NICHITA

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

Aşa îi spuneau prietenii şi ajunseseră să-i spună şi toți cei care ştiau despre el, lui Nichita Stănescu. De obicei, un mare autor îşi pierde prenumele, vezi Tolstoi, Proust, Joyce, Cehov, Shakespeare şi toată linia autorilor care țin în spatele lor literatura lumii, de la Homer şi până astăzi. În cazul lui, însă, numele va fi fost considerat prea obişnuit, iar prenumele destul de exotic pentru a-l desemna. Dar mai era ceva. Nichita Stănescu era un om prietenos, avea un fel de prietenie ciudată pe care părea că o acordă oricui. N-aş pune mâna în foc pentru prietenia asta că era ceea ce de obicei se înțelege prin acest cuvânt. Era mai degrabă o nevoie a lui, poate chiar egoistă, de a fi tot timpul lângă alți oameni. Eu cred că şi alcoolul l-a dobândit tot din această frică de propria lui singurătate, pentru că, se ştie, alcoolul este magnetul în jurul căruia oamenii, mai ales bărbații, dar în ultimele decenii şi femeile din „sectorul” artistic, se adună şi sunt împreună. Iar în timpul în care a trăit Nichita, singurătatea era o amenințare, cu un stat amenințător tot timpul la adresa individului. Vor fi fost, în plus, şi propriile spaime de sine însuşi ale unui om cu o înzestrare accentuată de poet, deci cu o sensibilitate la propria-i construcție mai mare decât a altor oameni, care se iau cu treburile... Sau poate că eternele grupuri care se adunau în jurul lui Nichita, mai ales în ultimii ani ai scurtei sale vieți, erau un răspuns la colectivismul fără alegere la care îndemna regimul şi ideologia lui. Or, aici era, totuşi, o alegere, persoanele din jurul lui Nichita Stănescu nu erau străine de arte şi literatură, chiar dacă multe dintre ele, prea multe mă tem, îndeplineau şi alte misiuni, mai puțin avuabile şi în orice caz mai puțin curate.

La 31 martie 1983, Nichita Stănescu a împlinit ultima sa vârstă, aceea cu care a rămas în calendare, dacă nu socotim că el a fost, de fapt, veşnic tânăr, deşi nu întotdeauna ferice. Îmi amintesc acea zi ca pe o premoniție a ceea ce avea să se întâmple peste câteva luni numai. A fost, în blocul de pe Strada Biserica Amzei, un nesfârşit pelerinaj la etajul unde se afla apartamentul poetului. Erau flori lipite pe balustrada scărilor, de jos şi până la el, încât un sentiment negru te cuprindea văzând această desfăşurare, obişnuită mai ales în împrejurări funerare. Înăuntru era puhoi de lume, veneau şi plecau ca de la gară, abia puteai să-l îmbrățişezi pe Nichita şi să-i spui cele cuvenite că altul trebuia să-ți ia locul. Amintirea acelei zile este, în mintea mea, destul de tulbure. Impresia puternică, negativă, pe care mi-au dat-o indicatoarele acelea de flori care duceau la el a şters multe alte lucruri pe care ar fi trebuit să mi le amintesc.

Dar adevăratul drum spre Nichita nu era presărat cu flori, cum a fost scara aceea din 31 martie 1983. Urcai spre poezia lui, în aparență frapându-i pe mulți fără ca ei să fie conştienți cu ce şi de ce, pe o cale destul de spinoasă. Poezia lui nu a fost şi nu este nici astăzi simplă şi descifrabilă. Ea împrăştia în jurul ei şi al lui un fel de aură care ținea loc de înțelegere, de acceptare. Popularitatea lui a fost un fenomen pe care-l creează astăzi anumite edituri sau grupuri puternice plătind bani grei pe publicități extravagante. El ajunsese celebru altfel, nu ştiu exact cum. Trebuie ținut seama şi de sistemul în care i-a fost dat să trăiască, unul care respingea de plano publicitatea, de orice fel ar fi fost ea. În afară, fireşte, de aceea, mincinoasă, pentru partidul unic şi ideologia lui. Ştiu doar că prin cronicile entuziaste i-a cucerit pe cei care erau cu ochii pe lumea literară, dar nu şi cum a ieşit gloria lui din acest cerc, totuşi strâmt, în care te păstra un succes de stimă, cum este întotdeauna unul de critică. Să fi contat atunci atât de mult critica literară? Poate. Poate că-n împrejurările acelea şi-n constrângerile acelea, critica era şi ea un instrument care părea să nu mai aparțină oficialității, deci devenea credibilă.

Mi s-a întâmplat să-l cunosc din vremea când nu ajunsese un obiect de cult național. Şi dacă n-am fi un popor atât de conservator, care nu suportăm decât un singur „poet național”, gloria lui l-ar fi împodobit şi cu acest epitet ornant, rămas totuşi rezervat cuiva de mai demult, lui Eminescu. În fapt, Nichita Stănescu era perceput ca poetul național. Chiar dacă scria o poezie greu de explicat neaveniților, şi aceştia ajunseseră să-i spună, între ei desigur, pe nume, Nichita.

Când, zilele trecute, s-au împlinit 80 de ani de la naşterea lui, mi-am amintit de scena aceea dintr-un film sovietic despre război, în care fiul se duce la mormântul tatălui, mort pe front de tânăr, şi-i spune ceva de genul, tată, eu sunt azi mai bătrân decât tine. Câți dintre cei care l-au admirat în adolescență nu sunt azi mai bătrâni decât el? Treizeci din aceşti optzeci de ani au rulat, însă, fără el, aici, printre noi.

A fost o scurtă perioadă când tot felul de oameni care se perindaseră prin casa lui se lustruiau pe ei, vorba celuilalt, a poetului național, publicând vreo poezie pe care Nichita le-o dăruise în vreunul dintre multele sale elanuri de sociabilitate şi chiar prietenie, pe care nu toți le-ar fi meritat, la drept vorbind. Asta a avut efectul invers celui scontat, şi anume o îndepărtare a cititorului de poezia lui. Acum, că au trecut anii şi peste inundația de inedite deseori îndoielnice, să o spunem, lucrurile s-au mai aşezat. Nu ştiu ce efect mai are poezia lui asupra generațiilor tinere, ştiu numai că asupra celor care l-au prins în viață, fie şi pe când erau ei foarte tineri, el continuă să exercite aceeaşi fascinație, eventual mai sigură, pentru că stabilizată de trecerea vremii.

Poate că generațiile mai noi de poeți, puțin sensibile în principiu la cei dinaintea lor, ar putea regăsi aici, în poezia lui Nichita Stănescu, începuturile libertății lor. Iar aceasta nu e fructul unui miracol inexplicabil, ci, în fond, rezultatul unei evoluții la care felul cum a manevrat ideile şi limba Nichita a contribuit. Şi încă în anii când libertatea de orice fel era doar un vis.