Poeți în timpul intermediar
Sebastian Reichmann

ÎN FAȚA ISTORIEI SECOLULUI XX, ÎNTRE INCONŞTIENT POETIC ŞI MISTICA CARMELITANĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

 Există şi o a treia temă, mai puțin evidentă, pe care Mathieu Bénézet, o discută, sau mai exact, o schițează în al său « Petit discours à propos de la mystique – avec parenthèses et contradictions ». După cele două teme pe care le-am abordat în articolul precedent, şi anume specificitatea misticii creştine față de instituția Bisericii din secolele XVI-XVII, şi ipotezele genealogiei mistice a poeziei şi a artei, este vorba acum de o tentativă originală de a înțelege şi de a surmonta traumatismele istoriei secolului XX, din punctul de vedere al spiritualității carmelitane, dar şi din acela a ceea ce Jouve numeşte « inconştient poetic ». 
Luând o poziție critică față de preconcepțiile privind aşa zisa negare a corpului şi a sexualității de către misticii carmelitani (catolici, în general), Mathieu Bénézet scrie « Rien, et c’est le cas de le dire, dans les écrits du mystique, proprement, n’accrédite l’idée d’un rejet ou d’une négativisation du corps vivant, (…) car c’est au corps vivant, parce que vivant, que la mystique porte adresse. Et je me demande si, politiquement, la mystique n’inventa pas de faire du corps l’objet, avec la mémoire du commencement d’une commune origine, et peut-être la prescience terrible de ce que ce siècle nous a fait subir (et je parle encore des corps). Le ou la mystique n’est pas un martyre mais un souffrant, donc interrogé. Il subit la question par langue et corps (mais on verra que la langue peut se retirer) ; et c’est suffisamment douloureux, enseignant, pour que, tels les poètes, il n’ait point à passer à l’acte du martyre. » (« Nimic, şi acest lucru trebuie spus, în scrierile acestui mistic, - el se referă aici la « Cântul spiritual » al Sfântului Ioan al Crucii – nu acreditează strict ideea unei respingeri sau a unei negări a corpului viu, (…), deoarece mistica se adresează corpului viu, pentru că este viu. Şi mă întreb dacă, politic vorbind, mistica nu este cea care a inventat obiectul corp, împreună cu memoria începutului dintr-o origine comună, şi poate presentimentul teribil a ceea ce acest secol ne-a obligat să suportăm (şi vorbesc din nou despre corpuri). Misticul nu e un martir ci o persoană care suferă, care e  chemată deci să răspundă. El suportă întrebările la nivel de limbaj şi de corp (dar vom vedea cum limbajul se poate eclipsa) ; şi e destul de dureros şi de instructiv pentru că, la fel ca poeții, să nu trebuiască să devină martir. ») 
Întreaga bogăție semantică a acestui text nu este descifrabilă la o primă lectură, dar ce este pus în evidență aici (şi foarte rar în general în textele denunțînd efectele ideologiilor totalitare ale secolului XX), e faptul că deşi misticii nu au fost victimele prioritare ale persecuțiilor politice şi rasiale, menirea lor esențială a fost aceea de a « glorifica » tocmai ceea ce instrumentele răului voiau să nege, eternitatea corpului uman.
Pentru moment, mă voi limita la a decripta proximitatea, am putea spune chiar similaritatea, afirmată axiomatic de Mathieu Bénézet, între demersul misticului şi cel al poetului. Umbra tutelară a lui Pierre Jean Jouve, prezentă de-a lungul întregului eseu al mai tânărului său confrate, emblematic pentru o întreagă generație prin opțiunile sale politice de stânga, se profilează şi mai pregnant în această afirmare tăioasă a întâlnirii dintre mistic şi poet sub zodia corpului. In capitolul « Tema Nada » din « Jurnal fără dată », Jouve scrie :
« Il m’est donc difficile de juger où j’en suis à l’égard du thème Nada. Il a passé en mon œuvre entière et l’a aux trois quarts soutenue. Placé comme les chérubins aux flammes vertes du PARADIS PERDU, en travers de mes tentations sensuelles, il m’a fait durement marcher et avancer ».  (« Îmi este deci greu să apreciez unde am ajuns în ce priveşte tema Nada. Este prezentă în toată opera mea, pe care a susținut-o pe trei sferturi. Asezată ca heruvimii cu flăcări verzi ai PARADISULUI PIERDUT, traversând tentațiile mele senzuale (eu subliniez), ea m-a determinat cu duritate să merg şi să avansez ».)    
Jouve poate fi privit ca un fel un arhetip dublu, al poetului şi, în acelaşi timp, al misticului  « suferind », « chemat să răspundă » (« un souffrant, donc interrogé » - vezi pagina precedentă pentru întregul citat). Relatând împrejurările descoperirii funcției kathartice a Nopții, care i-au permis să întrevadă posibilitatea depăşirii temei Nada, depăşire datorită căreia « absența » devine altceva decât o simplă negație (vezi articolul din numărul precedent), Jouve atribue « Nimicului » forța de a interveni pentru a modifica in profunzime atitudinea sa interioară, consecință a « evenimentelor dureroase » din perioada ocupației naziste a Franței, dar şi precedându-le, dată fiind personalitatea poetului.  
« Mais alors intervient un curieux trouble dans ma dialectique. Je me trouvais devant la non-résistance à la violence qui avait séduit ma jeunesse (sans jamais s’être placée à l’intérieur de mon tempérament). Le Nada m’y ramenait. Toute ma pensée active, quotidienne, sur le plan humain et national, était alors tendue, jusqu’au point du danger, vers la résistance dans le for intérieur, et la résistance à l’événement par tous les moyens de la force, ce qui primait, pour mon esprit raisonnable, était la liberté. Pourtant l’esprit conduit par l’inconscient poétique, en ne posant plus l’amour sur la liberté, mais sur le salut, acceptait de se soumettre à la ruine ». (« Dar atunci a intervenit o tulburare ciudată în dialectica mea personală. Mă aflam în fața non-violenței care mi-a sedus tinerețea (fără ca să-şi găsească locul în temperamentul meu). Nada mă readucea. Toată gândirea mea activă, cotidiană, pe planul uman şi național, tindea, până la limita primejdiei, spre rezistența în forul meu interior, şi spre rezistența cu toate mijloacele forței (eu subliniez), ceea ce era pe primul plan, pentru spiritul meu rațional, era libertatea. Cu toate acestea, spiritul condus de inconştientul poetic (eu subliniez) nemaipunând miza iubirii pe libertate, ci pe mântuire, accepta să se supună ruinei ».) 
Dar această aparentă reîntoarcere la non-violența programatică din tinerețe, când Jouve făcuse parte, pentru o scurtă perioadă (ulterior renegată) din grupul « de l’Abbaye », influențat de ideile pacifismului lui Romain Rolland, nu reprezintă de fapt decât o reafirmare a puterilor poeziei, a « inconştientului poetic », chiar în perioada sumbră a Ocupației. « Le poète n’est pas un métaphysicien, ni un théologien ; et à la pensée du poète, l’évolution du travail commande une libre modestie ». (Poetul nu este nici metafizician, nici teolog ; evoluția travaliului comandă gândirii poetului  o modestie liberă ».) – scrie Jouve în încheierea paginilor consacrate temei Nada.
 
Mathieu Bénézet interoghează, la rândul sau, consecințele elogiului continuu al Nopții în scrierile misticilor. În acest scop el se referă la un element puțin cunoscut al experienței celor trecuți prin lagărele de exterminare naziste, şi anume existența în acest univers concentraționar a unei categorii de prizonieri desemnați de literele N.N., de la « Nacht und Nebel » (« Noapte şi Ceață »). Este vorba de categoria cea mai oropsită de deținuți, cei a căror soartă trebuia să fie ignorată total, şi pentru totdeauna, de lumea din afară. Faptul cel mai semnificativ pentru ce vrea să ne spuna aici poetul, este că aceste două « cuvinte îngrozitoare care ucideau » sunt identice cu cele care deschid incantația prin care Alberich, un personaj din opera « Aurul Rinului » a lui Wagner, capătă puterea să dispară. « Himmler realiza incantația… » conclude Mathieu Bénézet, Dar tot el scrie că incantația, ca şi rugăciunea în general, « reprezintă într-un anumit sens « mutismul sufletului », având ca scop final eliberarea celui care se roagă de tirania limbajului. Deoarece  « pentru mistic nu exista altă limbă decât cea a lui Dumnezeu ». In consecință, ne mai spune poetul, incantația are ca finalitate anularea pentru persoana care se roagă a oricărei experiențe a alterității. « Et ici, la mystique représente une sortie possible, car entendant mourir à soi-même le mystique libère le sujet de toute altérité absolue ». (« Şi aici, mistica reprezintă o soluție posibilă, pentru că dorindu-şi să moară pentru el însuşi misticul eliberează omul de orice alteritate absolută ».)
Şi chiar dacă nu poate găsi un răspuns satisfăcător la propria sa interogație, privind consecința şi, am adăuga noi, responsabilitatea invocării Nopții în scrierile misticilor, mărginindu-se la a cita celebrul « Je est un Autre » (fără a-l numi însă pe Rimbaud), Mathieu Bénézet îsi precizează într-un mod cum nu se poate mai clar ideile despre modul în care mistica (în special cea carmelitană) poate deschide o nouă perspectivă mentală, radical opusă celei ce a condus Europa la fundătura totalitară a secolului XX. « Il ne s’agit pas d’ignorer l’autre pour le faire souffrir, voir de le torturer de sa propre non-identité élevée en l’occurrence en arme du crime, mais de s’ignorer soi-même ». (« Nu este vorba de a-l ignora pe celălalt pentru a-l face să sufere, şi de a-l tortura cu propria sa non-identitate transformată pentru această ocazie în arma crimei, ci a se ignora pe sine »).