Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu

revista revistelor

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2013

 OBSERVATOR CULTURAL 655. Din 21 decembrie 2012. Criticul de excepție Paul Cernat e şi un analist politic neiertător, credibil: Problema e că Băsescu şi aliații/subor­donații s-au răzbunat pe o majoritate socială denunțată drept „stîngistă“, pe care nu doar că au sacrificat-o, dar au şi jignit-o şi batjocorit-o de la înălțimea confortabilă a propriilor lumi paralele, profitînd de pe urma ei. În treacăt fie zis, cultul mesianic al „intelectualilor lui Băsescu“ merită studiat în relație cu cel al lui Carol II şi al lui Nicolae Ceauşescu de după august 1968. Frustrările şi disprețul acumulate de elitele anticomunist-postcomuniste față de misera plebs care „nu-i merită“ şi a votat „greşit“, ca şi aversiunea lor față de „generația expirată“ care nu-i urmează s-au transmis fostului comandat de vas cu care împărtăşeau, de pe alt nivel, o cultură organizațională de tip ierarhic-autoritar şi corporatist. Experimentul austerității maxime a presupus, între altele, un primat al modernizării în fața democrației, al supranaționalului federativ în fața suveranității naționale, al statului minimal asupra statului social şi al liberalismului conservator asupra altor forme de liberalism. Faptul a dus, prin reacție inversă, la recredibilizarea stîngii şi la reformularea de către PNL a dimensiunii sociale şi naționale din secolul al XIX-lea, ca şi a politicii „prin noi înşine“ din anii ’20-’30. Pe aceeaşi temă politică, texte acide semnate de Radu Călin Cristea, Bedros Horasangian, Doru Pop, Cristian Cercel.
 
SCRISUL ROMÂNESC 1 / 2013. Redactorul-şef al revistei, Florea Firan, scrie despre Liviu Călin (craiovean prin naştere, dispărut în 1994): În 1990 scriitorul Liviu Călin este distins cu Premiul Herder pe care îl primise cu doi ani mai înainte Zoe Dumitrescu­Buşulenga, iar un an mai târziu Marin Sorescu. Eu (cel ce scrie aici aceste rânduri) n-am ştiut de acest Premiu Herder (cu care atâta se mândreau premiații români) al lui Liviu Călin, primit în primul an după Revoluție. Am luat seama că nu mai aud demult de Premiul Herder, m-am uitat pe Wikipedia (unde în altă parte, ea e adusă la zi; chiar dacă informația e uneori precară sau superficial documentată, cum e şi în dreptul listei Premiului Herder, care nu-l trece şi pe Liviu Călin) şi am aflat că Premiul Herder a dispărut din 2007, el a fost decernat între 1963 – 2006 şi din 2007 a fuzionat cu un alt premiu. Ultimul premiat Herder român a fost Andrei Marga, în 2006. În altă pagină, Sorana Georgescu-Gorjan, în „Radu Stanca – coincidențe şi premoniții”: Sensibilitatea exacerbată a sufletului de poet l­a făcut poate pe Radu Stanca să intuiască profetic nenorocirile ce se vor abate asupra familiei sale… În familia Stanca circula teoria existenței unui „ghinion stăncesc“. Se relatau întâmplări nefericite care aduseseră mari necazuri (necazuri de citit în revistă). Semnează în acest număr şi Gabriel Coşoveanu, Ioan Lascu, Ovidiu Ghidirmic, Marian Victor Buciu, M. Ene, D.R. Popescu, Ştefan Vlăduțescu, C. Zărnescu, D.R. Popa, Carmen Firan, Rodica Grigore.
 
LITERE 11-12 / 2012. Apare la Târgovişte. Directorul Tudor Cristea: Şi totuşi, dacă ar fi contemporan cu noi, Jupân Dumitrache şi-ar construi un blog, ba poate şi două, pe care ar posta fotografii cu Veta, Chiriac şi cherestegeria sa, şi, bineînțeles, şi-ar crea un cont pe facebook, postând şi aici poze cu Chiriac şi Veta, comentând, cu greşeli de ortografie şi de vocabular, evenimentele politice, ori exprimându-şi adeziunea prin câte-un like sau opțiunea prin câte-o frază căznită; care l-ar face să se pună „în poblic” mai abitir decât i s-ar fi întâmplat odinioară la Iunion, dacă s-ar fi ridicat de la masă şi l-ar fi luat de guler pe papugiu! Şi asta pentru că, suferind şi azi de tentația de a face comentarii politice, dacă ar vorbi de bine pretinsa orientare de centru-dreapta, ar fi imediat categorisit drept băsist şi corupt, iar dacă ar avea imprudența să deconspire simpatii de centru-stânga, ar păți-o şi mai rău, fiind etichetat drept o stafie comunistă, un fascist, un criminal şi un bolşevic, un antieuropean şi un plagiator care merită să fie trimis, împreună cu Ilici Iliescu, nu doar către lada de gunoi a istoriei, dar direct către cimitir! Alte semnături: Barbu Cioculescu, Mihai Cimpoi, Alex Ştefănescu, Iordan Datcu, Marian Popa, D. Ungureanu („In Memoriam Alexandru George”), Ioan Adam, N. Scurtu.
 
POESIS 10 -11-12 / 2012. Alexandru Vlad, nemulțumit că au dispărut scrisorile poştale: Ce mutație, ce fenomen a dus la dispariția acestei forme de comunicare nu lipsită, pe puterile fiecăruia, de valențe literare? Internetul, Poşta Română? Telefonul mobil? Toate laolaltă? Dacă acum şaizeci de ani ai fi profețit dispariția scrisorii, lumea ar fi fost şocată. Cum să ne descurcăm fără scrisori? Cineva ne-a dedicat cel puțin jumătate de oră, a scris pe plic, a pus timbru, s-a dus la cutia poştală. Acum cine ne trimite un mesaj electronic ni-l scrie instantaneu, cu greşeli şi adaugă nişte buline ca să marcheze unde trebuie să râdem… In Memoriam Ion Vădan. În Caietele „Poesis”, o nuvelă de Varujan Vosganian. Poeme: Gellu Dorian, Radu Voinescu, Liviu Georgescu. Medalion – 70: Gabriela Melinescu (”Schimbarea la față” de Elvira Iliescu). Cronică literară, note de lectură, eseuri, tineri poeți, portrete. Confesiuni, inedit Marin Micu (interviu luat de Ştefania Plopeanu Mincu, acasă, în 1997) – întrebat dacă se plictiseşte, Marin Mincu răspunde: Mă plictisesc de moarte… Există o anumită ciclicitate. Mă angajez într-un proiect cu intensitate maximă şi, după terminarea acestuia, simt un vid gigantic în jurul meu şi mi se pare că trebuie să las tot şi să mă angajez în alt proiect. Dacă nu se întâmplă acest lucru, simt cum mă degradez cotidian şi mor lent, consumând un timp care simt că nu-mi mai aparține. Alt dialog, cu Leons Briedis: ”Unul dintre prietenii mei m-a numit… letono-românul”.
 
CONFESIUNI 2. Anul I, noiembrie-decembrie 2012. A apărut o revistă nouă de literatură, la Târgu Jiu (director, Doru Strîmbulescu). „Mentor” al revistei, Gh. Grigurcu scrie în editorialul său: După douăzeci de ani „democratici”, ne dăm seama că mentalitatea comunistă mai dăinuie şi în România. În decembrie 1989, puterea a fost preluată de eşalonul doi al nomenclaturii care şi-a asigurat avantaje politice şi pecuniare decurgînd chiar din pilda detestaților „capitalişti”. Vechii securişti şi activişti, ca şi acoliții lor au dispus cei dintîi de premisele unei îmbogățiri rapide, ale unui afacerism neînfrînat de legile exagerat permisive ori neaplicate. Ideologia marxist-leninistă a fost aruncată la coş. O nouă castă dominantă s-a închegat însă pe liniile de forță ale celei pe care aveam iluzia  -  cît de ardentă, cît de naivă!  -  a o fi înlăturat definitiv prin jertfele aşa-zisei Revoluții. În alte pagini: Ion Pogorilovschi – ”Noica & Brâncuşi. Deschideri în seninătatea ființei” (revista e centrată pe tematică legată de Brâncuşi), Magda Ursache – „În solidar cu Paul Goma”, Petru Ursache – „Îngerul căzut”, cronici literare semnate de Barbu Cioculescu şi N. Coande, Ion Popescu-Brădiceni sau Lucian Gruia.
 
ARCA 10-11-12 / 2012. Ciprian Vălcan în dialog cu filozoful italian Davide Bigalli, cercetător universitar („în cele mai recente scrieri ale sale îşi propune să reconstruiască momente semnificative din istoria mitului în cultura occidentală; s-a ocupat şi de aspecte ale istoriei filozofiei contemporane”). Davide Bigalli vorbeşte de „sfârşitul marilor narațiuni” şi de supraviețuirea prin fragmentarism (voi cita mai pe larg, pentru lămurire): Ne aflăm într-o epocă critică, în care scrierea filozofiei trebuie să urmeze sinuozitățile, fracturile unei lumi a incertitudinilor, trebuie să admită sfârşitul „marilor narațiuni”. Întrebare C.V.: Sunteți de acord cu cei care cred că filozofia traversează un moment de criză care îi vesteşte sfârşitul iminent, sau credeți că acesta nu este decât o nouă formă în seria de metamorfoze suferite de filozofie de-a lungul timpului? Răspuns D.B.: Consider că avansarea prin metamorfoze este semnul de vitalitate al oricărei realități, umane şi nu numai. Iar acest lucru este valabil şi pentru filozofie. Ca să mă leg de ce am afirmat mai sus, nu luăm sfârşitul „marilor narațiuni” ca pe sfârşitul filozofiei. Gândirea filozofică dă dovadă de vitalitate în momentul în care se inserează în interstițiile unei realități care ne apare fragmentată şi se articulează pe aceasta, în încercarea de a reproduce cât mai fidel cu putință (cu o fidelitate deznădăjduită) suflul real şi de a explica acest real. Întrebare C.V.: Fragmentul ar putea reprezenta o formă cvasi-clandestină de supraviețuire a reflecției filozofice după constatarea morții filozofiei? Răspuns D.B.: Cred că este necesară elaborarea unei culturi a fragmentului. În acestea, ca în frânturile unei oglinzi, se reflectă oricum întregul peisaj din jur. În activitatea filozofării, o poziție „titanică” şi nesupusă, va fi aceea de a identifica „regiuni ontologice” care pot constitui universuri parțiale, dar structurate totuşi ca universuri, din care şi în care putem surprinde imaginea lumii. În sumar: cronici literare, ”lecturi paralele”, restituiri, poezie.
 
DILEMATECA 79. Decembrie 2012.  La „Dosar”, Gabriela Glăvan – ”Avangarda şi literatura pentru copii”, o concluzie: Prilejuit de căutarea unui limbaj universal al artelor, de obsesia noului, dar şi de nevoia descoperirii sensurilor esențiale ale lumii, interesul avangardelor pentru copii şi, implicit, pentru primitivismul reprezentărilor din universul infantil a oferit şansa unei întâlniri la care au răspuns puțini artişti. Când ea s-a consumat în interiorul literaturii, rezultatul a fost cu atât mai spectaculos. În literatura română, legătura suprarealistă dintre rinoceri şi pinguini  poate deveni o nouă şi interesantă temă – de cercetare, creație sau visare.  La Anchetă: „Cărțile preferate de copiii scriitorilor”. Apoi, Profil de Matei Martin: „Nora Iuga – Intuiție şi inspirație”. Alte semnături: Petre Răileanu, Ion Vianu. Recenzii de Ioana Both, Antonio Patraş, Luminița Corneanu, C.L. Cuțitaru). 
 
CAIETE SILVANE 95. Decembrie 2012. Mircea Martin (interviu realizat în 2003 de Gabriel Dragnea): Generațiile vechi au fost crescute în cultul cărții. Generațiile noi fac din, n-aş spune dispreț, din indiferența față de carte un titlu, dacă nu de glorie, măcar de specificitate. Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi să nu citească, să navigheze doar pe internet. Preferă să se mulțumească doar cu ceea ce oferă acest tip de instrument. - Cum ați descrie acest tip de public? Totuşi, vorbim despre o ignoranță asumată. - E un fel de ignoranță. N-aş spune că este chiar ignoranță, pentru că tinerii aceştia ştiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le ştim. Dar ei le află pe aceste căi. A spune că ei sunt ignoranți, în comparație cu noi înseamnă a nega uriaşul progres tehnologic care s-a produs între timp şi la care ei sunt racordați. În vreme ce noi, fireşte, am pierdut pasul. Ideal ar fi, totuşi, ca aceşti tineri să înțeleagă cât de importantă este cartea. Că informația pe care o dă cartea e de neînlocuit. Când spun informație înțeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei cărți este altceva decât navigarea pe internet. A sta singur cu cartea presupune un alt tip de izolare şi de reflecție. - Atunci cum i-ați descrie pe cei din generația tânără despre care vorbim? - Din acest punct de vedere, al culturii cărții, eu cred că ei sunt nişte frustrați inconştienți şi foarte volubili, satisfăcuți. În alte pagini: „Colecția de călimări” de Viorel Mureşan, ”Sărbători în detenție sub lupa Securității” de Marin Pop, „Lumea romanului românesc” de Ioana Revnic. Plus Viorel Tăutan: „Istorie literară cu referire la teatru”.
 
NORD LITERAR 11-12 / 2012. Citesc şi nu-mi cred ochilor – un interviu nedatat cu titlul „Eugen Uricaru (fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România)”, să fie clar. În ce an o fi fost luat acest interviu de Emanoil Toma? Ce veți citi sună anacronic azi, când viața internă a USR a evoluat cumva altfel. De curiozitate, citiți declarația lui Eugen Uricaru despre USR (publicată în 2012!) şi comparați-o cu adevărata realitate de azi: Primul lucru: hotelul USR din Bucureşti, de pe strada Căderea Bastiliei, se află în faza finală. E în fază de finisare… Ceea ce vreau să vă spun este un lucru extraordinar, pentru că este prima proprietate integrală a Uniunii Scriitorilor; şi Casa de la Neptun e proprietatea USR, dar terenul nu este al Uniunii. Aici este totul al Uniunii. Deci USR are o proprietate. Iată cum USR păşeşte în noua economie de piață. Casa de la Sovata se află în plină renovare; s-au terminat două nivele, mai sunt încă două nivele. În ce sens renovare? Acolo, grupurile sanitare erau pe hol, nu erau gaze. Fiecare cameră va avea grup sanitar propriu, se introduce încălzirea centrală cu gaze, s-a reparat acoperişul, se repară ceea ce mai e de reparat şi cred că va fi unul din lucrurile cele mai bune pe care le va avea USR din punctul de vedere al Casei de Odihnă şi Creație. Şi se adaugă această casă la sursele de venituri ale Uniunii. La Constanța cred că în această toamnă, pentru că noi am cumpărat acolo o clădire mai veche, uşor dărăpănată, ca să zic aşa, dar este aproape de Piața Ovidiu, şi în această toamnă o reparăm şi facem un mic hotel şi un restaurant… Mă opresc aici din citat. Cine dă o îndreptare cititorului de azi al acestui interviu? Casa de la Sovata a dispărut din scriptele USR, iar de casa din Constanța nu s-a mai auzit nimic. În alte pagini ale revistei din Baia Mare: cronică literară, vitrină, note, poezie, proză, portret. Daniela Sitar-Tăut: „Despre o altă posibilă periodizare a istoriografiei. Carențe, supralicitări, erori”. Gh. Glodeanu: despre Ionathan X. Uranus.