Arhitectura memoriei.

 De cartea de arhitectură se ocupă în revista noastră, de o bună bucată de vreme, dl. Augustin Ioan. Profesor. Doctor în domeniu. Un dascăl iubit şi respectat – aveam să constat la lansarea volumului despre care va fi vorba mai jos şi al cărei autor este – un spirit dinamic, hâtru şi jovial, profund şi amplu, ascuțit şi intransigent. Un causeur desăvârşit. O inteligență modernă, concatenată. O prezență tonică şi revigorantă în orice moment de declin al entuziasmului. Şi, totodată, un autor de cărți prodigios. Pe care nu se ştie când are timp să le scrie, rămâne un mister, printre atâtea preocupări îmbrățişate cu însuflețire: cursuri la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, îndrumări de masterate şi doctorate, participarea la diferite proiecte, conferințe, expoziții, burse şi lectorate în străinătate, film, lecturi şi, poate – oricum, cert e că în urmă cu 20 de ani „comitea” cu patimă – poezie. Iată că, din postura de cronicar al cărții de arhitectură, Augustin Ioan este trecut, doar astăzi, în cea de autor. Fiindcă, recent, i-a apărut o nouă carte, la fel de incitantă ca şi celelate, anterioare, numită „Arhitectura memoriei – Noua frontieră a spațiului sacru”, în Editura Igloo Media. Ea a fost lansată la Muzeul Național de Artă Contemporană, într-un happening inedit, cuprinzând şi vernisajul expoziției: „Utopia/Distopya”. Adică, „Experimentul Taiwan Tower (2010-2012)” un proiect de arhitectură uimitor al lui Dorin Ştefan şi proiectul pentru Catedrala Patriarhală, de Augustin Ioan (varianta care a câştigat concursul pe această temă, în 2002). În pandant cu realizările arhitectonice ale comunismului istoric, prezentate în „Arhitecture and Power” o sinteză filmică extraordinară – zguduitoare mărturie şi document de imagine – realizată de Augustin Ioan şi Nicolae Mărgineanu, în 1992. Lăsând la o parte alte pasiuni sau îndeletniciri mai mult sau mai puțin conexe, ale acestui adevărat temperament cultural vulcanic, Augustin Ioan rămâne foarte cunoscut în lumea aceasta selectă a oamenilor din arhitectură ca unul dintre cei mai profunzi specialişti în spațiul sacru şi întreaga problematică aferentă. Înțelegând prin aceasta – fireşte, grosso modo, în accepția noastră obişnuită, am putea spune chiar „profană” – câțiva paşi obligatorii: intuirea şi descoperirea „Centrului” energetic al fiecărei aşezări omeneşti, fixarea reperelor pentru definirea perimetrului alveolei apotropaice, aplicarea unor principii severe de protecție a acesteia, apoi, identificarea ritualului, construcția lăcaşului în sine (valori, proporții, dimensiuni etc.) şi, în fine, ceea ce s-ar numi „valoarea de întrebuințare” a edificiului sacru. Sigur că nu e simplu. Compartimentul este foarte încăpător, necesitând o pluridisciplinaritate aproape înrăită. De aceea, oricine se lasă sedus de acest domeniu ar fi bine să fie şi teolog, şi antropolog, şi etnograf, şi istoric, şi filosof, şi sociolog, şi istoric de artă, şi estetician. Augustin Ioan este din toate acestea câte foarte mult. Lectura cărții lui dezvăluie transfigurarea acestui univers polimorf informațional, cu senzori ascunşi surprinzător de conținutul fiecărei pagini, în emoție şi desfătare intelectuală. Asocierile sunt derutante, provocările sunt iuți şi caleidoscopice (de la binecunoscutele Memoriale americane – WTC, Lincoln, Vietnam –, trecând prin arhitectura funerară din România perioadei comuniste sau ansamblul de la Târgu-Jiu al lui Brâncuşi, până la Memorialul de la Sighet sau „scobitoarea cu măslină” din Piața Revoluției din Bucureşti), ca într-un adevărat desfrâu cultural-referențial, citatele sunt imprevizibile (de la Heidegger, Platon, Jacques Derrida şi Alina Mungiu-Pippidi sau Nicolae Noica, până la teoreticienii clasici ai arhitecturii mondiale sau la apariții de ultimă oră în presa de specialitate şi literatura din domeniu). Totul – într-un melanj neostentativ, ci firesc, dezinhibat şi dezinvolt, dar, mai ales, turnat într-o retorică foarte cursivă şi într-un stil colocvial. Atacând cu temeritate un subiect extrem de sensibil din mentalul emoțional colectiv – adică Memorialul (de fapt, un semn profund al arhitecturii comemorative!) – Augustin Ioan vrea să repoziționeze, să recalibreze conceptul de monumentalitate, ca parte a „rezervației de sacru” a unei comunități. Şi, pentru a deschide un nou front de meditație, el împinge frontierele „recunoaşterii” dincolo de ambiția de explorare, aplicându-i acestui concept uşor decăzut, astăzi, o serie de corecții atât etice, cât şi filosofice. Amintind, de pildă, de ceea ce scria Aristotel în „Politica”, autorul nostru insistă pe ideea că, la momentul zero,  poposirea se face „într-un loc de epifanie, un loc unde s-a vădit zeul sau cel puțin absoluta neasemănare” (adică, niciun loc nu seamănă cu altul!). Locul de cap şi-ncepătură, locul de durare, de fundare a aşezării omeneşti este în mod necesar „un loc de ruptură”, acela care devine vatra. Sorgintea. Toposul originar. Este ceea ce numeşte Augustin Ioan „arché-tectonică”. Iar tocmai acest sentiment al în-ființării trebuie menținut, la intensitate constantă, în memoria colectivă. Trebuie comemorat. Omagiat. Mai amintim un ultim detaliu impresionant. Un termen pe care-l utilizează autorul, într-o perfectă (dar insidioasă!) cunoştință de cauză şi efect. Un cuvânt absolut fabulos (atât din punct de vedere fonetic, cât şi din cel al unei semantici foarte grijuliu aglutinate într-un oximoron de-a dreptul spectaculos!). Ruinanță. Ce poate să însemne aceasta? Ce frumos sună: ruinanță! O „mentenanță” a ruinei? (n.n. e bine oare ca ruinele să rămână aşa, în stadiul de ruine, tocmai pentru că ele constituie  o „capsulă temporală” trimisă în viitor şi păstrând, în felul acesta, neatinsă memoria?). Sau admirația pentru eleganța morții treptate, pentru rafinamentul alterării materiei?...Provocarea este continuată de autor, lăsându-ne să ne încurcăm singuri, precum albatrosul din cunoscuta poezie baudelaireană, în propriile aripi (ale ipotezelor noastre – terestre, se-nțelege!): „La rigoare, nu eternitatea o caută cei care zidesc arhitectura, ci, prin ea ca vehicul, lentoarea fastuoasă a descompunerii; deliberată, o amânare a entropiei şi bobul de zăbavă – jucăuş, în fond – de dinaintea inexorabilității acesteia”...Cartea palpitantă a acestui „filosof al spațiului” trebuie musai citită da capo al fine. Şi nu în cheie ştiințifică, ci ca exemplaritate naratologică.