CĂTRE O NOUĂ ESTETICĂ?!

La prima întrebare, mi se pare că ar trebui pornit de la constatarea că, din ce în ce mai accelerat, începând cu a doua jumătate a secolului XX, critica literară s-a de-specializat; ea nu mai este apanajul exclusiv al literatului, iar instrumentele pe care le foloseşte sunt, astăzi, atât de diversificate, încât exced cu mult sfera literaturii. Cine citeşte eseurile lui Umberto Eco, reunite, sub titlul „Opera deschisă”, şi apărute în 1962, nu poate scăpa de senzația că opera literară se poate revela substanțial când asupra ei sunt aplicate principii din matematică, fizică, muzică sau pictură. Aşadar, de-specializarea de care vorbeam echivalează cu o re-specializare. A doua constatare, care priveşte de data aceasta funcția criticii literare, este translatarea dinspre normativ către analitic. Nu se mai practică, şi nu de ieri de azi, critica literară care-şi propune să fixeze ierarhii, a cărei menire este de a spune cititorului, mai mult sau mai puțin subtil, ce carte e valoroasă şi care nu. Criticul literar e un cititor ca oricare altul, cu singura excepție că posedă un instrumentar teoretic care-i permite să cuprindă şi să vorbească despre structuri de adâncime care, unui cititor fără o astfel de pregătire, îi pot scăpa. Structurile de adâncime, însă, sunt perfect accesibile semioticianului, sociologului, politologului, istoricului, filosofului ş.a.m.d. Doar că poziționarea lor față de text, unghiul sub care ele privesc textul, sunt diferite. Aşadar, ceea ce dispare e puterea dictatorială a verdictului literar, perceput ca efect firesc al analizei. 

Spre deosebire de cealaltă Europă, unde de prin secolul XV, odată cu marile descoperiri geografice, se pun bazele unei paradigme culturale care defineşte astăzi, până la obsesie, Centrul, Vestul Europei şi fostele lui colonii (colonialism - postcolonialism), Estul Europei trăieşte, în secolul XXI, animat de alte tensiuni culturale (Orient -  Occident, spre exemplu). Existența acestor două Europe, ce-şi împart moştenirea culturii greco-romane, dar se despart, în paradigmă istorică, din secolul XV (unde, pe la noi, ordinea de zi era făcută de rezistența față de Imperiul Otoman), a dus la o realitate culturală uşor diferită. Deconstrucția literaturii, analiza contemporană de text literar nu sunt, în spațiul est-european, produsul ecuației colonialism – postcolonialism, ci, mai degrabă, efectul paradigmei naționalism – postnaționalism. La noi, spre exemplu, o critică precum cea aplicată de Chinua Achebe nu e posibilă pentru simplul motiv că textul-obiect (romanul lui Conrad) nu există şi nu poate exista, istoriceşte vorbind. Acesta nu e un sofism, aşa cum ar putea părea la o primă vedere. Cultura română, ca multe dintre culturile Estului Europei, gravitează în jurul unor alte traume (comunismul, spre exemplu), prin urmare ei îi rămân oarecum străine discuțiile despre exploatarea Africii negre sau despre sentimentul de vinovăție al omului alb. Cu toate aceste diferențe de poziționare, tendința generală de a supune textul literar unor analize cu mult mai cuprinzătoare decât cele ce pot fi realizate de critica literară, în sensul ei clasic, e o necesitate. O necesitate de… sincronizare, dacă ar fi să mă întorc la vizionarul Eugen Lovinescu. Tocmai din această necesitate se iveşte nevoia criticii literare româneşti de a se întoarce, ceva mai mult, către teoretizare, către o redefinire a obiectului ei şi a literaturii în general. Occidentul pare a nu mai funcționa cu instrumentele estetice de altădată, nu din pricina unui moft, ci, pur şi simplu, pentru că lumea în care trăim reclamă o nouă estetică. Nu e vorba, să zicem, de ceva de genul Est-Eticii de care vorbea Monica Lovinescu, concept nu suficient integrator şi sincronizat, care, în definitiv, operează în interiorul vechii estetici, adăugându-i o componentă morală. O nouă estetică poate fi numită aşa dacă ia seamă de şi încorporează, de exemplu, multiculturalismul, globalizarea, fenomenul imigrației şi consecințele lui identitare ş.a.m.d. Această nouă estetică se conturează pe zi ce trece, odată cu contribuția adusă, în planul culturii, de prospețimea unor concepte exprimate de Homi Bhabha, George Steiner, Slavoj Žižek ş.a. 

În fine, nu e suficient să luăm act de existența sau tendința de conturare a unei noi estetici; facem un pas mai departe când constatăm că un punct comun al ei este aplicarea unui set de principii teoretice care exced contextul obiectului asupra cărora se aplică. Or, aici ne aflăm în preajma unui risc major. Mergem din nou, spre exemplificare, către Joseph Conrad şi Chinua Achebe. Ceea ce i se reproşează romanului Heart of Darkness este rasismul său explicit. Bunăoară, spune Achebe, de ce nativii din romanul lui Conrad nu folosesc un limbaj articulat, de ce, în roman, numai omul alb vorbeşte, de ce râul Congo este descris ca aparținând unei lumi primordiale, necivilizate, în vreme ce Tamisa are o noblețe aristocratică?! Găsim aici o foarte interesantă problemă de metodă, asupra căreia trebuie să ne aplecăm, pentru că, în multe feluri, ne priveşte în mod direct. Rasismul, în accepțiunea folosită de Achebe, este un concept dezvoltat în secolul XIX, dar îmbogățit, cu conotațiile pe care le are astăzi, abia în secolul XX. Aşadar, la 1899, când Conrad îşi publică romanul, rasismul nu era, nici pe departe, ceea ce este el astăzi. Aceeaşi problemă de metodă apare în analiza naționalismului şi antisemitismului lui Eminescu, spre exemplu. Ele nu sunt legitime şi nu pot fi în niciun fel legitimate. În acelaşi timp, analiza lor nu poate ignora evoluția conceptului de naționalism. Accepțiunea de azi a naționalismului are foarte multe puncte de divergență cu ceea ce însemna naționalism în secolul XIX. Cele două războaie mondiale au adăugat tuşe noi, mai grave, dure, vechiului sens. Riscul este, aşadar, ca această nouă estetică de care vorbeam să smulgă obiectul analizei din context sau să îl privească în aşa fel, încât să pară că toată literatura lumii ar fi fost scrisă ieri. Există, fără îndoială, concepte moderne care pot funcționa retroactiv şi care ajută la înțelegerea unui text literar în sensul deschiderii de care vorbea Umberto Eco. Bunăoară, e fecund să discutăm literatura în termenii intertextualității, ai trecerii de la muzica tonală la cea atonală, ai deschiderii indicate de fizica einsteiniană, chiar dacă toate aceste concepte sunt, mai degrabă, produsul modernității. Nu, însă, la fel se întâmplă cu acele concepte care depăşesc sfera culturalului şi pătrund în cea a istoriei sau a politicului (naționalism, rasism etc.).

Se pare că principiul fundamental al noii estetici derivă dintr-o necesitate şi dintr-o nemulțumire. Necesitatea de a oferi textului literar noi sensuri şi nemulțumirea de a limita înțelegerea ficțiunii prin prisma unei estetici ce lucrează în termenii definiți de Baumgarten, în 1750 (frumos vs. adevăr). Într-o lume a fizicii cuantice şi a avionului supersonic, nu mai este suficientă lectura în cheie tradițională. Ea nu mai are multe de oferit. Dovada certă că o astfel de lectură s-a epuizat o găsim în tentativele, mai mult sau mai puțin încununate de succes, de a analiza ficțiunea în termenii psihoanalizei freudiene, a marxismului, a feminismului, a postcolonialismului etc. Rezultatele unor astfel de analize pot părea sau chiar pot fi bizare, însă ceea ce mi se pare mai important este că ele există ca tendință; febrilitatea cu care se caută alternative este semnul epuizării criticii literare, în sensul ei clasic. Analogia este conceptul ce reflectă cel mai bine această schimbare de paradigmă. Citez din Umberto Eco: „Este riscant, desigur, să stabilim simple analogii; dar este la fel de periculos să refuzăm să descoperim raporturi din cauza unor fobii neîntemeiate față de analogii, proprii spiritelor reduse sau inteligențelor conservatoare”. Sistemul de relații, de conexiuni aflat astăzi la dispoziția noastră este cu mult mai vast decât cel de care dispuneam cu, să zicem, un secol sau o jumătate de secol în urmă. Ceea ce transmitea Shakespeare conştiinței critice a unui cititor, fie el şi specializat, la început de secol XX, e diferit, nu calitativ, ci în termenii complexității, față de multitudinea de noi sensuri pe care textul shakespearian le are astăzi, în secolul XXI. Iar pentru accesarea noilor sensuri, se cer dezvoltate şi noi concepte şi metode, adică o nouă estetică. Ea apare azi articulată în câteva dintre tendințele ei fundamentale. Rămâne doar de văzut cum va arăta literatura şi cum va reacționa odată ce asupra ei va acționa un instrumentar teoretic nou.