NOTE DESPRE POEZIA LUI MARIUS ROBESCU

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

Universul imaginar al poeziei lui Marius Robescu (1943-1985) s-a închegat cu o oarecare dificultate. În a doua sa carte, Viața şi petrecerea (1969) poetul mai recurgea la mici narațiuni parabolice, cu abstracțiuni ce încercau plasticizări trudnice, evitând aproape total confesiunea şi ratând individualizarea discursului sabotat de prețiozități şi artificii („sălcii amare exultau a bunăvestire”, „cu sângele-timp dâre pe piept”, „sâmburi de rod hărăzit”, „trupul întâmplării …dat hrană animalului cu verde crustă” etc.). Când accentele confesive apar, salutar, spre finalul cărții, ele exprimă, mai convingător, o stare de oboseală, o retragere a ființei epuizate, descărnate, retractile, sugerată deja de un titlu precum Mereu şi după toată lumea: „Ieşim dintr-un dans / cu palma lipită de inimă, / copleşiți ne închinăm, mulțumim. / Sunt cel părăsit, regăsit /Timpanele bat şi eu mă retrag, / mor şi aştept / mereu după toată lumea / descărnat ca o frunză de toamnă. / Şi numai tu îngenuncheată / pe un glob muzical, orbitor, / îți laşi brațele – / deznădejdea finalului”... „Pe țărmul unor depărtate muzici” ar vrea să doarmă, în alt poem, omul amenințat de insomnii, - şi în asemenea versuri e de căutat, poate, filonul autentic al unui lirism ce începe să se cristalizeze tot mai convingător şi mai bine personalizat în context.

Proba majoră a acestui lirism particular o oferă însă poeziile din Clar şi singurătate (1972), ce stau sub semnul grației şi al tandreții, în reverii de accent uşor elegiac, dominate de câteva motive lirice înrudite, ce dau unitate ansamblului. Limpiditatea, clarul, transparențele lumii domină visarea subiectului liric. Acesta se vrea străbătut de raze ca un „mediu pur”, se metaforizează ca „sabie înlăcrimată”, înconjurată de „suflete uşoare”, notează „zori friguroşi” şi „reci privelişti” acvatice, îngenunche, cu „sânge luminos”, pe piatra de rugă, sub sunet de clopot spart, străbate „păduri de sticlă” pe țărm de lac „mai limpede ca aerul”, simte că se scufundă în „unda serafică” a limfei de pe „canalele toamnei”, se imaginează „culcat ca o aripă, gol, / întins sub puterea de spade”, cântă printre lacrimi, simte cum „ruga fricoasă” i se târăşte „mirosind depărtatele sunete”, contemplă „liniştea din spațiile-nalte”, caută transfigurarea celor îmbrăcați în lumină, aude cum „de puritate, nervul gol, / un clinchet scoate, alb, fără durere”.

O anume fragilitate a ființei e sugerată prin contrast cu puținele imagini evocând fierul, duritatea şi rezistența metalului, ori în propunerea unei atmosfere securizante, cu „trecere de ape line” şi o „prea împăcată rotire / a timpului cu aripă subțire / a timpului ce în văzduh e aer / şi e apă limpede pe ape / în care blând ne aflăm înveliți / ca ochiul în pleoape...” Niciodată până acum regimul discreției n-a fost atât de marcat la Marius Robescu ca în această carte a abandonului de sine în voia senzațiilor eterate, a calmei învăluiri a luminii ocrotitoare, invocate cu un soi de timiditate şi de pudoare, rare în context, cu ceva de ritual acordat cu mişcările naturii, ale elementelor în consonanță cu eul meditativ.

Elemente importante pentru articularea viziunii, în sensul acestei reverii a purității precare şi mereu primejduite se prelungesc în Utopia ninsorii (1975), unde un poem ce dă titlul volumului imagina oamenii cu inima înfăşurată într-un fulg de zăpadă, „prinşi în paraşuta albă a sufletului”, iar subiectul liric se vedea înconjurat de aripi de fluturi care îi puneau pe chip, din „polen sideral, ca faraonilor, o mască de aur”, încât putea adormi, cu sentimentul protecției depline, chiar fără brațele „împreunate a rugă”, repede şi brutal tăiate de „foarfeca grădinarului”. Deşi nu lipsesc impulsurile de luptător şi nici imaginile agresivității lumii din jur, aspirația profundă a eului este domolirea stărilor de tensiune la care obligă realul inconfortabil, cum ne spun două foarte frumoase şi sugestive versuri: ”să mă desăvârşesc, să mă împac / ființa să-mi transform în prevestire”. În postfața sa la antologia din 1980, Spiritul însetat de real, Petru Poantă surprindea foarte exact această stare de spirit: „În secolul cinismelor, al brutalității limbajului, el preface, paradoxal, inefabilul, puritatea, transparența, în imagini ale singurătății”. Iar confratele Adrian Popescu scria sugestiv că „miracolul irumpe în plin banal ca o meritată răsplată a suferințelor, îndurate cu paciență, lăsând micile şi marile drame să-i modeleze chipul, să-i şlefuiască trăsăturile, conferindu-i o puritate de medalie”. (v. Asprimea clarității, în vol. Spuma şi stânca, Ed. Dacia,Cluj, 1991, p. 113).
Sub titlul cam prea programatic, totuşi, şi sec, Spiritul însetat de real (1978), sunt aşezate poeme ce prelungesc frumos începutul acestei obsesii a insingurării fertile, într-un fel de aură luminoasă – „departe de lume / şi totuşi în inima ei”, „necunoscut... şi singur / însă covârşit de grație, atotştiutor”.Starea de uşoară beție, de somnolență aburoasă, convine subiectului ce se lasă „pradă extazei / cu gust amar de mugure pe buze”, zărind „de departe în spațiu... jubilația unei mingi albastre”, într-un poem ce-şi strică finalul în care pretinde a simți cum „în corpul cu atomii dilatați / necontenit picură naşterea tragediei în muzică” (s.n.). Sărind şi peste pretențioasa „pâine a însingurării” şi peste „pielea sentimentelor mele” din alt poem, dăm, în Doi sori, de versuri revelatoare pentru o poetică ce-şi regăseşte, lent, momentele de trăire adevărată în mici întâmplări care declanşează aceeaşi stare de luminozitate punctuală a ființei: „în fiecare seară cobor în parcul obscur / (de la o vreme am crezut că / numai întunecosul e viu) / dar mă împiedic de resturile false ale zilei / ambalaje foşnitoare şi mucuri de țigări / până şi lacul mi se pare de țiplă // o dată însă am întâlnit un arici / animal tandru şi uşor de înşelat / singur îşi aşternea de somn / la rădăcina unui arbore pe câteva paie / ca pe un pumn miraculos de raze // de atunci pentru sărăcie şi inocență mă rog.” Sub un alt titlu, Grația, un glas de zeu provoacă un proces de subită transmutație şi de fericită înstrăinare față de lumea din jur, trecerea într-o stare muzicală de excepție; un poem antologic precum Lebăda netulburată (apreciat superlativ şi de Ştefan Augustin Doinaş) atrage atenția de asemenea asupra introducerii în plină desfăşurare, cvasi-epică, de fapte cotidiene (aici, călătoria spre un prieten în agonie şi moartea acestuia), a câte unui „amănunt” devenit emblematic şi revelator, ca imaginea unei lebede sub un pod de cale ferată, regăsită la întoarcere în aceeaşi stare de seninătate netulburată, „acoperind cu pieptul învolt / o altă imagine a vieții cu care nu se va mai întâlni niciodată”. Altundeva, „sufletul ca o capsulă de oțel” se simte înlocuit cu „un suflet de pâine / cuviincios, hrănitor” – şi aici e chiar simplitatea, ca şi franciscană, care lipsea unei poezii prea încremenită în răceala ei inițială. Ceea ce se caută şi se cucereşte acum e „densitatea propriei ființe”, paradoxal ucigaşă ori invitând doar la o salubră izolare față de „oaspeți” şi „daruri”: „desigur ei te văd încăpățânat / locuind de-a dreptul într-un cub / (n-ar fi greşit: unghiurile drepte şi muzica / îndulcesc nervii ce zbârnâie toată ziua ca sârmele de telegraf) / ... / ca în copilărie: deşi ți-e foame / rămâi totuşi ascuns sub scară / să plângi / nu răspunde celor care te strigă la masă” (Respirație liberă).

Aproximarea unei definiții a Poeziei se face, totuşi, propunând o stare de căutare dificilă ce nu aspiră la o figură geometrică pură a expresiei, ci se dedă mai degrabă căutării nesigure într-o zonă obscură a eului, comunicând cu straturi ale unei geologii parentale, evocate tandru: „eu însă ca s-o întâlnesc / trebuie să umblu cu mâinile oarbe / în cămara năduşită a sângelui / neştiind dacă nu cumva o sugrum / pe-ntuneric // zi de zi mă uit ca un fotograf / prin mâneca hainei tatălui meu mort / unde roiesc de şapte ani furnicile / pândind să-i imprim pe suflet imaginea / .../ dar cruzimea şi riscul nu mă ruşinează / ci mă umplu cu un fel de dibăcie din dragoste / nu e de mirare: i-aş fi croitorul / care şi legat la ochi îi coase veşmintele”. „Un fel de sentiment al pieirii” marchează aceste versuri tulburător premonitorii, ca în Magie, unde o țigancă, „fără s-o rog ea trase cartea / cu inima mea drept la mijloc / şi pe inima mea roşie roşie / îşi puse degetul negru murmurând”...

Pe un teren accidentat evoluează versurile din cartea următoare Pielea minotaurului (1982), unde artificiile reapar („zidul opac al timpului”, „presărând sare pe sufletul serii”, „un caier al suferinței”, „un cuvânt cu sufletul rece”...), dar rezistă câteva texte ce acceptă simplitatea „marilor şi măruntelor fapte ale vieții”, printre care rețin expresiv senzația frustă asociată iarăşi cu puritatea copilăriei: „îmi înghețau călcâiele de sticlă translucidă / în roua grea a neuitatei dimineți”; sau: „iată cum ne pândeşte absolutul: în felul în care-ți striveşti, de pildă, degetele-n uşă”; şi încă: „(singur fiind - par însoțit) / deoarece în timp ce îngerul celorlalți nu se vede / îngerul meu se vede”. Câteva, puține, note ironice înviorează clişeele ce amenință la alte pagini, ca în Poziția de meditație: „Poziția de meditație stimați meditativi / dragi amatori de tehnici spirituale / cea mai bună poziție de meditație / este cu capul sprijinit în mâini / şi picioarele sângerând într-o apă”, „chiar mâncat de fiare / e mai dulce să dispari / decât în oraş strangulat cu cravata”...

„Ceața colorată a visului” în care la adresa unei păsări ce „calcă stângaci pe nisip”, „inima aşteaptă / o orbitoare ştafetă” solară (din poemul inaugural al Inimilor de platină, (1984), intitulat Falezele pure, promite continuarea aceluiaşi drum. Discursul poetic se desfăşoară şi aici pe pragul dintre un afară al încordărilor vitale şi căutarea unor stări de echilibru şi seninătate, - claritatea care revine ca o necesitate a spiritului. În acest înțeles se exprima şi Eugen Simion, notând „un lirism de cumpănă, ieşit dintr-o încordată, totuşi, nu spectaculoasă, stare de veghe” (v. Scriitori români de astăzi, III, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 367). Problematica raporturilor dintre poezie şi real a fost, de altfel, un filon tematic urmărit de lectura specializată, care a înregistrat accentul particular pe care îl capătă în poezia lui Marius Robescu reflecția asupra posibilităților de echivalare a zisului „real” cu lumea verbală. Mihaela Ursa, de pildă, scrie că: „ ‚Realul’ lui M.R. este poezia: nu cuvintele, ci poezia ca gest concret, ne-mediat al existenței”, „atingerea spațiului extrem de îngust şi de greu accesibil în care gândul, realitatea sunt identice cu expresia lor”; „poetica lui M.R. ascunde mai degrabă o încercare de re-fundamentare alfabetică, înlocuirea limbajului de cuvinte cu un limbaj de lucruri, umori şi obiecte” (v. Dicționar analitic de opere literare româneşti, I, A-M, Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2007, p. 391). O carte evocând întâmplări din biografia autorului ar fi atunci mai degrabă „de mirosit” decât de citit, „din poemul adevărat se învață mai mult decât din sintaxă // istoria naturală / mulțimea speciilor create // iar ceea ce nu se vede în afară / în tine se scrie cu litere strâmbe”, „cerul gurii vreau să-l scot la lumină”, „omul cu goluri”, artefact „neavând o existență completă”, rămâne doar un adăpost neutru pentru ființe, „visează zadarnic că ridică de pe jos un grăunte” pentru porumbelul pe care-l poartă, totuşi, la butonieră, şi e „stăpânul marelui sigiliu de gheață”, adică al morții; speriate de cataclismele naturale, furnicile cu ouă în spate se refugiază „în pagini de carte / şir după şir prefăcându-se moarte” ş.a.m.d.

O ambiguitate importantă rămâne totuşi la nivelul acestei reflecții, căci, dacă privim mai atent poemele, regimul psihic sub care stau asemenea abordări e mai degrabă unul al ezitării, al indeciziei: subiectul râvneşte la carnația realelor, însă lasă balanța să oscileze şi către înfățişările transfigurate ale lumii exterioare, visând la oazele ei luminoase, decantări spirituale în învălmăşeala concretelor.”Măsura de aur” a lucrurilor, cu „prea aspră claritate in-umană”, dezvăluită în lumina unei primăveri care urmează să năvălească asupra ei cu „frunzişul bogat” ce va reface ordinea naturală în care „vom răsufla fără teamă”, reapare din când în când în spațiul reveriei ca termen de spiritualizare a viului, când revine „grația” luminării şi a iluminării ființei, ca în acest frumos Portret de femeie care „doreşte cu blândețe”: „chipul tăcut / are multe zăvoare / totuşi lumina turnată în forme / scapă şi inundă în clipe de grație”. Un titlu de poem semnificativ este Pas şi renunțare, sub care citim: „de la distanță mângâi creştetul / în jurul căruia aş vrea să fiu / aureolă condensată / .../ descriu întinse cercuri / cuvintele pe care i le spun / concretul însă mult mai simplu e / de lipsa lui sunt învinovățit”. Surâsul, despre care se glosează liric în alt poem, apare deopotrivă „tandru amical şi străin”, sugerând o varietate de stări şi de atitudini în fața lumii... „Vina” despre care se vorbeşte e, din fericire, mai rară în acest volum, deşi nu lipsesc noțiunile mai comod plasticizate, iar aplecarea spre alegoric n-a dispărut cu totul.

Mărturisită pe coperta a patra a volumului Joc şi înviere (1985), preocuparea pentru „destinul cuvântului”, nu cel „suflat ca pleava în ochii cititorului”, ci acela care e pus încă o dată „la încercare”, e efectiv centrală aici, pe o linie, altminteri, de continuitate cu un filon tematic puternic şi în versurile din celelalte cărți. Tensiunea ambiguă dintre „spirit” şi „real” reapare aici încă în poemul inaugural, Moştenirea: sâmburele primit ca moştenire nu trebuie să încolțească generând o vegetație sufocantă pentru subiect, ci – se sugerează – acesta se cuvine a fi lăsat să-şi construiască singur propriul univers, având doar modelul, semnul esențial al legăturii cu trecutul şi, extrapolând, cu originarul, teluricul, elementaritatea ființei. Pe de altă parte, simpla rostire a cuvântului apare insuficientă ca mijloc de captare a realului, ceea ce se vizează e un limbaj în osmoză organică cu corporalitatea: „cuvântul se compune din sunete / iar sunetele şi-au înfipt rădăcinile / în gâtlejul meu / mi-e frică vorbind / să nu-mi smulg omuşorul / fiecare sunet sunt eu diferit de mine”... O altă limbă – cum spune un titlu de pe pagina următoare - care e aceea a materiei şi a formelor sale primare de manifestare concurează limba poetului ca individ: „o limbă a splinei o limbă a nisipului / o limbă a fructului şi o limbă / a ochiului pineal”. Mai încolo, chiar dacă se simte „un sfânt cu fruntea înconjurată / de baloanele colorate ale vocalelor / şi (cu) picioarele vârâte strâns / în încălțămintea de fier a consoanelor / maestru în navigația cuvintelor”, poetul nu se defineşte mai puțin drept un „pilot pe vreme de ceață / fără clopot de avertizare / ... / în timp ce istoria pipăie fără folos / urmele capului tuns nr. 0”.

Ipostaza de „operator al limbajului”, atât de frecventă în context, nu pare a fi, totuşi, cea mai convenabilă pentru universul lui Marius Robescu, care rămâne doar un aspirant la comunicarea osmotică dintre cuvânt şi trăirile cvasiviscerale ale subiectului în comunicare cu lumea senzației, a materiei vii. Un mic poem, Tăcerea, însumează cele două perspective asupra eului şi a lumii, reactualizând reveria unei viziuni spiritualizate ce părea concurată în mod disproporționat de atracția trăirilor elementare: „Cu toții am fost dăruiți din naştere / cu auzul mare şi auzul mic // auzul mic prinde sâsâitul şarpelui / şi ne ajută să supraviețuim // auzul mare e destinat / muzicii sferelor şi a gândului // cei mai mulți oameni şi-au dezvoltat / în exclusivitate auzul mic / foarte mirați se uită prin urmare / la câte unul care ascultă tăcerea”. Se dovedeşte, de fapt, că ele coexistă într-o stare de tensiune permanentă, „iluminarea” şi „clarul” din atâtea alte texte nu pot fi omise din ecuația majoră a scrisului său. S-ar putea spune chiar că această deschidere e esențială pentru a-i defini originalitatea, prin propunerea unui fel de joc între apropierea şi depărtarea de obiectul poeziei, „pas şi renunțare” – cum suna un titlu din Inimile de platină. „Trăirea unificată a incompatibilului”, „căutarea fără speranța găsirii”, „experiență a iluminării interioare” pe care Marian Popa le atribuie poetului nostru din perspectivă taoistă (v. Istoria literaturii române de azi pe mâine, Ed. Semne, Bucureşti, 2009, p. 456) e o ipoteză de lectură creditabilă.

În Joc şi înviere, poetul face şi câteva exerciții de poezie bucolică (trei poeme poartă titlul Bucolică) – propune într-unul dintre ele o reverie selenară în mediu urban – „aseară ascensorul mirosea proaspăt a fân” –, într-un pahar de vin băut cu prietenii cade, semn al „grației”, o picătură din seva nouă a viței... Asemenea piese certifică încă o dată cât de importantă este în mecanismul construcției viziunii poetice a lui Marius Robescu inserția câte unui dat senzorial, a unuia dintre „măruntele fapte ale vieții”, chemat să se asocieze fertil cu trăirea „stării de grație”, pe care, într-o mare măsură, o şi provoacă.