breviar editorial

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

Leapşa pe murite, de Virgil Tănase, Editura Adevărul şi Institutul Român de Istorie Recentă, 2011, 350 pag. Volumul a primit premiul „Şerban Cioculescu” pentru memorialistică şi istorie literară acordat de Muzeul Național al Literaturii Române. Ce să admiri mai întâi? Viața, scriitura? Curajul, puterea de sacrificiu a omului sau discernamântul şi talentul genuin al artistului: „O dată mai mult, teoria literaturii îmi era străină: habar n-am cum şi de unde vin ideile literare, dar ştiu că nu e acelaşi lucru când le chemi cunoscând dinainte la ce vrei să le înhami şi când le laşi să pogoare singure, încrezător, cum spunea Albert Camus, într-o lumină pe care o porți fără să o poți vedea”. Format, mai mult sau mai puțin, în cenaclul pe care „Dumitru Țepeneag se încumetase să-l constituie”, Virgil Tănase îşi aminteşte: „Cei care ne reuneam în apartamentul din strada Câmpina eram legați prin afinități literare – cu excepția lui Paul Goma, care ni se alăturase din simpatie față de actul nostru de protest şi din prietenie pentru unii dintre noi, opțiunile sale estetice fiind altminteri total diferite de ale grupului oniric. Diversă din toate punctele de vedere, literatura pe care o practicam fiecare după capul lui, în afara oricărui program sau manifest, avea totuşi o identitate comună prin refuzul realismului plat. Poeți (Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Daniel Turcea, Vintilă Ivănceanu, Emil Brumaru) sau prozatori (Sorin Titel, Florin Gabrea, Iulian Neacşu, Puşi Dinulescu) căutam cu toții, anevoie, un drum literar despre care ştiam că-n orice caz, oricare va fi fost, nu poate să ne ducă decât la un conflict deschis cu autoritățile. De ce? Pentru că, aidoma teoremei lui Pitagora care nu acceptă variante, materialismul istoric ori e ştiințific, ori nu e deloc. Ideea că o altă literatură decât cea definită de dogmele marxiste ar fi posibilă însemna din plecare că acestea nu sunt chiar atât de „obiective” pe cât se pretind.”

Virgil Tănase ajunge, în condițiile ştiute, la Paris (unde este aşteptat, la gară, de acelaşi Dumitru Țepeneag) şi sprijină apoi mişcarea Goma din 1977, ceea ce va conduce, destul de rapid, la declanşarea unei halucinante „afaceri de stat” prin care serviciile de informații din România, prin Matei Haiducul, urmăreau lichidarea fizică, definitivă, a disidentului.

Epilogul este amar, paradoxurile perverse ale unei Istorii în derulare – Fiara şi Prostituata şi-au dat mâna peste capetele noastre, sub ochii noştri (şi ai voştri, ai cititorilor!): „Agresiunea împotriva culturii române, cu mult mai violentă decât cea de după război, când se voia înregimentarea acesteia, nu distrugerea ei, face parte dintr-un program deliberat de anihilare a identităților naționale care sunt culturale, şi nu industriale şi cu atât mai puțin financiare: banii n-au miros! Tot ce e făptură națională, deci rădăcină, este o piedică în calea mondializării care ridică la nivelul planetei morala minerală în care cele două societăți antagoniste ale secolului al XX-lea se regăsesc şi se mărită: un mire defunct, de la care nu ne-a mai rămas decât o spaimă animală înfiptă-n cuget, se-mpreunează în fața unui altar de operetă cu cea mai depravată dintre societăți, sub aclamațiile nuntaşilor nerăbdători să-nceapă orgia fără să-şi închipuie că vânatul care se va servi la masă sunt chiar ei, fiecare oferit pe-o faianță acoperită cu salată verde mai puternicului său, el însuşi cu ficatul deja sfâşiat de-un mai puternic, până la viermii care dumnezeiesc în cerul acestui panteon ecologic – materialist istoric, dacă preferați, sau pur şi simplu al economiei de piață.”

Prins în lumea cuvintelor. Cărți, opinii, întâmplări, de Florin Dochia, Editura Premier, 2012, 216 pag. Florin Dochia se lasă prins în mrejele unor autori, europeni cu precădere (Dostoievski, Heidegger, Kundera, Cioran, Ionesco, Beckett, Nietzsche, Eco, Gide, Valéry), şi a metaliteraturii „ca apărare în fața tentației neantului”. Textele din volum au apărut în publicațiile culturale „Axioma”, „Cafeneaua literară”, „Diagonale”, „Revista Nouă”, „Spații culturale” etc. în ultimii 7-8 ani.

Să luăm, de pildă, juxtapunerea „Camus & Sartre. Vedere asupra violenței” – „O mică editură din Montpellier, Indigene”, spune Florin Dochia, „propune pieței două cărți pe tematica violenței: Camus et sa critique libertaire de la violence şi Sartre et la violence des opprimes. (…) Dacă amândoi desfid sterilitatea „artei pentru artă”, pe scriitorul algerian nimic nu-l face să se îndoiască de angajamentul său, nici o remuşcare nu-l însoțeşte la masa de scris. Angajamentul său nu trebuie justificat, pentru că opera sa poartă în ea însăşi fructe ale revoltei. „E ridicol şi prostesc să ni ceară justificarea angajamentului. Angajamentul este involuntar (...). Nu lupta ne face artişti, ci arta ne constrânge să fim luptători.” Din contră, Sartre are mustrările de conştiință ale scriitorului burghez vinovat de dezinteres față de cei oprimați, folosind limbajul dominației (literatura) dintr-o poziție atât de detaşată de lume. „Scriitorul se confruntă cu epoca sa: fiecare cuvânt are repercusiuni. Fiecare tăcere la fel. Îi socotesc pe Flaubert şi pe Gouncourt responsabili de represiunea care a urmat Comunei (din Paris, - n. aut.), pentru că ei n-au scris un rând pentru a o împiedica.”

Cu Albert Camus, scriitorul este artist; cu Jean-Paul Sartre, intelectual. Convergență de fond în ceea ce priveşte valoarea, divergență în ceea ce priveşte postura, felul de a aborda un secol criminal. Autorul Mitului lui Sisif este contemporan, ceea ce înseamnă, cu o expresie a unui filosof, capabil „să perceapă în obscuritatea prezentului acea lumină care încearcă să i se alăture şi nu poate”. El are a judeca prin ceea ce simte direct, din propria perspectivă, de la propria distanță, un prezent care ne copleşeşte. E contemporan cel care o ia înaintea timpului său. Din contră, cel care a scris Ființa şi neantul este un om al timpului său. În fiece epocă, un angajament şi, în consecință, o actualitate. Sartre este actual, este modern. Nu prin naivitate, ci conform necesității ontologice a angajamentului existențialist.” (…)

„Pe de altă parte, este interesantă întâmplarea povestită într-unul dintre eseurile «Dosarului Albert Camus» din «Le Nouvel Observateur», 19 noiembrie 2009: «Universitatea Duke, Carolina de Nord, 2007. Un tânăr profesor din Sorbona a pune o întrebare idioată studenților săi: care este mare scriitor francez al secolului XX? Aştepta Proust sau Céline. La rigoare, Claudel sau Sartre. Răspunsul este unanim: „Este Camus, domnule.” „Camus!? Acest filosof pentru elevii de liceu, cu stilul său de a treia Republică şi morală de Crucea Roşie? Profesorul nu a mai revenit acolo. Un singur lucru îl linişteşte: ignoranții sunt americani”.» Şi cei de la Sorbona sunt prea francezi? Sau cum?!

Tata Domnu’, de Constanța Marcu, Editura Palimpsest, 2010, 166 pag. Pe baza documentelor din muzeul unei comune bănățene, Mehadica/Mehádika, unele încă din vremea premergătoare Primului Război Mondial, romanul Constanței Marcu construieşte, începând din 16 decembrie 1989, un zig-zag prin timp, cu punct terminus în 6 aprilie 1959, la înmormântarea lui Dom’vățător Ghiță Usonescu. În acea zi, Tata Domnu’ a fost condus pe ultimul drum de toată suflarea, inclusiv coriştii de demult, pe care şi Ion Vidu îi încurajase printr-o însuflețitoare epistolă adresată învățătorului Usonescu. Vreme de decenii bune, Dom’vățător nu a pregetat să vegheze şi să scoată la lumină plămada pe care, ca şi Pătru al lui Orei, fiecare copil o avea, bine ascunsă în pliurile unui suflet curat:

„ – Dom’ vățător, țucu-vă sufletu Dumneavoastră, să aveți grijă de Pătru al meu, că n-am pe nima cu şcoală în casă şi s-ar răsuci bietul meu om să ştie că rămâne copilu’ numai între vorbele lu’ baba şi suduielile lu’ taica.

Că-l împuşcară pentru pământ jandarmii, înghiți-i-ar... Ştiți Dumneavoastră, în fața Primăriei, la răzmeriță. Copilul meu făcu de-atunci unsprezece ani.

Ce-au băgat ei în pământ, țucu-vă mâinile Dom’vățător, să scoateți la lumina minții. Atât vă rog!

Mă duc la Doamna Dăscăliță s-o ajut la grajd, să-i spăl curtea, să n-o las singură la răzoară. O văd, bună şi tânără, cum merge şi se frânge toată.

Cuvintele femeii m-au smerit cu un sfert de viață.

Omul ei, Orei, s-a sfârşit din glonț unguresc, la răzmerița din 1896. Pentru bucata de avere pe care avea să i-o lase lui Pătru. Oare el m-ar fi rugat să-i şcolesc copilul sau, ştiind că pământul e al lui, şi numai al lui, ieşea doar la fereastră şi mă saluta cu: „Dimineața bună, Dom’vățător!”

Muierea pierduse tot. Rămăsese în casă cu socrii şi copilul. Abia îl născuse după moartea lui. Ce altă avere i-ar mai putea da copilului? Poate ea să-i mai adune pământuri, să-i facă case? Câta carte, ...da.

„... să nu mai suduie de mumă, copilul meu, Dom’vățător!”

Au trecut şase luni.

După gardul şcoalei mici, femeile îşi aşteptau în neastâmpăr copiii, care urmau să dea proba de trecere pentru clasa a III-a.

Floare a lui Orei nu-mi ieşea din minte. L-am chemat pe Pătru, după ce toți copiii părăsiseră sala de clasă.

– Copile, cu tine fac un lucru, care nu-l fac cu alt copil. Te duci la mumă-ta şi-i arăți, tu, ce-ai scris şi cât de frumos ai rânduit literele.

Mirat, copilul luă foaia mulțumind cu: „sărutmâna, Dom’vățător!” şi cu ea în mână, în loc să meargă drept acasă, intră în avlia bisericii, se pitulă după intrarea cea mică, pe iarba de iunie, şi citi ca şi cum n-ar fi scris el:

„Copiii au se câştige patru lucruri: în cap minte, în limbă tăcere, la inimă bunătate şi față rumenă. Nu e sărac copilul fără tată ci cel fără minte şi învățătură. Nu batjocuri pe nime.”)

(Petru Orei elev cl. III

Mehádika 1910 Iunie 17lea)”.

După care urmează facsimilul înscrisului păstrat în muzeul comunității locale.

Cornel Ungureanu apreciază pe ultima copertă: „Arborele genealogic se împlineşte într-o contemporaneitate vie, în numele căreia prozatoarea nu ezită a depune mărturie – nu ignoră defel că e un martor important al zilei de azi.”

Un coşar la Paris, de Liviu Capşa, Editura Tracus Arte, 2012, 110 pag. Mobilitatea românilor (în termeni europeni funcționăreşti) s-a soldat, de două decenii şi mai bine, cu volume nu aparținând strict literaturii de călătorii, ci unei literaturi infuzate, induse – până şi lui Goethe călătoria în Italia i-a fost de bun augur! Cei care ajung la „lux, calm şi voluptate” nu pregetă a se entuziasma în măsura în care asta e de bon ton în timpuri postmoderniste, observând totuşi, pe lângă muzee, „limba teraselor” prelinsă pe trotuarele pariziene sau prinzând în câmpul vizual (şi mai ales în cel textual) ba un cloşard, ba un clovn, ba un coşar, ba „omagiile guşilor care ştiu să prețuiască/ un spectacol gastronomic pe cinste”: „clădiri şi bulevarde haussmanniene/ excremente cu pedigri pe trotuare/ poduri de piatră neluate de apă/ plajă fară ieşire la mare// lasere pişcând girafa de-oțel/ cercei în vitrine în urechi şi în nas/ şepci pălării turbane basmale/ monumente celebre la fiece pas// suave adieri de brânzeturi/ reclame băgate în ochi fără milă/ bistrouri cu limba terasei afară / pe ziduri semețe gargui de prăsilă”.

Fiecare vine de-acasă cu „Parisul lui” – „Sena nu mai e Sena,/ ci balta tulbure-n care/ ne scăldam goi toată vara”. Catedralele şi bisericile dau naştere dilemelor şi disonanțelor cognitive, tocmai pentru că nu par deloc a avea de-a face cu izul cucerniciei ingenue a copilăriei: „trec anonim pe lângă catedrale/ bisericile alea mai mari/ din care sfinții au fost izgoniți/ de turişti// şi nu ştiu cum să mă port/ dacă-mi fac cruce cu mâna/ mă vor privi toți/ ca pe-o curiozitate din estul sălbatic/ de care e bine să-ți fereşti buzunarele/ dacă mă-nchin cu limba în gură/ nu ştiu dacă închinarea/ o să-mi fie primită”.

Pe ultima copertă, un citat din Cioran, Amurgul gândurilor: „În Paris, ca într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte într-un colț al conştiinței şi rămâi cu tine însuți, cu umbrele şi luminile tale.”

Nimeni, altul, tu, de Minerva Chira, Casa Cărții de Ştiință, 2011, 74 pag. Tibet, China, Oxford, Cambridge, Iordania, Maroc, un mixt de destinații de atins acum sau într-o altă viață. Când vrei să scrii în preajma unor locuri faimoase, se presupune că te contaminezi de un spirit al locului – care, eventual, te ajută să faci un salt în timp şi să „upgradezi” poezia până la next level. Au ba. Ghețarii care tot apar în acest volum nu reprezintă, se pare, cea mai fericită destinație – mai ales dacă sunt o destinație-zero, la zero km. de casă adică: „Ea secera priviri pentru un mîine/ atît de îndepărtat. Semn arzător/ Ieşire stingheră din vibrațiile palatului/ străjuit de ghețari topiți cu şoapte”. Sau: „Gesturi de agonic coagulează lacrima/ cînd se naşte. Nicicînd învingător/ Brațele tîlharului te scutură de umbră/ Tîrîre prin subterane de cîrtiță/ Taroudant nu avea numai ziduri/ ci şi grădini, palmieri, măslini/ Poartă blocată, uşă zăvorită, ferestre camuflate/ Odaie din blocuri de gheață/ Exilare în viață?” (fragment din ultimul poem al volumului, Dinspre Agadir).

Să căutăm şi ghețarii din Tibet, poemul De-a Morții încheind grupajul destinației cu nr. 1, din cele zece aflătoare în carte: „Trezire cu ecoul în prăpastie/ «Nu» n-a absentat niciodată/ N-a interesat pe nimeni/ Plîns de os, de lemn, de fler/ Cînd cîntă cucuvele pe ghețarii/ ascunşi în mine ca-ntr-un buncăr/ îmi ameninț trupul că merită/ să fie lăsat în munți după aplicarea/ metodei ciopîrțirii ca tibetanilor simpli/ De îl zgîlțîie coşmare în ancorări/ pe țărmuri părăsite fiind în acelaşi timp/ instrument muzical de percuție, de ciupire/ îi amintesc de incinerarea bogaților,/ cenuşa fiind spulberată pe înălțimi/ Dacă emite semnalul respingerii/ după trecerea prin tunet/ zbătîndu-se ca salcia redresată de martie/ îl avertizez că are şansa să fie îngropat/ Cînd se lasă un fel de ceață din timpuri/ cu ceasuri ce nu arată aceeaşi oră/ dintre cearşafuri care s-au dezis de mine/ trupul strigă că e Dalai Lama, Pancea Lama/ şi va fi mumificat.”

Din 1992 până acum, Minerva Chira a publicat 12 cărți de poezie, cele mai recente la editura clujeană Casa Cărții de Ştiință.

Citind rescriind. Lecturi şi interpretări critice, de Ştefan Ion Ghilimescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, 350 pag. Ştefan Ion Ghilimescu nu este dintre cei care se face că nu vede multe dintre cărțile care sunt, pentru colegii lui de breaslă, de-a dreptul invizibile. El merge pe urmele lui Laurențiu Ulici, amintindu-şi: „Criticul îmi vorbea adesea despre „totalitarismul” dicționarelor literaturii franceze care au încă bunul obicei de a nu lăsa „neantologată” nici măcar o cât de minoră contribuție a vreunui nume, oricât de mic ori meteoric… Domnia Sa considera că o literatură mare datorează enorm planctonului şi plevuştii literare”. Aşa se face că volumul începe cu Nicolae Tzone (Capodopera maxima, poemul nou suprarealist) şi se încheie cu Norman Manea şi „Olimpul românesc”. În cele două secțiuni, poezie şi proză, găsim cărți şi autori despre care s-a tot scris (Cărtărescu, LIS, SGB, Dinescu, Aldulescu, Horia Gârbea, Dan Lungu, MHS), dar şi Liliana Rus, Conița Lena, Gabriela Crețan, Aurel Udeanu, Nicolae Neagu, Livia Roşca, Vasile Leac – în ciuda faptului „entropia poeziei milenariste” este considerată a fi greu de curmat sau temperat, Ştefan Ion Ghilimescu apreciază fără idiosincrazii Într-un pat sub cearşaful alb, Ruj pe icoane sau Seymour: sonata pentru cornet de hârtie.

Dintre autorii de proză, mai puțini decât cei de poezie, cel puțin în acest volum, sunt de remarcat: Ara Şeptilici (Dublul, un roman – „se situează între experimentele literar-artistice cele mai îndrăznețe de care am luat cunoştință în România ultimului deceniu”), alături de Camelian Propinațiu, Ion Lazu (odiseea supraviețuirii „veneticilor” basarabeni reprezintă „unul dintre primele 10 romane scrise la noi în ultimii douăzeci de ani”), Eus Platcu, Mihnea Rudoiu, Liviu Alger, Ion Mărculescu.

Din Fienii săi, Ştefan Ion Ghilimescu nu este deloc departe de cărțile apărute de-a lungul şi de-a latul țării, de vreme ce, scrie cronicarul, globalizarea face ca extremele să se atingă: „prin anii nouăzeci, trăind şi scriind în Occident, Zinoviev spunea că se simțea ca şi cum ar fi fost aruncat în fundul unei provincii ruseşti”.

Poeti romeni al bivo: Continuità e rottura. Saggo e breve antologia bilingue, de Geo Vasile, Fundația Scrisul Românesc, Craiova, 2012, 180 pag.

Un tur de forță: de la 1881 la 1981, de la George Bacovia la Linda Maria Baros, Geo Vasile oferă o cheie de citire în limba italiană a unor poeme cunoscute, emblematice, privite acum ca prin oglinzi venețiene, dar oferă – altor poeme – şi şansa de a deveni cunoscute măcar în limba în care au fost scrise. Volumul include o mică parte acelor două antologii bilingve la care Geo Vasile a trudit în ultimii ani, cuprinzând poeme şi prezentări ale autorilor. Varii titluri din Ion Vinea, Lucian Blaga, Gellu Naum, M. Ivănescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Ursachi, C. Ivănescu, Virgil Mazilescu, Geo Vasile, Daniel Corbu, Gellu Dorian, Ion Mureşan, N. Tzone, Angela Marinescu, Ruxandra Niculescu, Ioana Crăciunescu, Gabriela Crețan, Marta Petreu, Mariana Marin, Maria Calciu, Irina Nechit, Ruxandra Cesereanu, Eugenia Țarălungă, sunt cele pe care italienistul si criticul literar pariază, la (cvasi)paritate cu poemul „Lacustră” sau, o sută de ani mai târziu, „Fata morgana” şi „utopiile date cu var” ale Lindei.

Puterea celor lipsiți de putere (proze scurte). Il potere dei senzapotere (prose brevi), de Genoveva Logan, Editura Limes, 2012, 270 pag. Volum bilingv. Traducerea în limba italiană îi aparține Valeriei Mocăşanu. Cartea are trei secțiuni: Ghemuri, Inserții prin vreme, Privelişti. Genoveva Logan extrage din Amalgam-ul lui Liviu Rebreanu argumente pentru ceea ce autoarea numeşte „formule mai condensate de comunicare a mesajului fabulatoriu”. Aşa ar fi ghemurile sau ghemele, ce duc cu gândul la „quipu”, sistemele de scriere ale incaşilor care „foloseau sfori şi noduri pentru compunerea semnelor grafice, necesare scrierii”. Prozatoarea (cunoscută mai ales pentru romanul Alergie, publicat în două ediții, în 1973 şi în 2008, când a primit şi o serie de premii) lasă cititorului perspicace posibilitatea să întrevadă, în scriitura (con)densă, câte un messaggio in bottiglia, câte un înscris ascuns de vreun porumbel voiajor, tot felul de secrete tăinuite prin intermediul scrierii – un act pe care nici scriitorii nu îl înțeleg pe de-a-ntregul, nu-i aşa?!: „Poate că Cel Mult Aşteptat în primul rând pentru ei a venit.

Dacă printre cei prezenți s-ar fi nimerit careva cu reminiscențe de memorie atavică, anchilozată de vreme dar răbufnind uneori ca un gheizer peste şarpantele timpului, ar fi putut confirma că tot în aceste zile, în plin decembrie, între paisprezece şi douăzeci şi cinci ale lunii, strămoşii noştri latini îşi desfăşurau renumitele lor serbări, Saturnaliile. Sclavii se proclamau oameni liberi, stăpânii preluau, de dragul fiestei, locul sclavilor. Şi poate că nu întâmplător Decembriada noastră a izbucnit exact în aceste zile. (…)

În aer plutea presimțirea acelui ceva din momentul 0.

Kairosul! El umblă prin lume, ba sub forma unui înger zglobiu, strecurat printre muritori pe o şuviță de vânt, ba un sunet, o fâlfâire de aripi, un gând - clipa prielnică a făcut ca omul care-şi împărțea plusul cu păsările cerului să observe la porumbelul cel leneş ceva neobişnuit. L-a luat în mâini cu blândețe şi i-a desfăcut micul pachet de hârtie mulat scurt pe pulpa piciorului.

A doua zi buletinele de ştiri transmise pe diferite posturi de radio, televiziune şi presă scrisă, semnalau, alături de numărul de accidente rutiere, internări în spital pentru intoxicații alimentare, tentative de suicid - doar şapte într-o singură noapte - cazul mai puțin obişnuit al unui om al străzii care a interceptat întâmplător un mesaj transportat de un porumbel voiajor şi a prevenit astfel, fără să ştie, o tenebroasă reglare de conturi între grupuri rivale de afacerişti dubioşi, aflați în conflict cu legea.

Uneori e de-ajuns să dai colțul.”

Convorbiri cu elite, de Anca Goja, colecția Vox Septentrionis, Editura Proema, Baia Mare, 2011, 327 pag. Elite, glorii artistice locale sau destine împlinite prin universități aflate de cealaltă parte a Oceanului Atlantic – tânăra jurnalistă Anca Goja le surprinde/cuprinde în acest volum de interviuri (2004 -2010) în care găsim cu prisosință titluri percutante, subtitluri tentante („Bach şi Viețile sfinților, cele mai mari bucurii” – Radu Macrinici) şi personalități de vârste şi calibru diferit, majoritatea artişti plastici. Dr. Constantin Prut sintetizează: „Originalitatea unui artist ține de felul particular cum ştie să traducă mesajele care vin din lume şi mesajele care vin dinlăuntrul lui. Este o obsesie a lumii contemporane această originalitate. Pentru vremurile vechi funcționau arhetipurile. Artistul nu căuta neapărat să se distingă de celălalt, de multe ori nici formal, nici în planul mijloacelor de expresie. Dar acum, mai ales în perioada modernă, perioada de după Renaştere, s-a pus problema aceasta a individualității creatoare, a particularității mesajului. În asta constă originalitatea: când artistul reuşeşte exprime acel mesaj general într-o formulă proprie, distinctă. Dar pentru perioada contemporană, această fugă după originalitate este o capcană, pentru că de multe ori artistul este atent doar la exteriorul mesajului – nu la esența lui. Şi atunci se individualizează prin particular, prin detalii, nu prin lucrurile generale, prin profunzimea mesajului. Eu cred că adevărata originalitate constă în surprinderea acestui orizont profund.”

Este interesant de pus în legătură cu un fragment din interviul luat criticului Dan Cristea: „Până unde poți merge cu negarea subiectivității? Poți merge şi în autobiografie sau în scrierile subiective? Aceste scrieri erau un ultim tărâm în care puteai să găseşti afirmarea subiectivității. Eu personal cred nu în autor, dar în eul care scrie. Şi atunci am scris. Plus că literatura americană este extrem de bogată în autobiografii. Nu mă refer la autobiografii celebre, este extrem de bogată în autobiografii ale unor autori anonimi. Şi aici o să vedeți şi o legătură: religia principală în Statele Unite şi cea a primilor colonişti e cea protestantă. Această religie implica o scrutare a ființei, pentru că religia protestantă presupune un dialog cu tine însuți, zi de zi. Nu întâmplător, apariția scrisului subiectiv, autobiografic este legată de religie. Prima formă de autobiografie o găsim în confesiunile Sfântului Augustin. Deci creştinismul vine cu omul interior care se oglindeşte pe sine. (…)

Aceea a fost teza mea de doctorat. Am intrat ca doctorand în '86 . Doctoratul este mult mai dur decât în România. în România a devenit o afacere, e dezgustător ce se întâmplă în domeniul ăsta. Doctoratul în Statele Unite este considerat, pe bună dreptate, ca suprema împlinire intelectuală a unui om. Este o probă foarte, foarte dură. Să vă dau un exemplu: numai pentru scrierea tezei, indiferent ce faci tu, cât eşti de abil sau cât de repede lucrezi, ți se alocă un an. Asta este, după un an de zile te prezinți cu teza.

R.: Dar de ce v-ați ales tocmai această temă, ce v-a fascinat la acest subiect?

D.C.: în primul rând, atmosfera intelectuală din jur; în anii aceia, deşi totul începuse mai demult, poststructuralismul şi, respectiv, postmodernismul au venit cu această negare a subiectivității. Dacă pentru Nietzsche Dumnezeu era mort, pentru Foucault omul era mort. Această negare a subiectivității, de fapt întregul subiect legat de subiectivitate, erau foarte la modă în acea perioadă.”

Despre Înțeles, de Dan Iancu, ediția a 2-a, revăzută, Editura Agol, 2012, 80 pag. Iubito şi uhitto (.wordpress) au aceeaşi rezonanță şi până la urmă se confundă şuierător, ascuțit, dureros, deşi scena e goală şi subiectul s-a aruncat într-un gol cuprinzător cât întreg alfabetul („se ia un spațiu fără culoare/ şi mai ales fără un punct care să te aşeze/ i se dă drumul subiectului înăuntru/ să fie uitat”). Cât îți ia să înveți din nou limbajul numerelor şi alfabetul albastru-verzui al uhittării? Cât să recuperezi, cu tot dinadinsul, înțelesul pulverizat, făcut țăndări, înțelesul tuturor înțelesurilor? Să luăm, de pildă, dar nu într-o doară, litera C:

„c. poate încetînd să mai fiu oamenii se vor linişti şi vor merge la piață, iar metronomul de zi cu zi nu se va mai opri uimit de iubirile mele.// cețoasa dorință de-a trăi laolaltă. ei sunt îmbrăcați în clişeele lor indiferente, nişte lungi redingote negre. prelungi ploi îmbîcsite de alge putrefaliere priveau de deasupra alegînd obiectele stîlcite de lungile cuceriri improvizate. jos, unde eu viermuiam, degetele lor fine, cu manichiura corectă, erau doar buldozere.// fiecare trage de adevărul lui împachetat în hîrtie de ziar şi tricouri ude. trage pînă se lungeşte atît de mult încît putem să-nconjurăm de cîteva ori apropierea”.

Să luăm, de pildă, numărul 13: „mari broaşte țestoase/ eu/ mut/ încep să desenez timp închis în clepsidre/ şi sticlele lor/ sunt precum coapsele tale lucind a chemare// în mine se aşează/ imagini/ ca să îți numesc cu ele/ depărtarea sau noțiunea de minus// degetele ochilor mei te cuprind în fiece clipă/ să nu alunec/ să nu mă cufund/ să nu mă duc”

Sau 21, cu note de subsol, ca într-un tratat ştiințific de înaltă ținută şi de mare sobrietate: „(...) îmi simt mîna de atunci/ pe umărul tău de acum/ cum strig/ să mă cațăr pe nisipul ce curge/ să fiu eu cel curs/ cînd a privi înapoi/ e ca şi cum nu ai avea nevoie de zei [4]/ şi a fi orb înainte/ e ca şi cum nu ai avea nevoie de tine// totul e ca şi cum

[4] corpul rămăsese fără de margini/ crescînd în sine din ce în ce mai dens/ înghesuind mereu în limpedele gol/ semne lustruite cu grijă/ borcane cu foetuşi albiți de formol/ obiecte ajunse frumoase prin părăsire/ încerca să se desprindă/ din înțelesurile adunate/ în fişiere nespus de ordonate/ să nu se mai ştie/ încăpățînat/ ştergea urmele imaginilor de dinafară”

Volumul a primit, în prima ediție, premiul pentru debut în urma unui concurs național şi a fost publicat la Editura Cartea Românească. Referințe critice: Nicolae Prelipceanu, Bogdan Suceavă, Grişa Gherghei.