SPERANȚA CA ANTIDOT AL FRICII ÎN MEMORIALE DE VASILE PÂRVAN (I)

S-au împlinit anul trecut, pe 28 septembrie, 130 de ani de la naşterea întemeietorului şcolii româneşti moderne de arheologie, epigrafie şi istorie antică, Vasile Pârvan. În anul în care atingea vârsta de 41 de ani, şi anume în 1923, îi apăreau două cărți în editura „Cultura Națională” – a cărei societate editorială o întemeiase tot el, cu puțină vreme înainte, alături de alți colaboratori (între care Dimitrie Gusti, Marin Simionescu-Râmniceanu, Octavian C. Tăslăuanu ş.a.) –, ambele cărți în colecția „Țara noastră. Culegere de scrieri pe înțelesul tuturora despre pământul şi poporul românesc. Condusă de Vasile Pârvan”. Unul dintre volume se intitula Începuturile vieții romane la gurile Dunării şi era însoțit, de-a lungul celor 247 de pagini, de două hărți şi de 110 ilustrații ale unor „locuri şi lucrări antice”. Cel de-al doilea volum era intitulat Memoriale şi avea 227 de pagini care nu erau însoțite de nici un fel de ilustrații, toate capitolele alcătuitoare ale cărții fiind, însă, precedate de motto-uri semnificative, unele aparținându-i chiar autorului.

De la apariția, gândită concomitent, a acestor două volume, s-au scurs până în prezent 90 de ani. Titlurile cărților din 1923 sugerează o considerabilă diferență şi deosebire a conținuturilor lor. Într-adevăr, volumele par a fi legate, fiecare, de câte o direcție majoră distinctă din activitatea de mult reputatului, la acea dată, savant român. Astfel, Începuturile vieții romane la gurile Dunării îmbrățişa strict domeniul ştiințific, erudit profesionist, al autorului şi trimitea, direct sau indirect, la alte lucrări (articole, studii restrânse), de aceeaşi factură şi tematică, publicate de Pârvan tot în anul 1923. În schimb, Memoriale, nu mai departe prin însuşi titlul lor, sugerau şi, la lectură, ofereau publicului larg şi variat incursiuni, în istoria mai recentă sau mai îndepărtată, nelegate de o investigație, de o cercetare pur ştiințifică, ci alcătuind doar meditații sau reflecții pe marginea Istoriei şi a materiei infinite şi a curgerii ei, din unghi vădit filosofic, respectiv moral. O sumă (mai mare!) de articole şi intervenții scrise, inclusiv în presa românească interbelică, apărute în acelaşi an 1923, atestă legătura directă şi a Memorialelor cu un alt gen de activitate, una de natură cultural-istorică mai largă, deschisă marelui public, dar şi, în sfârşit, cu o activitate cronicăresc-administrativă, ilustrată de rapoarte şi „răspunsuri” ocazionale.

Diferența de abordare între cele două – singurele, de altfel, în 1923 – volume este doar în aparență radicală. Lectura atentă poate, totuşi, descoperi greu sesizabile, la o primă vedere, fire care leagă conținutul cărților voit orientate spre orizonturi deosebite ca formație. Prima secțiune a Memorialelor, numerotată cu cifre romane (care ajung, cu ultima, Laus Daedali, la totalul de şase), şi-ar găsi locul, fără nici o inadvertență şi ezitare, în cuprinsul volumului Începuturilor, căci despre atari „începuturi” ale viitoarei ființări daco-romane în Dacia Pontică este vorba în acest text inițial al Memorialelor, simetric intitulat, ca şi ultima secțiune, prin oratoricul, dar şi liricul termen de laus (aici, uitae), text purtând subtitlul Gânduri despre lume şi viață la greco-romanii din Pontul Stâng. În egală măsură, Laus Daedali, nu întâmplător ultima secțiune a Memorialelor, text subintitulat semnificativ Tăcere, ar fi putut figura ca o anexă estetico-filosofică sui generis la monografia originilor romanității pontice, având ca domeniu larg de referință arta antică păgână.

Deşi aproape centenare, ambele cărți continuă să uimească generații de cititori prin permanenta, aş spune recurenta lor actualitate. Cu un plus pentru Memoriale, care, prin vibranta lor configurație literară, preponderent poetică, în speță lirică, se vădesc a fi imune şi intangibile la virusul anacroniei ştiințifice.