Miscellanea
Ioan Groşan
Danilov, piezişul.
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013
Orice cititor care are o anumită conştiință critică şi o, mă rog, notabilă experiență întru lectură îşi dă destul de repede seama, răsfoind paginile unei cărți de beletristică, dacă un autor scrie bine sau nu, dacă scrisul său a depăşit un anumit prag valoric sau, dimpotrivă, s-a situat sub el. E o mare bucurie să descoperi o carte bună, după cum e la fel de mare dezamăgirea când dai peste o carte proastă. (Deşi, chiar şi în privința poeților slabi, eu am următoarea teorie: un poet în plus, un criminal în minus. Fiindcă e greu de crezut şi imaginat că un om care se povârneşte asupra hârtiei ca să compună versuri ar mai fi în stare să-i dea cuiva în cap ca să-l jefuiască...). Aşa că atunci când am citit primele două volume de poeme ale lui Nichita Danilov, bucuria mea a fost deplină: autorul scria, ca să folosesc calificative ostăşeşti, bine şi foarte bine, lucru confirmat şi de suita de numeroase cărți de poezie, proză şi eseuri apărute ulterior.
M-am tot chinuit să găsesc o notă, un numitor comun al scrisului lui Nichita Danilov, acel ceva ce face diferența specifică a unui autor, şi, cu riscul de a mă înşela, cred că originalitatea scriitorului de pe malurile Bahluiului vine din perspectiva piezişă în care vede şi abordează lucrurile, lumea, realitatea, la fel cum privind un tablou al lui Dali dintr-un unghi altul decât cel obişnuit, ți se revelează o cu totul altă imagine decât cea „de suprafață”. Această anamorfoză se poate observa în mai toate cărțile lui Danilov şi-am întâlnit-o şi în recenta apariție editorială, „Portrete în ramă” de la – vorba lui Bogdan Crețu – „viguroasa” editură „Tracus Arte”. Exemplu cel mai concludent în acest sens este textul despre Horia-Roman Patapievici. Probabil că Danilov are un „meci” mai vechi cu autorul „Omului recent”, numai aşa explicându-mi tonalitatea de pamflet a rândurilor respective; un pamflet nu neapărat distrugător, dar pamflet, totuşi. După ce analizează, cu ironie subțire, un interviu şi câteva intervenții publice ale personajului său (căci în paginile acestea H-R.P. se transformă vizibil într-un personaj), N.D. îşi aduce aminte de o întâlnire de la ICR Paris unde „ştabul” de pe Aleea Alexandru trebuie să înmâneze un premiu. Aici naratorul schimbă rapid perspectiva, observându-şi personajul din spate, prin... gaura pe care acesta ar fi avut-o în celebru-i papion. (În această paranteză fie zis, să fiu în locul lui Horia, eu nu m-aş supăra citind textul, deşi el conține câteva răutăți, ci l-aş savura – fiindcă e excelent scris! – ca şi cum n-ar fi vorba de mine. Şi ca să închid paranteza, mă simt dator să fac o corectură: Danilov mă citează printre cei care n-au beneficiat de programele ICR: ba nu, dragă Nichita, eu chiar am beneficiat de programul de traducere, „Caravana cinematografică” apărând, într-o foarte bună tălmăcire şi în impecabile condiții grafice, la „University of Plymouth Press”, în Anglia, în prima serie, tulburătoare pentru mine, de autori români traduşi acolo: Constantin Noica, M. Blecher, Mircea Ivănescu şi, cu voia ICR, ultimul pe listă, subsemnatul. Asta aşa, ca să nu se uite...).
Cu nițel „vitrion” e dat şi portretul lui N. Manolescu, deşi e vizibilă tendința poetului de a nu-l supăra prea tare pe autorul „Contradicției lui Maiorescu”. Însă paginile cele mai reuşite, pagini splendide, sunt cele în care autorul relatează o vizită de seară şi de noapte la regretatul imens poet Virgil Mazilescu, boemul incurabil din a cărui geantă – fostă mască militară de gaze! – s-au tras mulți optzecişti. Sunt pasaje halucinante, asemănătoare unora din romanul „Ambasadorul invizibil”, cea mai bună carte de proză de până acum a lui Danilov.
Dacă portretul lui Horia-Roman Patapievici şi al lui N. Manolescu sunt „fără ramă”, majoritatea celorlalte sunt, totuşi, „cu ramă”, în sensul că „rama” delimitează clar un sentiment de prietenie ( ca la Florin Iaru, Lucian Vasiliu etc.) sau un fin, emoționant omagiu (ca la Emil Iordache sau Ion Zubaşcu). Dar absolut toate textele sunt scrise – ca să reiau termenii cazoni – bine şi foarte bine.