E. LOVINESCU, ROMANCIER. FARMECUL DISCRET AL MELODRAMEI

Nici Călinescu nu e mai indulgent, de vreme ce plasează romanul, din punct de vedere estetic, în trena literaturii lui Duiliu Zamfirescu şi a romanului de secol XIX. Desuetă, aşadar, ca formulă, proza lovinesciană ar ilustra şi o tipologie învechită (femeia victimă, parvenitul), ceea ce relevă măsura covârşitoare în care Lovinescu rămâne „în substanța lui omul generației sale”. Citită totuşi ca „un poem al inadaptabilității”, cu evident „caracter autobiografic”, literatura criticului satisface şi gustul cititorului modern, mai puțin sensibil la nota sentimentală, de romanță provincială, care face din Bizu „un Amos Bujorescu mult mai sălbatic, mult mai incapabil de a evolua spre fericire”, iar din creatorul său, un fel de Brătescu-Voineşti „în varianta mai obiectivă a d-lui Cathon Theodorian”. Favorabil la început, verdictul devine apăsat negativ atunci când criticul evaluează global activitatea literară a autorului Istoriei civilizației române moderne. Pentru Călinescu, confratele mai vârstnic nu-i decât un spirit cancanier, lipsit de cultură filosofică, „scriitorul întru eternitate minor”, „un Nisard poligraf”. 

Din păcate, execuțiile de acest gen, venind din partea criticilor mai tineri, la a căror părere ținea foarte mult, l-au afectat pe Lovinescu atât de mult, că nu şi-a mai publicat în volum ultimul roman, Acord final, apărut doar în foileton, în paginile Revistei Fundațiilor Regale (nr. 12/ 1938 şi numerele 1, 2, 3, 4 din 1939), şi editat postum peste mai bine de trei decenii de la data elaborării, abia în 1974. Consultând „agendele” din aceşti ani, remarcăm frecvența notațiilor cu caracter confesiv, care mărturisesc o stare acută de rău existențial, de insatisfacție pe toate planurile. Şi tot acum, după despărțirea de soție, criticul se vede efectiv asaltat de femei – dar, departe de a fi măgulit, Lovinescu e antrenat cu vădită neplăcere în afacerile de sentiment, încercând pe cât posibil să le evite printr-o atitudine înțeleaptă, de olimpian sastisit de viață. Nu reuşeşte însă întotdeauna, ceea ce-l va fi determinat, probabil, să se gândească la „ideea romanțării morții lui Odobescu” (12 dec. 1938) – scriitor cu care se simțea afin în multe privințe (temperamentul decadent, de colecționar, pasiunea pentru antichitate şi pentru arheologie, cultivarea eseului erudit, ironia etc.), şi de care-l apropia probabil şi „accidentul” tardiv, mai precis, iubirea melancolică a bărbatului trecut de amiaza vieții pentru o femeie cu mult mai tânără.  Gabriela Omăt, editoarea „agendelor”, a identificat „obiectul” acestui amor târziu în persoana Ioanei Postelnicu („Popea”, în caietele criticului), ce i-ar fi slujit prozatorului drept model pentru mai multe personaje feminine din romanele sale. Acribioasa cercetătoare identifică elemente din profilul psiho-somatic al „muzei” lovinesciene atât în Silvia, cât şi în Mili (despre Popea aflăm, dintr-o notiță din 3 februarie 1939: „S-a sesizat că e Mili”). E. Lovinescu distribuie, aşadar, trăsăturile unei persoane reale „în două personaje diferite, chiar din acelaşi roman”. Despre Mili, spre exemplu, „divulgă el însuşi că ar fi şi o mască a lui Bizu”. 

Din aceste exemple şi multe altele încă, Gabriela Omăt trage concluzia că geneza personajului lovinescian e un proces foarte complicat, câtă vreme admite şi „transferul unor date din psihologia proprie asupra unui personaj... feminin”. De asemeni, nu poate să nu ne rețină atenția o însemnare ca aceea din 26 oct. 1937 („călătorie manquée la Constanța”), prețioasă prin faptul că la Constanța călătoreşte şi Bizu, şi încă de două ori, mai întâi în compania Dianei, apoi în tovărăşia Silviei. Pe de altă parte, e binecunoscută oroarea scriitorului față de călătorii. Ce-l va fi îmboldit, atunci, să plece la Constanța? Şi de ce a regretat el, ulterior, voiajul cu pricina? La mijloc trebuie să fie, probabil, căutarea unei surse inspiratoare, regăsite, spre exemplu, atât în atmosfera patriarhală de la Fălticeni, cât şi pe străzile vechi ale Iaşului (vezi mărturiile scriitorului din „agende”). Pornind de la astfel de observații, Gabriela Omăt ne propune o foarte interesantă lectură „cu cheie” a literaturii criticului, îndemnându-ne să citim ficțiunile acestea romaneşti ca pe o „prelungire a memorialisticii”, ce l-ar putea explica mai bine „pe omul controversat şi puțin cunoscut care era el însuşi”. Şi tot consemnările cu caracter intim explică motivele pentru care scrisul lui Lovinescu devine „testamentar”, lucru vădit în „relaxarea cenzurii sobrietății” manifestată „şi în direcția pateticului, tragismului şi confesiunii sentimentale, dar şi în cea a condimentelor de limbaj caricatural, grotesc sau sarcastic”. În plus, Lovinescu însuşi a încurajat în repetate rânduri, după cum am văzut, procedeul confruntării textului literar cu subtextul său biografic. 

Nu mă voi angaja, acum, într-o interpretare de acest gen. Voi reveni cu detalii în capitolul consacrat ciclului eminescian. Urmărind, ca de obicei, geneza formei romaneşti, am cules din „agende” doar următoarele însemnări de oarecare interes pentru „analiza” de față: „30 iunie 1938. Încep romanul care deviază; nu va mai fi probabil Silvia”; „1 iulie 1938. Scriu 22 p. Bârzulica (devenită Acord final). Romanul se angajează definitiv pe linia Mili-Bizu”. După cum se poate observa, prozatorul ar fi dorit să abordeze un alt „caz” de psihologie feminină, opus celor de până acum, însă tratat în maniera deja consacrată (de comentariu analitic pe marginea unor nuclee epico-dramatice), pentru ca, involuntar, romanul să dobândească altă formă, reclamată chiar de procedeul „personajului-replică” şi al motivelor repetitive, extins pe final, la nivelul întregului ciclu, într-o compoziție aluvionară, de tip simfonic (era să zic polifonic – numai că polifonia, dacă-l consultăm pe Bahtin, e altceva). Nu întâmplător, ca şi în Viață dublă, prozatorul va aduce din nou în prim plan „oglinda” – element simbolic, dar cu o foarte precisă menire în angrenajul epic, câtă vreme oferă autorului (şi personajelor sale) posibilitatea substituirii „realității” cu analogonul ei imaginar, reduplicabil ad infinitum, după gustul şi predispozițiile lectorului-privitor. Am să dezvolt observația în cele ce urmează.

 

Deocamdată merită semnalată, repet, continuitatea epică mai firească dintre romanele 3 şi 4 din ciclu, ceea ce nu contrazice nicicum principiul de bază al poeticii lovinesciene, care defineşte opera în totalitatea ei ca joc de oglinzi sau de cutii chinezeşti. Ca atare, în prim planul narațiunii îl regăsim de la bun început pe nefericitul Bizu gata de plecare, dar permițându-şi totuşi un scurt răgaz, în vederea lichidării tuturor legăturilor cu trecutul. În această stare de spirit confuză e acostat de Silvia, o tânără fâşneață, care-şi pune în gând să-l învețe să patineze. „Sveltă”, cu „față deschisă cu profil fin lungit, de o veselie ce-i dilata pupilele albastre”, cu părul „tăiat scurt, băiețeşte”, „ruginiu ca frunza de tutun”, Silvia reuşeşte să-şi impună voința, arătându-i lui Bizu că sportul nu-i lucru rău. Şi doar ştim cât detesta eroul lovinescian tenisul, mai ales dacă era practicat de femeia iubită! Numai că pe Silvia n-are cum s-o iubească aşa, deodată, chiar dacă întrezăreşte în strunga dinților ei „o poartă spre necunoscut”. 

Alertată de Rosina, care-i mărturiseşte intenția lui Bizu de a părăsi țara, Mili încearcă să-l înduplece să rămână şi-l caută la hotel, unde agronomul petrecea deja în compania noii sale prietene. Impresionat de gestul femeii, care-şi punea în joc onoarea de dragul lui, Bizu îi mângâie mâinile „blând, cum nu i le mai mângâiase nimeni”,  pentru a plânge apoi împreună, ca nişte ființe din „acelaşi aluat sufletesc”, împărtăşind deopotrivă „dezgustul vieții”. Mulțumită că şi-a atins scopul, în drum spre casă, Mili rememorează secvențe din întâlnirea abia consumată, impresionată de sensibilitatea bărbatului cu lacrimă uşoară dar, mai ales, de delicatețea lui (îşi scosese haina fără s-o jignească – detaliu reluat obsesiv, ca simptom indubitabil al îndrăgostirii). Prin comparație, soțul face figură jalnică, de ins trivial („bădărănia, egoismul, nedelicatețea lui o dezgustaseră de la început”), iar Mili se decide să divorțeze, cu gândul la un alt mariaj, ideal, alături de Bizu.

Narațiunea se derulează pe două planuri, care alternează cu oarecare regularitate, pentru a interfera la un moment dat, „angajându-se definitiv pe linia Bizu-Mili” şi scoțând-o pe Silvia din scenă, cum ne avertizează dealtfel, am văzut, şi mărturisirea scriitorului din „agende”. Cât timp totuşi Silvia rămâne în joc, Bizu pare robit de farmecul ei şi ignoră complet pe cealaltă femeie, în sufletul căreia nu e în stare, deocamdată, să desluşească ceva. Cu toate că s-a vorbit de caracterul curativ al noii legături amoroase, menite a vindeca sufletul rănit al bărbatului, comportamentul celui abia făcut de ruşine nu lasă deloc impresia că s-ar fi schimbat în vreun fel, şi nici că îndrăgostitul de „icoane” ar fi priceput ceva din lecția dură administrată cu cinism de femeia mult adorată. Aşa cum Diana izbutise să-l convingă uşor, recurgând la trucul melodramatic al „tezaurului de la Pietroasa”, nici Silvia nu are mult de luptat, atuul ei major fiind că afişează o feminitate frustă, deloc enigmatică, la antipodul Dianei. Nefiind niciodată gânditoare sau absentă, ci „pururi prezentă, în căutarea unei situații vesele”, fata are inițiativa în toate cele, şi-l impresionează pe Bizu prin naturalețea cu care îi sacrifică, lui, fecioria. Neobişnuit cu astfel de gesturi, agronomul reacționează stângaci, simțindu-se numaidecât dator s-o iubească. Dar tot îndrăzneața femeie e cea care-l consolează, luându-i capul în mâini, într-o scenă de o crasă vulgaritate. „S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple; de acum n-o să te mai doară...”, glăsuieşte fosta fecioară, la finele partidei de sex, mărturisindu-i că se îndrăgostise de el mai de mult, chiar de când venise la minister, ca dactilografă. Deşi va fi debutat, poate, ca un coup de foudre, cum recunoaşte chiar ea („te-am iubit de cum te-am văzut”), iubirea Silviei găseşte în slăbiciunea bărbatului aproape dezonorat prilejul ideal de a înflori. Întâlnirea de la patinoar nu a fost, deci, o pură întâmplare. Deşi fusese avertizat şi de amicul Raicu asupra legăturilor dubioase dintre dactilografă şi directorul Alexiu, Bizu e prea tulburat pentru a intra deja la idei şi cere fetei, după episodul dezvirginării, câteva zile de reculegere. 

Comparând, retrospectiv, comportamentul celor două femei (Diana şi Silvia), inginerul exagerează iar, în spiritul concepției sale maniheiste, şi ajunge la concluzia necesității unei hermeneutici în răspăr, cu semn negativ, singura capabilă, după credința lui, să descifreze adecvat semnele lumii. Luând drept adevăr ceea ce nu era decât aparență, Bizu se înşelase amarnic - de unde şi noua lui convingere, că nimic nu e, în realitate, ceea ce pare a fi. Dimpotrivă, candoarea poate ascunde foarte bine ticăloşia (ca în cazul Dianei), tot aşa cum comportamentul dezinhibat, aparenta uşurătate maschează, de fapt, puritatea sufletească. Pentru că Silvia „i se oferise fără demnitate pentru a-i face, la urmă, dovada unei purități absolute”, spontaneitatea aceasta a dăruirii de sine deconcertând pe bărbatul în ochii căruia fecioria trece la mare preț. Dar femeile, şi Bizu ar fi trebuit să ştie lucrul acesta, când nu sunt constrânse de vreo cenzură morală, nu pun prea mare preț pe virginitatea lor. Oricum, exagerând puritatea fecioarei sacrificate pe altarul vanității lui de bărbat, Bizu îşi face procese de conştiință şi începe să uite amănuntele legate de întâlnirea lor, acoperită treptat „de un abur de irealitate”. Nedelicat, el o evită pe femeia aceasta pură, iar când o vede din nou, se teme de exuberanța ei, în care presimte parcă „zornăitul lanțurilor viitoare”. Bucuroasă, tot fata are şi acum inițiativa, îi ia din nou capul în mâini şi-l sărută „pe ochi, pe obraz, pe gură”, în timp ce pe el îl încearcă, pe lângă laşitatea firească, „un sentiment de răspundere şi de sfiiciune”. 

În această stare confuză de suflet, Bizu îi propune Silviei o excursie la Constanța, iar fata, „roşie de plăcere”, „îi mângâie frenetic mâna”, privindu-l cu „seninătatea pură” (cum altfel?) a ochilor ei „de copil”. Însă odată ce ajunge la destinație, bărbatul pare a-şi căuta dinadins „motive de nelinişte”, în amintirea defunctului amor pentru cealaltă femeie. Începe chiar să o bănuiască (din cauza uşurinței cu care îi cedase, cum şi din pricina prezenței lui Margot, mijlocitoarea, în toate planurile lor), însă „îndoielile veneau numai în absență”. Altminteri, „de cum o vedea, uita totul”, acaparat de frumusețea trupului ei feciorelnic, „nepângărit de nici o violență inestetică”. Alături de Silvia, Bizu descoperă pentru prima oară „continuitatea posesiunii întregi”, găsindu-şi „în sfârşit în ea echilibrul, adică amestecul necesar al sentimentului cu senzualitatea, necunoscute până acum decât separat”. 

 

Acaparat de noua lui pasiune, agronomul uită însă de Mili, care, şi ea, după scena de la hotel şi dezvăluirile Rosinei, trece printr-o profundă prefacere interioară. După o existență vegetativă, fără prieteni şi fără iubire, femeia din ea pare să se trezească în sfârşit la viață. Iar primul contact  cu realitatea e dureros, pentru că, privindu-se în oglindă (gest simbolic, ce se va repeta obsesiv până la sfârşitul ciclului romanesc, marcând ipostazierea eului ca alteritate, tentativa obiectivării propriilor trăiri interioare), Mili interpretează altfel decât în seara cu pricina scena de la hotel: „în oglindă se văzu subțirică, trasă la față de nesomn, şi palidă. Bizu nu i se aruncase la picioare în poziție de adorare; nu-i sărutase ciorapul; se întinsese pe covor fiindcă nu mai era alt fotoliu în cameră”. Lucidă, femeia conştientizează că „visul transformase realitatea în situații sentimentale; i se păruse chiar că o şi sărutase”. Altfel spus, imaginația lucrează în sensul dorinței, după tiparele melodramei (la fel se întâmplă şi cu Eminescu în Mite şi Bălăuca), pe când conştiința, aşa-numitul „simț al realității”, pune mereu sub semnul întrebării melodrama, sancționată pe motiv că nu ar fi verosimilă.

De fapt, de aici încolo, romanul lovinescian urmăreşte procesul treptat de mistificare a realității, care ajunge să se conformeze imaginației, viselor şi dorințelor eroinei, în acord cu teoria lovinesciană care spune că esența personalității umane constă în puterea de a voi, în forța iluziei, într-un anumit soi de egoism, care-i face pe oameni să fie realmente ceea ce vor ei cu adevărat să pară. Altruismul, dăruirea de sine, zice Lovinescu, sunt factori negativi, ce dizolvă personalitatea şi, o dată cu ea, puterea de a visa, iluzia creatoare. De aceea, chiar dacă sunt admirabili din punct de vedere moral, oamenii altruişti, înclinați prin însăşi natura lor la sacrificiul de sine, ilustrează de fapt un anumit conformism față de împrejurările concrete ale existenței, o slăbiciune de înger ce-i îndeamnă să prețuiască mai mult persoana aproapelui decât propria lor persoană. Propensiunea aceasta spre sacrificiu se întâlneşte îndeosebi la femeile cu vocație maternă, precum Dora, acea mătuşă a lui Mili care nu trăieşte decât pentru alții, plângându-şi întruna de milă. 

În răspăr cu asemenea exemplare jalnice ale umanității, sortite unui întristător anonimat, romancierul imaginează în Mili („Bârzulica”, aşa îşi alintă el personajul în paginile de confesiune) o eroină cu personalitate puternică, modelată după chipul şi asemănarea sa (şi a lui Bizu, fireşte). Neverosimilă, desigur, schimbarea radicală a comportamentului acestei ființe vegetative şi frigide („natură moartă”, cum îi spunea Lică) respectă însă logica estetică a melodramei, în care tranziția dintre diversele episoade ale narațiunii, cum şi succesiunea faptelor, nu-şi găsesc o motivație cauzală. Important e că, odată ce iese din starea letargică, de compromis moral, Mili efectiv nu mai poate fi oprită. Întreprinzătoare, femeia vrea să se vadă imediat dezlegată de jugul conjugal şi caută ajutor la Moş Alecu Urdăreanu, fostul tovarăş de încredere al tatălui ei, Conu Grigore Bîrzu, pe care Lică, deşi ar fi trebuit să-i fie credincios (socrului îşi datora cariera), l-a silit să se retragă de la şefia partidului, grăbindu-i sfârşitul. Încântat de hotărârea femeii, bătrânul încredințează afacerea lui Posluşnicu, un avocat de origine țărănească, ajuns om mare tot prin generozitatea lui Grigore Bîrzu. Nemaigăsindu-şi locul acasă, lângă ticălosul de Lică, Mili vizitează pe Rosina, şi nu-şi ascunde curiozitatea de a face o vizită în apartamentul lui Bizu, căruia, grație influenței sale, îi găseşte chiar şi un post de cercetător. Pleacă apoi la țară, la Balomireşti, unde speră să-l convingă şi pe Bizu să vină. 

Lovinescu izbuteşte să reconstituie în câteva pagini foarte reuşite imaginea vieții patriarhale şi a conacelor boiereşti de odinioară, reflectată într-un dublu registru, realist şi idilic, în funcție de predispozițiile psihice ale celor doi dezrădăcinați (Bizu şi Mili). Când puterea iluziei e suverană, întoarcerea acasă va fi celebrată cu fast, ca o sărbătoare; când însă luciditatea meschină pune la îndoială puterea dorinței, a visului, revenirea la matcă dobândeşte semnificația unui lamentabil eşec. Ca atare, exultanta stare de spirit produsă de iubirea față de Bizu o face pe Mili să regăsească cu bucurie târgul şi moşia de la Rădeana, „cu eleşteul de la mijloc plin de crapi lacomi ce se aruncau la bucățelele de pâine zvârlite de pe pod”. Eleşteul constituie, de fapt, o altă „oglindă” menită a reflecta, vom vedea, imaginea cuplului primordial, în care se regăseşte mereu „Bârzulica”, visând cu ochii deschişi la povestea de amor a Luțicăi cea „ră de muscă”, proprietara de altădată a conacului şi a parcului din jur. Luțica întruchipează, aşadar, un tip feminin radical opus cloroticei Mili, tipul femeii nesățioase, născută cu o teribilă, pătimaşă poftă de viață şi de toate plăcerile ei triviale. Lovinescu interpretează, aşadar, polemic teoriile privind legile implacabile ale eredității, sugerând posibilitatea unei mai bune cinstiri a antecesorilor nu prin reproducerea mecanică a aceloraşi „gene”, nu prin procreație, ci prin instituirea quijotescă a iluziei creatoare, care oferă omului libertatea de a reinventa trecutul şi de a-şi alege singur „strămoşii”, „modelele” ideale. 

În consecință, Mili cinsteşte cu pietate doar amintirea tatălui, care, ca şi Luțica, a fost un om puternic, un învingător, fiind nevoită să privească cu un vădit dezgust la existența pur vegetativă, de simplu deşeu uman, a propriei mame, femeie fără personalitate, modelată exclusiv de servituțile condiției biologice. Spre deosebire de Mili, a cărei dorință nerealizată proiectează trecutul (amintirile legate de Luțica) în viitor, mama sa, Raluca, are o memorie regresivă, ce nu reține decât amănuntele legate de copilărie şi de căminul părintesc (căsuța țărănească unde au locuit cândva „tătuța” şi „mămuța”). Lovinescu sancționează aici, cu cinism, automatismele induse de acel moldovenism temperamental, care apropie bătrânețea senilă de vârsta copilăriei: „bătrâna nu uita, în adevăr, întâmplări de acum şaizeci de ani, dar nu-şi mai dădea seama de ce vedea în jur”. În cele din urmă, cu mințile rătăcite, bătrâna va părăsi conacul şi va pleca în satul natal, în căutarea copilăriei pierdute şi a căminului părintesc, semn că nostalgia cu pricina nu are decât resorturi pur biologice, şi deloc spirituale. De aceea, omul superior trebuie să-şi reprime „moldovenismul”, pornirea aceasta elementară de a te regăsi în trecut.

Fiind un scriitor prin excelență citadin, burghez, ca şi Duiliu Zamfirescu, prozatorul nu ratează prilejul de a descrie critic psihologia țăranului român, circumscrisă unei umanități degenerate fizic din cauza amestecului „cu multă țigănime”. Buna dispoziție o îndeamnă pe Mili să fie simțitoare la suferința norodului („nu-i venea să creadă că poate exista atâta mizerie”), însă de milostenia ei profită nu atât femeia, istovită de mulțimea naşterilor şi de povara copiilor flămânzi, cât bărbatul bețiv şi brutal, care aplică în familie legea cnutului. Dacă însă țăranii au sufletul ca neantul, dacă sunt primitivi şi şireți, reproducându-se bezmetic, ca iepurii (Voichița, țăranca ce are grijă de conacul lui Bizu, are nouă copii), boierii, în schimb, se arată generoşi mai curând din capriciu. Ca Mili, care, tot aşteptând un semn de la Bizu, începe să se simtă „înstrăinată şi înrăită”, se satură de Balomireşti, până când, atunci când scrisoarea soseşte, să fie din nou generoasă cu familia Voichiței. Aşa se explică şi însuflețirea cu care îi vorbeşte agronomului despre viața țăranilor, asupriți cu neomenie de Lică (iată un alt motiv al bunătății lui Mili). Indiferentă în trecut la asemenea lucruri, Bîrzulica „arăta acum o înțelegere clară a datoriilor față de pământ şi de țărani”. Asta în conversația cu Bizu, se înțelege. Pentru că amorul, iar nu ideile generoase (sugerează criticul liberal) generează şi dragostea pentru locurile copilăriei, şi dărnicia boieroaicei.

Încurajată de scrisoarea lui Bizu („Te-am simțit alături cu suflet de soră”, îi mărturisea el, prudent), Mili se întoarce în Bucureşti şi-i face o vizită, oferindu-i în dar un serviciu de ceai, de care însă bărbatul nu fu bucuros „din teama unei obligații, a unei servituți”. Respinsă discret, femeia speră totuşi ca omul iubit „să vină la Rădeana de Paşti, să le arunce împreună bucăți de pâine crapilor”, chiar dacă, pe moment, el  refuză s-o ia de braț şi o conduce tăcut, gândindu-se la cealaltă femeie, care-l aştepta, doritoare. Descumpănită nițel din pricina inadecvării dintre „vis” şi „realitate” (altfel îşi imaginase ea scena reîntâlnirii), Mili începe să se teamă de oglinzi, în care „se zărea lividă, dizlocată sau turtită ca prin panopticuri cu oglinzi proaste, concave sau convexe, ce deformau liniile, subliniau defectele”. Privindu-se cu un ochi critic, se găsi „subțirică, trestie aproape, trestioară, cum îi spuneau colegele de la pension, numai linii şi contur”,  cu ochi frumoşi şi plângători, şi înțelege în sfârşit de ce acceptase să se mărite cu Lică: pentru că, lipsită complet de vitalitate (ca şi Bizu), nici nu aşteptase pe altul. 

Dar, cum obsesia fericirii în doi şi a vieții idilice la conacul de la Rădeana, alături de un bărbat, nu-i dă pace („nu distingea bărbatul, dar simțea nevoia de a-l şti lângă dânsa, de a trăi din viața lui”), Bârzulica se identifică în vis cu Luțica, „ce arunca pâine crapilor împreună cu jidovul ei”, imaginea cuplului aplecat pe oglinda apei dobândind caracterul unui topos arcadic, „ca în tablourile lui Watteau şi Chardin”: „privind la crapii în aşteptarea hranei, le vor arunca amândoi bucăți de pâine iar el îi va petrece uşor brațul după mijloc, în timp ce ea îşi va lăsa capul pe umărul lui, până ce gurile li se vor uni, răsfrângându-li-se imaginea răsturnată în apă – într-o dublă sărutare. Destinul lor se va împlini acolo, pe malul de la Rădeana”. Eleşteul e o oglindă ce amplifică, aşadar, dorința, ce se impune, tiranic. Puterea de mistificație a femeii, chiar şi atunci când lucrurile nu se petrec în vis, e atât de intensă, încât, deşi se îndoieşte de sine, deşi semnele îi arată mai degrabă contrariul, ea pare convinsă (mai exact: vrea să pară) că Bizu o iubeşte fără să ştie, întrucât „liniile vieții lor erau sorocite să se întâlnească, să se îmbine”. Mili visează că Bizu e fericit datorită ei – în realitate, fericirea şi-o găseşte bărbatul în brațele femeii cu strungăreață –, nu se mai îndoieşte de nimic, iubeşte şi se crede, la rândul ei, iubită, pentru că imaginația ei febrilă „nu-i îngăduia să retrăiască şi stările sufleteşti ale lui Bizu; şi le închipuia ca pe ale ei”.

Trezirea la realitate se produce însă curând, într-un mod brutal. Bizu o dezamăgeşte, mai întâi, deoarece refuză invitația de a veni de Paşti la Rădeana, pe care Mili i-o face cu prilejul unei vizite oarecare. La plecare, se lăsă condusă prin Cişmigiu, ca şi altădată, dar Bizu o expediază, inelegant, pentru a-şi întâlni cât mai grabnic iubita. Plimbarea deşteptase însă în Mili dorința imperativă „de a se da, de a fi fericită prin altul”, dar când se întoarce în parc îşi zăreşte alesul de care tocmai se despărțise în brațele altei femei. Răvăşită, Bârzulica e lovită de un tramvai (vehicul, e drept, mai trivial decât trenul ce luase viața Anei Karenina – dar nici eroina noastră nu are sufletul viforos al rusoaicei!). Cu această scenă se şi încheie, dealtfel, penultimul roman din ciclul Bizu.

 

În primul capitol din Acord final, Bizu află întâmplător dintr-un ziar despre accident şi nu-l încearcă, pe moment, decât senzația absurdului („un tramvai nu putea măcelări un om în biruința primăverii”). Reproşându-şi frigiditatea sufletească (nu simte cine ştie ce compasiune pentru biata femeie), se arată neîncrezător față de ipoteza sinuciderii, furnizată de o servitoare. Pentru că, nefiind implicat direct, Bizu nu crede în romanțe şi drame sentimentale. Când însă un anume Ciurescu, agentul ce salvase pe Mili, îl identifică după fotografia pe care femeia o purta în poşetă, Bizu începe să înțeleagă şi să-şi regrete orbirea. Implicat de data aceasta direct în nefericitul eveniment, chiar dacă fără ştirea lui, scenariul melodramatic al sinuciderii nu i se mai pare absurd, şi îl încearcă un puternic sentiment de culpabilitate. 

La fel ca în alte situații asemănătoare, agronomul simte nevoia singurătății şi a unui sever examen de conştiință. Vinovat, se condamnă sever pentru egoismul său („nu văzuse pentru că nu-i convenise să vadă; şi la dânsul totul se altoia pe egoismul esențial omului: interesul îi întunecase luciditatea”), şi mai ales pentru iubirea purtată Silviei („dragostea e exclusivă şi egoistă”), ce-i alteraseră grav simțul realității, făcându-l să-şi piardă încrederea în sine, adică „ultimul refugiu al sentimentului personalității”. Drept urmare, iată că Bizu trece fără niciun fel de tranziție de la o stare sufletească la alta (într-un mod cu totul neverosimil, repet, dar foarte în spiritul teatrului), despărțindu-se fără explicații de Silvia, femeia iubită aşa de înflăcărat, şi nu atât din remuşcare față de Mili (pe care o vizitează la spital mai curând din politețe decât din compasiune), cât din orgoliul de a-şi fi pierdut luciditatea. Bolnav („sobolul din coşul pieptului” începuse să-i dea iar târcoale), pleacă din țară fără a-şi mai acorda, ca în trecut, vreun răgaz, de teama de a nu-şi schimba iar, prin cine ştie ce concurs de împrejurări, decizia. Va reintra în scenă abia în final, la chemarea dorinței lui Mili.

După accident Bârzulica suferă, la rândul ei, o adâncă mutație sufletească. Căutând să-şi explice motivele accidentului, femeia exclude, hotărât, ipoteza sinuciderii: „nu-i venise în minte să se sinucidă, pentru că nici n-avusese senzația vieții şi cu atât mai puțin a suferinței”. După cum ne amintim, încă din primele încercări literare (excluzând drama De peste prag), profilul psihologic al eroului lovinescian, al intelectualului, făcea imposibil un asemenea gest necugetat, potrivit mai degrabă făpturilor pătimaşe, dar cu minte puțină. Or, atât Bizu şi Mili cât şi, nu mai puțin, Lovinescu însuşi (vezi confesiunea tardivă semnată de Anonymus Notarius), nu intră în joc decât pe jumătate, rezervându-şi privilegiul de a asista la spectacolul pe care ei înşişi îl regizează, imaginar. Ca atare, în sanatoriul unde fusese internată, Mili constată cu neplăcere că toată lumea iubeşte, cu o senzualitate exacerbată de boală şi de proximitatea morții. În schimb, aici se simte în largul său Lică, Don Juan-ul care cucereşte femeile „luându-le pe toate de guşă”, cu familiaritatea-i caracteristică, Lică, mahalagiul simpatic (similitudinea cu personajul din ciclul Halippilor nu-i doar onomastică), cu mustăcioara lui irezistibilă de erou de melodramă.

Profitând de slăbiciunea femeii, ministrul încearcă să o domine psihologic şi-i dezvăluie mobilul ascuns al comportamentului ei (iubirea pentru Bizu). Pozează chiar în victimă a frigidității soției, a cărei atitudine glacială, de „natură moartă”, l-ar fi obligat să-şi caute alinarea în altă parte. Mili rezistă totuşi atacurilor şi, cu ajutorul aliaților săi (bătrânul Urdăreanu şi Posluşnicu, agerul avocat), reuşeşte în cele din urmă să câştige procesul şi să se despartă de Lică. Rămasă în sfârşit singură, convalescenta începe să se privească mai des în oglindă, şi chiar „cu oarecare plăcere”, văzând că era totuşi o „femeie împlinită şi destul de rotundă”, care ar putea să stârnească şi dorința bărbaților. Cu gândul la o aventură neaşteptată, merge mai întâi la cinematograf (mediu promiscuu, unde gesturile mai îndrăznețe sunt protejate de întuneric), dar experiența mult aşteptată se soldează cu un lamentabil eşec. 

Din teama de a nu greşi iar, îşi verifică totuşi farmecele de femeie seducătoare pe bietul Posluşnicu, în ochii căruia citeşte, corect, pasiunea. Avocatul rămăsese de fapt un țăran, al cărui suflet „fără complicații sentimentale” vibra doar la „poezia bălegarului, a scroafelor monstruoase de grăsime, a vițeilor cu botul umed, cărora le întindea mâna să i-o lingă, a iepurilor încărcați de stogul lânii mătăsoase”. Speriată de forța animalică a pasiunii brute („nici pentru Posluşnicu nu exista suflet, cum nu existase nici pentru Lică”), Mili (ca şi Bizu, ca şi Eminescu) începe iar să viseze, cu gândul la altfel de amoruri, mai blânde, mai puțin triviale, pe potriva temperamentului său, de femeie sensibilă. Se retrage din nou la conac, fără să se mai gândească la Bizu, cu sentimentul că şi-a găsit, în sfârşit, rădăcinile. Realizează însă curând că nu asta îşi dorea, de fapt, şi devine acră, egoistă, exasperată de monotonia vieții şi de casa pustie, „cu două bătrâne ce numărau seara broaştele”.   

Povestea însă nu trebuia să se termine aşa, în nota realistă ce ar fi transformat-o şi pe Mili într-o bătrână decrepită, ducând dorul căminului părintesc şi al copilăriei pe veci pierdute. În acord cu cerințele melodramei şi ale compoziției ciclice, seriale, autorul îl va reintroduce pe Bizu în scenă într-un sfârşit, nu înainte de a-i rezuma, succint, biografia. În exilul său voluntar, agronomul se vindecă de boală (mai mult psihică decât biologică, după cum recunoaşte chiar el) şi simte că locul lui e tot acasă, în propria țară, cum ține să-i atragă dealtfel atenția un coleg elvețian cunoscut, altădată, la Bucureşti: „când vei trece de 50 de ani, ca mine, vei înțelege că nu poți trăi decât la tine în țară”. Călătoria devine, aşadar, o formă a căutării de sine. Nu întâmplător, Bizu va pleca în excursie la Berna nu din considerente estetice, ca Goethe, ci „pentru că o vizitase de mai multe ori şi petrecuse chiar o vară întreagă la Jolimont, o vilă din apropiere” (e vorba de cadrul idilei din Aripa morței). Din aceleaşi motive se va întoarce acasă, poposind pentru scurt timp la Bucureşti, atât cât să afle, cu uşurare, că Silvia nu l-a aşteptat, cuplată fiind acum cu Lică, şi că Diana s-a măritat până la urmă cu Raicu. 

Simțindu-se în continuare vinovat față de Mili, Bizu ezită s-o caute, din teama de a nu o răni, şi pleacă la Balomireşti, fără a bănui că acolo îl aştepta, de mult, chiar femeia cu suflet de soră de care credea că fuge. Reîntâlnirea se produce firesc, în decor romantic, ca în visul lui Mili: îndrăgostiții se plimbă prin parc vegheați de luna albă şi plină, până la eleşteu, când femeia, cu ochii închişi, „îşi lasă capul pe umărul lui”, şi „gurile lor se întâlniră în sfârşit”, într-un sărut elegant şi decorativ, teatral, de un hieratism ce îngheață tabloul. Dar Mili e trezită din visul cel frumos de „clipocitul apei pe fundul căreia văzu acum pe Luțica, înecată” – e ultima privire în oglindă a femeii care, iubind, se desparte de viață, de Luțica cea „ră de muscă” şi de propriul ei trecut, ca de un groaznic coşmar în care oamenii sunt pătimaşi şi flămânzi, asemeni crapilor „cu gurile lacome, hâde”. 

Cu această celebrare a iluziei creatoare se încheie, de altminteri, şi cariera de prozator a lui Lovinescu. Pentru că cele câteva episoade publicate în presa vremii din monumentalul proiect al Mălurenilor par a ilustra un alt gen de proză, clasicizat, de tipul cronicii de familie, în care observația realistă, obiectivă, substituie mistificația melodramatică, asumată de Lovinescu în toate romanele sale. Inclusiv în cele din ciclul eminescian. 

 

(Fragment din lucrarea în curs de apariție Scriitorul şi umbra sa. 

Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu)