1989 încoace). Neobositul, sobru şi elegant stilistic, Longin Popescu scrie şi despre „cea mai mare colecție de vinuri nobile existente pe Terra”, aflată la Mileştii Mici, care „anul trecut a atras 22 000 de vizitatori din toată Europa”. Ce e de văzut în „cel mai mare depozit natural de vinuri din lume? Mii de butoaie pline şi peste două milioane de sticle.” Impresionant în interviu este poetul Nicolae Dabija, redactor-şef al săptămânalului Literatura şi Arta, „cea mai importantă publicație care susținea, în anii 1988-1989, revenirea «limbii moldoveneşti» la grafia latină, recunoaşterea identității dintre limba moldovenească şi cea română şi decretarea ei ca limbă oficială în R.S.S. Moldovenească.” Parte din aceste idealuri au fost atinse. Cu ce preț aflăm din interviul luat de Claudiu Târziu. Reporterul: „–…Având în vedere implicarea dvs. în lupta națională, nu vă este teamă că veți fi lichidat, cum se întâmplă adesea într-un regim comunist?” Răspunsul lui Dabija îți dă fiori.: „ – Mi-e frică. Sunt şi eu om, şi dacă aş zice că nu mi-e frică aş trişa. Dar cel mai mult mi-e frică de frică. A mea şi a celorlalți. La 7 noiembrie 1989 noi, un grup de intelectuali, am îndemnat mulțimile să se culce sub tancuri, dar primii care s-au aşezat sub şenile am fost noi. Şi tancurile s-au oprit. Deşi ştiam că în luna aprilie din acel an tancurile trecuseră deja peste mulțimile care tot astfel se culcaseră în piața centrală din Tbilisi, iar apoi carele de luptă au trecut şi peste protestatarii din Vilnius, acele evenimente soldându-se cu sute de mii de morți şi răniți… De atunci sunt în permanență amenințat, târât prin instanțe – de regulă, sub acuzația de «subminare a statalității» –, în câteva rânduri am fost agresat fizic, fiind necesar să stau multă vreme în spital. O atitudine pe care actuala guvernare o are față de toți care simt şi gândesc româneşte.” Concluzia încercatului poet e, în toată durerea bunului său simț, plină de speranță: „Suntem una din puținele țări din lume în care adevărul este politizat. Dar instinctul național se trezeşte în mulți dintre oamenii obişnuiți, muncitori şi țărani, intoxicați altădată de manualele de propagandă sovietică. Generații de copii cunosc adevărul şi ei nu mai pot fi mințiți. Timpul lucrează în favoarea noastră. Şi sunt convins, acesta va da roade…” Încrezător în viitorul european al Basarabiei se declară şi tânărul primar al Chişinăului, liberalul Dorin Chirtoacă, ales în urmă cu un an, intervievat de Longin Popescu: „Chiar dacă ne gândim la revenirea R. Moldova la țara Mamă, aceasta se va produce, sperăm, în cadrul Uniunii Europene, şi nu doar în beneficiul românilor, ci al tuturor cetățenilor republicii… Comuniştii au ajuns în situația să vorbească singuri, nu-i mai crede nimeni, s-au epuizat, iar oamenii sunt nemulțumiți şi revoltați.”
Ce aşteaptă basarabeanul obişnuit de la România, mai exact de la puterea politică de la Bucureşti, o spune sec jurnalistul Alecu Reniță: „Să nu ne uite şi să nu ne poarte cu vorba, să nu tacă adevărul despre noi.”
…Frumoasă! Bogată! Vie! – da. Dacă ar fi nelocuită. Basarabia propriu-zisă, istorică, locuită, disputată, spoliată, e cea mai săracă țară din Europa, spune statistica. E țara în care poetul Nicolae Dabija mărturiseşte că tremură, încă mai tremură de frică, pentru curajul şi demnitatea de a scrie, de a milita să se scrie în limba nației lui. E țara în care prozatorul Nicolae Rusu, năpăstuit fix din acelaşi „motiv”al apărării drepturilor identitare, îşi retrăieşte noapte de noapte coşmarul sticlei de vitriol primite în față, pe stradă, când era tânăr, frumos şi sănătos, şi care l-a mutilat, cu toate cele 17 operații, pe viață. Aceasta e pentru mine imaginea Basarabiei postsovietice, „culeasă” din Formula As, cu asta m-am ales deocamdată, dintr-un demers publicistic recunosc că ambițios, complex, pornit cu tact redacțional, aflat într-o desfăşurare tot mai aplicat-realistă.
Cât despre revista Formula As, doar atât: cuvintele atribuite de Sânziana Pop Basarabiei o caracterizează mănuşă. Scrisă într-o română pur şi simplu frumoasă, adevărată „foaie” pentru/despre trup şi suflet, inimă şi minte, e poate – prin semnăturile unor Sorin Preda, Horia Țurcanu, Bogdan Lupescu, Claudiu Târziu, Cătălin Manole, Otilia Țeposu, Aurora Pețan, Valentin Iacob – cea mai tare şcoală de reportaj din presa actuală. Fac ei ce fac, cei numiți, scriind când/cum scriu despre istorie, tradiții, Biserică, iubire, terapii alternative, sfințenie şi Dumnezeu, că ridică părul pe tine. Balsam pe rană mi se pare, o dată pe lună, analiza politică a Tiei Şerbănescu. Reporter (cu majusculă) realmente implicat se dovedeşte, număr de număr, în articole şi interviuri, Ion Longin Popescu. Cronicheta literară scrisă de Adriana Bittel cu un instinct sigur al opțiunii, mereu vie şi interesantă, face din rafinata prozatoare optzecistă criticul cu audiență maximă la ora asta, dacă e să luăm în calcul tirajul publicației, cel mai consistent la un săptămânal, şi bineînțeles ştiința cronicăresei de-a scrie nuanțat, dar în tuşe precise, direct, la obiect, pe gustul a tot omul încă interesat de carte. E acesta un serviciu adus literaturii, pentru care Adriana Bittel, şi Formula As, merită, chiar merită, lauda oricărui năzuros cititor.
MARIAN DRĂGHICI